mitul Elenei cea în stare să înnebunească un bărbat


mitul Elenei, cea în stare să înnebunească un bărbat, să-l facă din rațional irațional, din om neom, a revenit în forță odată cu alegerea Alinei Gorghiu în fruntea vechiului PNL. E amanta lui cutărică și a lui cutărică și iată că tocmai pe ea s-a grăbit s-o sprijine Iohannis făcînd din PNL un partid de toleranță. Fiecare președinte cu pupila lui, cu elena lui – s-au grăbit să comenteze toți păreriștii de feisbuc, toți cei nebăgați în seamă deloc sau de o vreme, toți nenumiții în funcții, toți cei ce n-au ajuns la sinecura mult visată. Dacă ar fi susținut un barbat cu care a făcut afaceri suspecte Bogdan Olteanu, ar mai fi fost la fel de mare agitația? Sau furtul nu e un păcat așa de mare ca adulterul?

Trec repede peste observația că orice adulter are nevoie de 2 persoane și că n-ai cum să pui vina numai pe o parte, eventual numai pe femei în oricare parte ar fi ele. Partea sau părțile căsătorite, căci pot fi amîndoi căsătoriți, caută activ o scăpare din mariaj de aia ajung într-o relație adulteră sau descoperă cu ocazia adulterului că aveau o problemă majoră în familie, cu ei înșiși, cu locul lor în viață ș.a.m.d. Dar în niciun caz nimeni nu te poate forța să intri într-o relație adulterină. Trec repede iarăși peste faptul că în politică probabil amantlîcurile sînt frecvente și păstrate în interiorul partidelor tocmai pentru a rămîne în familie. Sau peste gîndul că, așa cum e azi politica la noi, oricum trebuie să plătești cumva, să fii a cuiva, ca să faci politică.

Și ajung la mitul Elenei cea atotcorupătoare de suflete perfecte de bărbați.

Mie mi se pare că dragostea împărtășită e foarte rară. Adică acea întîmplare cînd găsești o persoană care nu e numai atractivă fizic dar și din alte puncte de vedere, cu care ai o chimie extraordinară și social și profesional și financiar, persoana aia care îți trebuie ție, ȘI, după ce ai găsit-o realizezi cu un fel de șoc că și persoana aceea simte și gîndește la fel și e și dispusă, ca și tine, să înceapă o relație. În general trebuie cam trei minuni ca asta să se întîmple: să fii în același loc, în același timp și în aceeași dispoziție sufletească cu acea persoană. Și cu posibilitatea ca ea chiar să existe, așa cum îți trebuie ție, tailor fit, iată că se fac patru minuni. Unora ni se întîmplă odată în viață, altora niciodată, puțini cred că au parte de două ori de așa ceva. Așa că dacă un bărbat își întîlnește Elena lui și aceasta e gata să fugă cu el, și ei fug împreună chit că asta distruge lumea din jurul lor, eu cred că aceasta e o relație în care amîndoi au intrat de bunăvoie și relația e atît de puternică încît orice gînd rațional dispare. E o relație care greu poate fi terminată rațional, tocmai pentru că e atît de rară și puternică. Dacă vă mai amintiți cum e să iubești, ei bine, atunci și numai atunci granițele firești dispar, legile lumii în care trăim pot fi și uneori trebuie încălcate, neputințele sînt uitate, găsim în noi rezerve care măcar temporar ne fac să ne simțim ca niște super eroi… asta e dragostea: e încrederea că împreună cu persoana iubită poți face orice. Mai amintesc că în povestea originală, Elena era cea căsătorită cam fără voia ei și Paris corupătorul, și el manipulat de zei, dar vedeți voi, tot femeia e de vină în percepția generală. De parcă ei nu i s-ar putea întîmpla să se îndrăgostească, căsătorită sau necăsătorită fiind și să înnebunească pentru un bărbat. Să fie înnebunită de un bărbat.

Și mi se mai pare că după acest mit, unii bărbați își ascund neputința lor de a evolua dincolo de un anumit proiect, de o anumită fază existențială. Mi se pare că unii bărbați scuză alți bărbați așa: l-a înnebunit aia de cap, nu era așa. Ba, așa era, doar că înainte nu se vedea.

Dacă TB și-a găsit elena lui, atunci a găsit acea persoană într-o viață de om, atunci i s-au întîmplat cele 3+1 minuni. Cu greu va scăpa de asta și pentru el personal nici nu știu dacă trebuie să ne dorim ca să scape. Pentru noi, însă, să ne bucurăm că am scăpat cu atît. Dacă se iubesc atît de tare, bine că și-au făcut partidul lor. Dacă nu se iubesc, TB va scăpa de Elena în curînd.

Și tot pentru noi, pentru calitatea vieții noastre, ar trebuie să mai țesălăm din miturile și clișeele cu care ne populăm mintea de atîta amar de ani. Ne țin pe loc, credeți-mă. Dacă tot rostogolim cu mintea și cu vorba aceleași clișee n-avem cum să obținem alte rezultate, să evoluăm. Ba, mi se pare cîteodată că mai degrabă involuăm.

Aș vrea să întîlnesc și eu o elenă în stare să înnebunească un bărbat fără voia lui. Voi nu? Ar fi ca o întîlnire cu o vrăjitoare adevărată…

Later Edit: De politicieni e ușor să scapi: dai cu puțin ignore peste ei și gata, arivederci și n-am cuvinte. Vin localele și europarlamentarele, nu vă mai îngrijorați din cauza unei pasiuni, dacă TB nu vine cu proiect real care să poată să facă opoziție, partidul lui cu tot cu elena lui o să dispară în neant. Desigur, dacă învățăm pînă atunci să folosim funcția asta ignore cu care sîntem dotați

Reclame

patimile românilor. versiunea 2014


Selecția informațiilor și interpretarea pur subiectivă. Pe an ce trece observ că anumite trăsături ale românilor se accentuează (și, evident, altele pălesc). Românii citesc sau ascultă selectiv. Informațiile pe care le primesc de la celălalt (autor, interlocutor), trec printr-o sită. La ei ajung numai anumite informații – ce au ei chef să audă, în general puțin și meschin – și pe alea le interpretează fix cum vor. Le scot din context. Geaba încerci să le spui că tocmai!, n-ai spus ce pretind ei c-au auzit. Să le mulțumim pentru asta ”formatorilor de opinie”, opiniologilor de serviciu, apăruți după ’89 ca o variantă post comunistă a activiștilor de partid, de la tartori (Cristoiu, Tinu, CTP) în jos (Badea, Banciu)? Că ei fac așa. Filtrează informațiile, faptele, le scot din context și le interpretează subiectiv. E posibil să se modeleze mintea unei nații după o schemă simplă de genul ăsta aplicată de TOȚI opiniologii, indiferent de culoarea politică?

Am tot mai multe cunoștințe care nu mai pot ”ține” o conversație. Nici măcar 10 minute. Nu sînt atenți la ce le spui, te întrerup în mijlocul frazei, sar de la una la alta. În general toți au probleme, țin să ți le spună și au nevoie să faci tu ceva pentru ei. Dacă vrei să le spui că și tu ai probleme, dau din umeri și-și amintesc că-s ocupați. Și te mai sună ei, da, da… Același lucru se observă în comentariile postate la diverse articole, de la reportaje, jurnale de călătorie sau simple articole de opinie: nu se încheagă o dezbatere după. Cei mai mulți postează un comentariu care n-are decît o legătură firavă cu articolul la care, chipurile, face referire.

Comunicarea. La pămînt. Răspund tot mai greu la telefoane și mesaje, și așteaptă ”să-i cauți”. Să ”insiști”. Chiar și-ntr-o relație profesională. Asta-i face în sfîrșit, să se simtă speciali, tari, ”cineva”: ”sînt căutat băh, sînt pe val, dar acum n-am cum sau n-am chef să răspund la telefon”. Și să auzi ce epitete-ți trag cînd îi suni în legătură cu o problemă pe care o aveți de rezolvat în comun… mai bine nu auzi, de fapt. Și tu suni. Și ei nu răspund. Nu, nu răspunde, de ce să răspunzi. Că de aia ți-ai luat telefon mobil. Să te dai mare că ești căutat și nu răspunzi tu la mesajele oricui. Și oricînd. O atitudine perfectă. Sigur o să iasă ce ne-am propus împreună dacă faci așa.

Agresivitatea tip mahala. Aia izvorîtă din plictiseală și lipsă telenovele interesante. S-a terminat Suleyman? Că parcă s-a intensificat în ultima vreme, țîfna asta. Oricum, în mahalalele care se formează în România acum, în favelele noastre made in RO, sînt telenovele care bat toate filmele românești sau străine. Bine, pe alea românești e și ușor să le bați. Nu reflectă decît realitatea unor oameni cu orizont foarte, foarte îngust și foarte plicticos. Mai nou (sau mai vechi, poate nu știu eu), agresivitatea e foarte vizibilă și la femei. Agresivitatea. Da, ați auzit bine. Se te ferească cine te-o feri să te atingi de ”ceva” al lor că jihadul se va dezlănțui asupra ta. În forma unor matracuci uneori surprinzător de tinere, care vin la ușa ta cu o falcă-n cer și cu alta-n pămînt și nu ascultă nimic din ceea ce le spui. Dar își dau ochii peste cap: ”ce băă, pînă și eu știam asta, eu care n-am… carnet”, să zicem. Nu rezolvă nimic, tu poate ai crezut că ăsta era scopul: să rezolvați presupusa problemă, dar ai greșit, nu era, căci ele pleacă satisfăcute acasă doar pentru că ți-au zis-o. Adică ți-au urlat-o la ușa ta. Presupun că-n lumea lor asta înseamnă că ele – alea de se dau în spectacol – sînt cineva, pe cînd tu, care te-ai ținut cu dinții de bruma de educație care ți-a mai rămas după atîtea mototoliri post-comuniste și ai răspuns politicos ești varză. Poate chiar ești.

Reducerea discernămîntului la reflexe simple, de tip Pavlov. Exemplu: dacă zice cineva Băse, altcineva va urla Ponta. Și invers. Iar mă gîndesc la teveuri și acei nici prea tineri nici prea neliniștiți care ne vorbesc seară de seară de acolo. Se mai gîndește cineva că ei au creierul spălat și atent selecționat? Că fac doar propagandă? Că da, televiziunea poate fi un instrument de manipulare? Că mai bine ar fii să culegi fapte și informații din jurul tău, singur, și să le mai și analizezi?

Lipsa nuanțelor. Tribalizarea. Ori băsist ori uslamist. Ori cu noi ori împotriva noastră. Ori intelectual ori teleectual. Ori ortodox ori nimic. Ori sfîntă ori curvă. Și mai adăugați și voi.

Întruparea problemelor personale în ceva exterior. Pe sistemul biblic: scoatem dracii din om și-i băgăm în porci. În prezent, în cîini. ”Da’ un copil nu puteai să crești, fă? – și îi mai dau un ou sau un cartof în cap mamei mele cînd își plimbă bichonul. Cîini nu prea mai sînt pe străzi, dar atitudinea a rămas. Și furia. S-au măcelărit niște animale, uneori pe stradă, altora li s-a dat foc, au bătut la ei de-au rupt, recent am văzut un cîine cu nasul tăiat, mi s-a făcut rău, ce contează, dar… n-ajunge. N-ajunge atîta să compenseze frustrările acumulate în 25 de post comunism + aprox 50 de ani de comunism ratat. În curînd, oamenii, vor căuta noi ”diavoli” pe care să se poată răzbuna pentru neputința lor. Să vedem pe cine va cădea beleaua.

PREJUDECĂȚILE. My God, și eu care credeam că m-am născut prea devreme? Că am trăit între niște bărbați cam înapoiați și prea legați de fustele mamelor lor? Unii care sufereau profund dar niciodată conștient de complexul madonna/prostituată? Și că dacă mă nășteam în mileniul trei poate prindeam mai mult o societatea mai evoluată?? Păi să-i auziți pe tinerii de azi cum vorbesc… ce PREJUDECĂȚI au, cît a renăscut misoginismul, ANTIfeminismnul, homofobia, greața de bătrînețe și bătrîni. Toți cei ce sînt trecuți de 35 de ani sînt ”moși” și ”babe”, homofobia este virulentă, toți vorbesc urît unii despre alții și se poartă urît pînă și între ei. Recent, o tînără mi-a povestit de agresiunile fizice și verbale de care are parte în București… m-am îngrozit. Și eu am avut parte de multă agresiune de tipul ăsta, dar acum s-a ajuns la cazuri tip Roxana Babenco, cu pagini întregi pe feisbuc, care o umilesc și o miștocăresc public fără ca feisbucul sau oricine altcineva să ia vreo măsură.

Captură de ecran din 2014.04.13 la 13.34.23

Nici autoritățile în cauză – asistența socială – nu pare a se fi sesizat în cazul acestei fete de vreo 15 ani care, (se pare că), s-a îmbătat și drogat și s-a dus acasă cu 5 băieți de vîrste aproapiate de a ei care au violat-o, filmat-o și au postat totul pe internet. Nimănui nu-i pasă de nimic. Și oricum ea, violata, e de vină, în opinia multora. ”Și-a cerut-o, curva…”. Așa zic adolescenții, tinerii… O mare lume, asta care construiește acum. Mare de tot. O să trăim niște zile… nemaipomenite. O să vedeți. Pînă una alta, încă îmi dau cu părerea: eu nu i-aș învinui și condamna numai pe cei care au violat-o și umilit-o public. Părinții ei n-au scăpat cumva frîiele dacă fata aia a ajuns chiar așa? Apropo de ce ziceam mai sus, FETELE și FEMEILE sînt victime istorice și probabil sînt următoarele pe lista vînătorilor de vrăjitoare cu creierii mici și încinși.

MÎNDRIA. DUAMNEE, ce s-a mai umflat rînza-n români. Cu cît le merge mai prost cu atît sînt mai îngîmfați, mai agresivi și mai complexați, desigur. Pentru că sîntem în săptămîna patimilor, să vorbim de patimi. Și despre cele ale BOR, de exemplu. Aș vrea să le amintesc pe această cale că ei, angajații acestei instituții intens finanțate de stat ȘI DE OAMENI, care nu dă socoteală nimănui cică, numai lui Dumnezeu, că n-au terminat facultatea de construcții sau de arhitectură, sau și mai rău, de managementul finanțelor, ci pe cea de teologie, și că menirea lor nu e aceea de a strînge bani ca să construiască diverse clădiri, care vor fi în general goale și atît de inestetice încît nu vor putea funcționa nici măcar ca muzee precum catedralele din Occident. NU. Menirea lor e să se ocupe de sufletul omului și se vede cu ochiul liber ce treabă ”bună” au făcut și fac. MÎNDRIA, le reamintesc, e primul păcat. Ăla, a lu’ nenea Lucifer. De i-a dat Dumnezeu un bobîrnac de l-a țîpat din rai. Catedrala Neamului ne lipsește, a? Pe bune? Numa’ asta??

LIPSA SOLIDARITĂȚII. E cumva rezultatul a ceea ce am scris mai sus. Solidaritatea se manifestă numai extrem și numai în formații de tip gașcă, trib. Și unde presupune renunțarea la individualitate în favoarea personalității de grup. Foarte, foarte vizibilă la grupările politice, dar nu numai. În domeniul nostru, fiecare știm cum s-a format și cum activează gașca care e acum la putere. Lipsa solidarității există la toate categoriile de vîrstă dar e șocantă la cei foarte tineri care, cu mîndria mai gonflată ca oricine, și susținută doar de hormoni și nimic altceva, aplică toate cele descrise mai sus la extrem. Cu cei mai în vîrstă nu se înțeleg pentru că le-au lăsat o moștenire otrăvită, deși nici ei, ca și predecesorii lor pe care-i disprețuiesc, n-au chef să facă ceva s-o îndrepte, dar culmea, se vezi cum le sare țandăra între ei. Am văzut în discuțiile între foarte tineri (23-25 de ani) niște explozii de mîndrie și mînie urmate de plecări indignate de-am rămas cu gura căscată. Foarte interesanți ăștia care vin din urmă, buni de studiat. ”(…) să-i împarți în două cete (…)”. Pe ăia mai bătrîni măcar poți să-i împarți în mai multe cete, mai sînt și lașii, și leneșii și visătorii incurabili, sinecuriștii, sinucigașii ratați, comuniștii ratați, turnătorii rămași fără ob’ectul muncii…

ÎNGĂDUINȚA FAȚĂ DE APROAPE ȘI INTRASIGENȚA FAȚĂ DE CEILALȚI. Dacă e al tău, poa’ să facă ce vrea. Da’ ce mare lucru a făcut la urma urmei? A omorît pe cineva? Și dacă a omorît, n-a fost el de vină, sigur. Dacă e un străin însă… să dăm în el cu ce putem. Extrem de vizibilă în politică, massmedia… și tot mai aplicată și în societate. Dacă fi-tu îi dă un brînci copilului din vecini e ceva de mare hai prin casă: ”ia zi tată, deci cum ai făcut? și-a plîns? hahaha? i-au curs mucii? un mototol, ca și ta-su, nu ca noi…”. Dar dacă al vecinului îi dă un brînci puradeului tăi și-a dat foc la valiză, ăăă, ăsta, la mașină, nooo? De la un dublu standard s-a ajuns aproape la schizofrenie. Dar cine mai stă să numere, nu? Eu, uite.

INCAPACITATEA DE-A MAI FACE DEDUCȚII SIMPLE.

– ”Da, a furat Mazăre (și alții ca el) da’ uite, a făcut ceva pentru amărîții ăia.”
– Da’ de unde a furat?

Pauză.

– Nu tot din buzunarul nostru a furat?

Pauză.

– Dar de Becali ce crezi?
– Eu l-aș elibera.
– De ce?
– Păi ce, alții n-au furat? Ei de ce nu-s închiși?
– Păi pentru că alții nu-s încă închiși tu i-ai elibera și pe ăia care-s prinși, dovediți și închiși?

Pauză.
Pauză.
Pauză.

*

În mintea românilor se formează tot mai multe ”pauze”. Urmate de zvîrcoliri în general isterice. Ce să mai zici?

*

Eu o să mă scot cu scrisul din toate poveștile astea încîlcite, îngrozitoate și murdare, poate – dacă-mi ies – cu un film, două, am materiale pentru încă 5-6 piese de teatru și vreo 2-3 romane, dar restul nu știu cu ce vă alegeți din realitatea asta.

*

Gîndiți-vă la patimi și la ce fac din om, nu doar la cît o să mîncați și-o să beți de sîmbătă încolo. Mîncăm și bem în fiecare zi. Nu e nimic special în asta.

*

Paște… mai înțelept, vă doresc. Dacă se mai poate.

televiziunea e făcută ca să aibe proștii unde vorbi. pentru că automobile


e o certitudine mai nou, la fel ca existența aifoanelor sau a traficului infect sau a faptului că vine revelionul și ești stresat pe tema asta, că televiziunea e făcută de proști pentru proști. Pentru că automobile. Practic, toți oamenii cu care mai am ceva de vorbit își limitează zilnic timpul petrecut în fața televizorului sau își aleg cu cea mai mare grijă canalele TV. Nu afli absolut nimic uitîndu-te pe un canal de știri românesc, altceva decît ai putea afla de pe Facebook, Mediafax, Hotnews sau alte site-uri de pe internet. Nu-ți folosește la nimic. Ba dimpotrivă, doar te umpli de scîrbă, de dezgust, de nervi, de supărare; nu faci decît să-ți promiți iar și iar că mîine, cel tîrziu poimîine pleci din țara asta ca să nu te mai întorci niciodată. Ca după aceea să nu faci asta, bineînțeles, faza cu plecarea, și să te simți și mai prost cu tine pentru că uite, nu te-ai ținut de cuvînt.

*

televiziunea, presa, așa cum e făcută azi, e doar pentru proști, pentru retardați. Restul va trebui să ne adunăm într-un fel și să inventăm moduri de informare și comunicare doar pentru noi.

și probabil chiar așa va arăta viitorul. O societate segregată din nou. Unii, prea proști, alții prea deștepți. Pentru că automobile. Și pentru că nouă ne trebuie prea multe cuvinte să exprimăm ceea ce simțim în cazul ăsta.

Recomandare: LSD Theater Show la Godot (Cafe Teatru)


Acum doi ani cînd am revăzut-o pe Isabela Neamțu după multă vreme era cam neagră de supărare: teatrul din Piatra Neamț unde era angajată se închisese pentru renovare pe termen nedeterminat. Acum două săptămîni cînd ne-am întîlnit după spectacolul ei de la Godot (Cafe Teatru), era veselă și fericită: trecuse hopul. Așa că am sporovăit și noi ca fetele puțin, despre viața noastră artistică:

IsaIsabela, ce mai faci zilele astea? Ce-ai făcut de cînd ai venit de la Piatra Neamț?

Bine, mulțumesc! Sînt bine, muncesc din nou, muncesc cu spor și ăsta e unul din lucrurile care mă face să fiu bine. M-am întors de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, intrat în renovare acum doi ani și uite că am reușit să intru într-un ritm normal. Asta înseamnă că am schimbat iar sistemul, am revenit în independent, am pus bazele Asociației Culturale Doctor’s Studio și am scos primele două productii, iar în cea de-a doua și joc.

Povestește-ne despre Doctor’s Studio.

Doctor’s Studio poartă numele unui coleg drag mie, Daniel Popa, zis și Doctoru’, cu care am lucrat în spațiul independent ani buni, în echipa Anei Margineanu și a lui Ștefan Peca. Ne-am întîlnit într-un moment bun, amîndoi întorși în București, el din New York, eu de la Piatra-Neamț și ne-am gîndit că a venit momentul să ne asumăm existența unui ONG prin care să ne exprimăm și care să devină motorul activității noastre artistice. Am cooptat-o pe Marta Bănescu cu multă experiență pe partea de PR și comunicare și iată-ne acum cu două spectacole la activ: ‘Colibri’ în regia lui Florin Piersic Jr. și ‘LSD Theatre Show’, în regia lui Horia Suru.

Te-am văzut acum cîteva zile într-un spectacol la Godot: LSD Theater Show. Este ultimul tău proiect?LSD 1

LSD Theatre Show este primul meu proiect independent după revenirea în București.  Eu și Matei Chioariu voiam să lucrăm ceva împreună, am găsit un text foarte potrivit pentru asta, iar ce a urmat a venit de la sine. S-a format o echipă frumoasă (cu Horia Suru la regie, scenograful Marian Vasii, Rufi – Live Sound Designer-ul nostru, Alexandra Andrieș -grafician). Ne-am implicat cu toții în producție, concept, promovare. A fost o muncă foarte diferită de tot ceea ce ești învățat în școală sau cu care te întîlnești în teatrele de stat. Dar și satisfacția este pe măsură.

Teatrul independent te obligă se te implici mai mult ca deobicei? Joci în acest spectacol, asta am văzut, dar ai mai făcut și altceva pentru această producție?

Am făcut tot, de la shopping în Dragonul Roșu, pînă la discuții cu electricianul, vopsit panouri și ridicat moralul echipei atunci cînd era cazul. Și munca mea, de fapt, nu s-a terminat. Între show-uri, mă ocup să fac cunoscut spectacolul ăsta și să îl pregătesc pe următorul. Sper să nu rămînă actoria la coadă, dar deocamdată, asta e.

1098360_10201203935713533_1426715563_n

Cum faci reclamă unui astfel de spectacol? Cum află spectatorii unde se joacă?

Ne ocupăm destul de intens de promovarea spectacolui, de avanpremierele de dinaintea premierei oficiale din 22 septembrie. Am împănzit Facebook-ul cu postări și poze, am cîțiva prieteni în presă care sper să mă ajute, așa, ca tine, și apoi sper că show-ul va avea o viață a lui proprie.

Cît costă un bilet? Se pot cumpăra înainte de spectacol?

Biletul costă 30 RON Și da, majoritatea spectatorilor le iau înainte de spectacol, în urma rezervării la telefon. Ceea ce ne dă destule emoții, dar pînă acum a fost super ok.

Mai ai spectacole și în alte săli independente din București?

Nu chiar. Mai am un spectacol la Teatrul Național din Timișoara. Sînt Aneta Duduleanu într-o montare originală și modernă a unui text românesc savuros, ‘Gaițele’, alături de Alina Ilea și Claudia Ieremia, două actrițe la care țin foarte mult.

Colaborezi și cu teatrele de stat din București?

În octombrie, voi avea premiera spectacolului ‘Pescărușul’, un laborator condus de Antoaneta Cojocaru, un alt proiect drag mie, tot independent, dar susținut de data asta de un teatru prestigios, L.S. Bulandra.

Ce proiecte de viitor ai?

Ne gîndim deja la următorul spectacol. Avem cîteva texte, rămîne doar să găsim formula cea mai bună pentru unul dintre ele.

Pleci în vacanță?

1002577_10201203965114268_1606370496_n

Am furat cîteva zile de vacanță vara asta … și probabil tot așa, mai urmează cîteva la început de septembrie. Poți să-ți iei vacanță oricînd în meseria noastră, asta-i partea ei frumoasă … Nu e niciodată totală, dar poți să-ți iei cîte o pauză scurtă, de reîncărcare de baterii.

Un gînd bun de încheiere …

Îmi doresc să fim sănătoși și curajoși ca să tinem piept vremurilor, să avem cît mai mult public la spectacolele asociației noastre și să ne bucurîm împreună de viața!

*

Vă recomand să vedeți LSD Theater Show. Următoarea reprezentație este pe 29 august, la MȚR, în cadrul festivalului de teatru independent Undercloud. Premiera oficială e programată pe 22 septembrie la Godot Cafe Teatru (strada Blănari, nr. 14).

Preț bilet: 30 RON

Tel rezervări: 021 31 61 682 / 0736 414 244

celula de criză e la noi acasă


… îi răspunde o voce de femeie amărîtă, în care se aud lacrimile, jurnalistei care încearcă să smulgă de la ea o eventuală blamare a autorităților, și, mai mult decît atît, o colorare politică a acestui eveniment sumbru.
*
mda, celula de criză ESTE la noi acasă, aproape în fiecare casă din România. Sigur, de multe ore criza e mai acută în cîteva zeci de familii. Dar, în general, e valabil pentru 80-90 % din români. Celula de criză e la aproape noi toți acasă. E adunată gata. Și tot nu știm ce să facem. Cum naiba am ajuns așa?
*
– am sunat de mai multe ori și nimeni nu știa nimic. Ba mai mult, ultima oară ne-au răspuns exasperați: ați mai sunat și acum 10 minute – mai zice femeia aia și în clipa aceea îmi dau seama că nu mă miră deloc. Dar absolut deloc.

Nu vi se pare un scenariu cunoscut?
*
cînd ați intrat ultima oară în contact cu o instituție a statului român și totul a mers ca pe roate? Vi se pare chiar așa o surpriză lipsa de reacție a autorităților, atît de inexplicabil modul dezastruos în care s-au prezentat în această situație? Dar se comportă vreodată ALTFEL? Așa se comportă deobicei.

Și pînă în momentul în care șefii celulelor de criză guvernamentale n-au primit nume: (Ponta, Corlățean, ș.a.m.d.) nu a fost nimic politic în reacția lor. Oamenii aceia angajați ai instituțiilor statului n-au reacționat așa pentru că acum avem o guvernare și o majoritate uselistă în parlament. Cum e perfect posibil ca nici administrația pedelistă să nu fi reacționat mult mai bine. Nu. AȘA sînt oamenii din sistem. Îi știm doar, de atîția ani. Surprize, surprize – sînt tot români, ca noi. Și ăia morți, acolo-n rîpă și aia care răspund plictisiți la telefon sînt tot români. (Aia care au reacționat adecvat erau muntenegreni!) Români. Ro-mâ-ni! Mănîncă sarmale, mici, mămăligă, beau țuică și bere la pet, femeile se uită la Suleiman Magnificul, bărbații mai joacă o tablă afară că fotbal n-au unde și nici nu mai au chef … Îi știm doar. Sînt vecinii noștrii, prietenii noștri, rudele noastre. Ne-am obișnuit cu ei. Cu felul nepotrivit, nepoliticos și uneori chiar răuvoitor în care ne tratează. Cu geamul trîntit în nas, cu ușa trîntită în fața, cu cozile, cu lipsa unei informări coerente, adecvate. Cu lipsa de reacție a TUTUROR instituțiilor. În timpul tuturor guvernărilor. Îi judecăm doar așa puțin și de la distanță. Cu dubla noastră măsură: îngăduitori cu aproapele, intrasigenți cu cei departe de noi.

Ne-am obișnuit cu viața asta. Cu această viață nașpa. Cu descreierații din trafic. Cu șoferii care intră în curbe ac de păr cu 90 la oră. Cu ȘOFERII PROFESIONIȘTI care conduc ca niște retardați sau psihopați. Cu cei ce depășesc coloane lungi de kilometri întregi pe contrasens. Cu unii ca nevasta lui Păunescu, cu Huidu, cu americanul care a dat peste Teo Peter, cu cel care i-a omorît pe Nemescu, Tonciu și tînărul șofer care era cu ei, (și care nu pățesc aproape nimic pentru că au luat atîtea vieți) … cu accidentul de anul trecut parcă (?) din Ungaria, în care tot așa au murit mulți oameni, și care nici pînă azi n-a fost soluționat … ne-am obișnuit AȘA. Ne-am obișnuit să nu reacționăm, să nu cerem, SĂ NU CERCETĂM, să nu vedem găurile din asfalt, miile de cîini oropsiți, miile de clădiri care stau să ne cadă în cap, sărăcia, prostia, mizeria … Ne-am obișnuit. Și gata. Cu toate năpastele și idioțeniile care ni se întîmplă zilnic. Eu n-am cerut să fiu român, eu am avut noroc – repetă tîmp diverși, pe toate rețelele de socializare. Ce noroc să fie ăsta? – ne întrebăm mai mulți. Păi te puteai naște în Nigeria, Somalia … Și? – mă întreb. Era cu mult mai rău?
*
– și tu ce te agiți așa? Ce te interesează pe tine? Afară e soare, viața e frumoasă, care e treaba ta? – îmi zice unul, în fine, plictisit total de interesul meu pentru această tragedie și toate implicațiile ei.
*
Chiar așa.
*

D-aia. Pentru că fiecare clipă a vieții mele o trăiesc că vreau, că nu vreau, și între oameni din ăștia, idioți, iresponsabili și musai veseli, și, vreau, nu vreau, reacția mea la atitudinea lor a ajuns să mă definească.

*

Citiți și:

Nemuritorii

miercuri


dintre tinerii scriitori de presă online, cea mai bună este de departe Tia Șerbănescu. Ea reușește să comprime cu eleganță și mult șarm în pilulele ei (Bref) hazul nervos al acestei epoci, schimonoselile de mahala ale unora, șmenurile politice ale altora, zvîrcolirile în praful cotidian al unor vedete de plasmă, lăsîndu-mi întotdeauna același sentiment ionescian: dacă nu ne salvează din nenorocire, rîsul măcar ne face pieirea mai ușoară.
*
mi s-a pomis o brățară și acum mă gîndesc numai la ea. Și mă mai gîndesc că, dacă n-ai găsit-o în culoarea potrivită o să trebuiască să-mi schimb aproape toată garderoba. Darurile pot fi adevărate tsunami-uri vestimentare. Chiar și pentru fete ca mine care cetesc mult. Cetitul nu face rău la estrogen. Ba din contră, cînd o citesc pe Jane Austen, (mai ales în engleză), cantitatea mea de estrogen crește destul de mult. Și chiar și părul îmi stă mai bine după.
*
Un domn a făcut o plîngere împotriva unor pomi de la mine din cartier, drept pentru care, alți domni înarmați cu niște drujbe au venit să-i pună la punct. Pe cei din grădini și părculețe nu pe cei de pe marginea drumului. Ca să nu cadă în capul gîzelor și a cîinilor vagabonzi că mașini nu-s parcate în grădini, nici copii n-aleargă pe acolo. Eu m-am dus și i-am speriat cu un telefon și cu întrebările pe care ar trebui să le învățăm toți pe de rost: unde vă e autorizația? Cine sînteți? Aveți o legitimație, ceva? Așa că pomii au scăpat doar jumuliți complet (asta se numește toaletare 1/3 din coronament și tăiere aproximativ 1 m din crengile care atîrnă deasupra carosabilului), dar netăiați. Am dat ce-i drept și vreo 5 telefoane, primărie, garda de mediu, maimultverde, etc, și le-am trimis vreo 20 de poze cu mutilatorii de verdeață și cu ce-am reușit să pozez din autorizația lor pe care scria altceva, NU ce au făcut ei.

M-am întors după 45 de minute să fotografiez pomii jumuliți. Drujbarii plecaseră, rămăseseră niște angajați care strîngeau crengile de pe jos și le aruncau în tocător. Cînd m-au văzut că fotografiez din nou i-a apucat cu „aoleo, face poze iar, ce ne facem„?

Chiar așa? Ce ne facem? ce ne facem cu prostia națională?
*
Năstase nu mai e profesor la facultatea de drept. Întreb și eu: cine o să-i învețe de acum pe studenți cum să plagieze sute de pagini cuvînt cu cuvînt și, drept răsplată să ajungă prim-miniștri după aceea? Ha?
*
Pițurcă e încă antrenorul echipei naționale de fotbal. Un infractor condamnat, un cartofor dovedit, un tată care nu și-a recunoscut de bunăvoie copilul – bărbatul ăsta avea discernămîntul necesar să conducă echipa națională? (Ca să nu mai vorbim de demnitate, onestitate, anvergură personală …). Așa credeți voi? ăsta-i cel mai bun dintre voi? Așa au crezut cei ce l-au numit de două ori în postul acela … așa cred. Putea el să facă strategii de joc, să gîndească cîteva mutări înainte? Să cîștige pe bune vreun meci? Păi, lăsînd deoparte moralitatea de doi bani și iresponsabilitatea paternală, încercarea lui de a fura într-un casino împînzit de camere de luat vederi și de oameni care numai asta făceau: se uitau după trișori și hoți, e demnă de mintea unui copil de 10 ani care a văzut de prea multe ori trilogia Ocean’s Eleven, Twelve, etc, și crede că hoții sînt atît de deștepți, fermecători și frumoși (ca Brad Pitt și George Clooney) încît merită să încerci să fii ca ei. Adică fix visele unui puști cordit, fără prea multă minte-n cap și fără prea multe speranțe că din atîta cîtă este, se va face vreodată mai multă.
*
Becali și-ar putea ispăși pedeapsa la domiciliu. Păi da. Asta are o oarecare logică. La cum e construită și pe locuri cum arată, la traficul sugrumat care-i ține pe cei ce locuiesc acolo mai degrabă „înăuntru”, decît îi lasă să iasă afară, Pipera chiar arată și se comportă ca o închisoare. O închisoare scumpă, poluată și foarte inconfortabilă.
*
ah, și varanul! Dacă nu se mai întoarce, nu-i schimbăm numele de alint în șobolanul?
*
oare o să mai apuc în viața asta să văd și să aud altceva decît despre infractori, barbugii, trișori, afemeiați, amantîcuri, mediocritate, grobianism, prostie? Mă rog, în afara gardului strîmt de amici, cărți, filme și muzică cu care m-am împrejmuit?

*

citiți și:

Luni
Joi
Sîmbătă

o recomandare: nu vă pierdeți vremea cu „De ce România este altfel”


Bucharest

Bucharest (Photo credit: thaiz_mm)

Urmînd un instinct care nu mă înșeală niciodată, nu am cumpărat și nici n-am împrumutat anul trecut cartea domnului Boia: „De ce este România altfel?”, intens promovată de oameni pe care în general îi stimez, îi aprob și-i urmez în alegerile lor intelectuale, și de care, indiferent de indiferența mea, s-a tot vorbit pînă la refuz.

Dar azi am primit-o prin intermediul unei platforme la care sunt abonată, în format digital. Și, ajutată de vremea îmbufnată și de niște întîlniri anulate, o citesc acum în diagonală – cum altfel? – și am ajuns pe la pagina 95.

(Cum în diagonală? – mă întreabă cineva pe Facebook, căci la pagina 95 am făcut o pauză cu dorința de a împărtăși cu lumea virtuală satisfacția intuiției, atenuată de-o urmă de mirare. Păi așa bine, în diagonală. Posed o miraculoasă însușire care mă ajută să  fotografiez un pasaj înainte de a-l citi dublată de-o capacitate de analiză rapidă; drept urmare dacă e mai degrabă un clișeu, cum sunt cele din cartea domnului Boia, îl înghit nemestecat, dacă e mai complicat zăbovesc cît e necesar …)

… da, o citesc pe diagonală din cauza nenumăratelor clișee pentru care nu am nevoie de prea mult timp ca să le înțeleg. România ca periferie, România schimbătoare, teoria formelor fără fond (insuficient explicată, dacă cartea se dorea a fi pentru niște neinstruiți), România mozaic etnic, (mie-mi spui?, am crescut în Lipova, copil al unei familii de refugiați din Austro-Ungaria, adică de pe lîngă Cluj, între nemți, unguri, bulgari catolici, sîrbi, vreo 2-3 sămînțe de italieni, cehi, și ce-o mai fi fost pe acolo), perioada interbelică care n-a fost chiar așa o fericire (dar ocolește ușor și grațios problema legionară și o execută din două fraze care încep cu „se zice că …”),  încăpățînarea cu care elita comunistă a rămas la putere, intelectualii gata să ridice în slăvi toți dictatorii, începînd cu Carol al II-lea, trecînd prin Antonescu și terminînd cu Dej sau Ceaușescu … toate sunt subiecte discutate și răsdiscutate în jurul meu în ultimii … să nu exagerez, 10 ani. Măcar în cazul mozaicului etnic să-mi dea voie domnul Boia să-i spun că a enunțat o evidență atît de clară încît e plată, iar în cazul intelectualilor osanaliști (scuze, știu, am inventat un cuvînt), să-mi amintesc că și Leonardo și Michelangelo lucrau la curțile celor mai înstăriți și mai dornici să plătească, nu la curțile celor mai morali și mai etici. Asta nu scuză delațiunea din perioada comunistă, nici compromisurile, nici anumite derapaje, dar nici nu ne face ALTFEL. Adică tocmai ceea ce dorea domnia sa să demonstreze.

ce este romania altfelÎNTREBARE adresată celor care ați citit-o deja: nu vi se pare că e o înșiruire de enunțuri la modă despre români și România și nimic mai mult decît atît? Nu găsesc nimic fundamental nou, niciun unghi surprinzător, nicio demonstrație dusă pînă la capăt, nici măcar niște statistici mai consistente, mai insistent inserate în conținut. Nu e nici măcar cu un pas înaintea valului de trezire la realitate care a început să ne cuprindă … nu e cu nimic mai presus decît unele discuții pe care le am de cîțiva ani într-un cerc ce-i drept restrîns. Discuții care din bibliotecă s-au mutat pe nesimțite la bere. Iar intensitatea acestor discuții și numărul de argumente pro și contra crește întotdeauna direct proporțional cu numărul de beri comandate. Și atunci mă mir: de ce a fost atît de promovată anul trecut? Pentru urechile cui? Dacă aș fi publicat eu astfel de reflecții personale, cum și fac adeseori pe blogul personal, aș fi fost considerată ceva mai mult decît o elitistă feministă ciudată, înfumurată și frustrată?
*
dar mi-ar publica cineva cît de cît serios așa ceva? Eu mă tem c-aș fi luată în rîs. De asta nu m-am gîndit niciodată de pildă, că aș putea să public ceva de genul ăsta, deși de-a lungul timpului am strîns cîteva milioane de caractere scrise, suficient material din care să aleg.
*
am ajuns la note bibliografice. Așa am aflat ce cărți trebuie de fapt să citesc: Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), Polirom, Iaşi, 2010 și sinteza Elenei Siupiur, Emigraţia: condiţie umană şi politică în sud-estul european, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009
*
Merită să vă pierdeți vremea cu cartea domnului Boia, doar dacă în ultimii 15 ani ați crescut 5 copii avînd în același timp două servicii obositoare. Și cred că a crește copii e în sine un full time job și un lucru nobil pe deasupra, așa încît, e absolut de înțeles că n-ați avut timp de atîta analiză și discuții despre cum și ce este România. Dacă românii sînt sau nu sînt altfel. În rest, cred că trebuie să citim cărțile menționate mai sus și altele ca ele. Ne vor fi de mult mai mult ajutor. Și asta în cazul în care nu simțim că timpul veșnicei analize în ton ironic a la Caragiale a trecut cumva de mult. Și că a venit timpul mult așteptat al acțiunii.

***

Later edit: mi s-a spus aseară că greșeala e a editurii, a celor care au promovat un eseu drept o carte. Și că am început cu stîngul în relația mea cu dl Boia, întrucît el chiar a scris niște cărți interesante. O … chei …. Totuși, nu, nu înțeleg, era nevoie de un eseu scris de un istoric reputat, (care mai apoi să fie prezentat drept carte) ca să aflăm că România e perferică? La periferia marilor imperii din zona: Austro-Ungar, Otoman, Leșesc (sau polonez, sau cum s-o fi numit) și cel rusesc? Are cineva mirări și revelații citind așa ceva? Pe buunee?? Cîți ați avut o revelație citind așa ceva? Eu așa am învățat la școală. Și apoi e suficient să mă uit pe o hartă ca să observ că nu sîntem taman în centru Europei. Sau trebuia să citesc acest eseu ca să aflu că România a fost un mozaic etnic înainte de intrarea în comunism și a ieșit din comunism mai curată? Nu. Cu asta am crescut. Cu nemții care plecau sau fugeau înspre vest. Și cu o parte din Români. Azi vorbeam cu X, mîine aflam că trecuse la sîrbi. Despre daci mai puține, cum spuneam, bine că ne mai lasă

Solar disk

Sarmisegetusa, solar disk (Photo credit: nycgeoff)

Terry Jones, în documentarul lui: „Barbarii lui Terry Jones”, o speranță că au mai supraviețuit cîțiva genocidului roman. Dar tot în documentarul acesta, lăsat la voia întîmplării de istoricii români, văd niște englezi săpînd pe la Sarmisegetusa, și aflînd despre daci că erau destul de sofisticați, cunoșteau inginerie, arhitectură, astronomie, aveau înclinații artistice ……….. Românii ori îi declară morți ori pretind că de aici s-a născut tot universul. N-ar fi mai bine să puneți mîna pe hîrleț? și să nu ne lăsați atîta loc de speculații? Aceeași englezi au transformat istoria și arheologia lor în comerț, și-i văd practic de aproape 10 ani săpînd veseli prin curți, scormind prin latrine de acum 400 de ani, analizînd fecale cu un aer doct și trăgînd și de acolo învățături: uite ce și cum mîncau. Noi, în curînd, o să turnăm cîteva tone de ciment peste sarmisegetusa, ca să facem acolo o parcare.

Mă rog … înțeleg că unii au fost complet stupefiați citind această carte-eseu și că au avut nenumărate revelații. Și mulțumirea că cineva cu patalama a spus ceva ce ei doar gîndeau în taină și cu destulă spaimă. Mi-e milă de ei. Zău. Ori eu sînt prea dezinhibată, ori ei sunt destul de ………….