cine a omorît-o pe Elena, femeia de serviciu de pe calea victoriei?


după 35 de ore de chin petrecut pe un bloc de 8 etaje, Elena, femeia de serviciu care avea ori 53 ori 60 de ani, (arafat a zis azi că avea 53 de ani, gizăăăs, ”bătrîna” de 53 de ani!), în funcție de surse, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat pe trotuarul dintre Biserica Albă și blocul a cărui scară o curăța în fiecare zi lăsînd angajații ISU, poliția, televizioniștii și privitorii cu gura căscată.

erau și mai mulți copii de față.

IMG_1629

eram și eu acolo, fix atunci. mda. eram de fapt în drum spre o premieră la cinema studio, care e la cîteva străzi distanță, și am trecut să văd dacă, așa cum am auzit, lîngă bloc NU s-a instalat o saltea pneumatică, o plasă de siguranță, ceva. ieri m-am contrazis pe tema asta:

nu, nu se poate să nu fi pus o plasă, o saltea, așa se face, sigur e acolo, de aia stă toată lumea așa liniștită. sigur e o plasă de salvare. au adus ei o plasă de salvare de atîta timp. nu se poate să fi stat și să se fi uitat la ea cum vrea să se omoare și să nu facă nimic.

În ciuda tuturor semnalelor de alarmă pe care mi le dă de 25 de ani viața în România, mintea mea refuză să creadă sută la sută că societatea asta nu are nicio plasă de salvare. nici la propriu, nici la figurat. că, dacă mă lasă mintea, dacă mă lasă puterile, dacă nu mai îmi găsesc o sursă de bani, pot muri în cîteva zeci de ore, ”cu zile”, cum urlau rudele și prietenii femeii după ce s-a aruncat.

a murit cu zile, să știți.

Știm. IMG_1631 Dar era cald și soare, și erau Rusaliile, și ea era bătrînă, BĂTRÎNĂ la 60 de ani 53 de ani!! – că speranța de viață în România la femei e pe la 75 de ani dar noi ne considerăm bătrîni și inutili de la 40 și atunci la ce ne mai folosește speranța de viață? de la 50 de ani pînă la 75 n-ai decît să traversezi 25 de ani de inutilitate după mințile înguste și meschine de azi – și mai era și femeie de serviciu, un păcat de neiertat, o vină. Era un rebut social deci, care nu merita atîta efort. Păi nu? Nu e munca rușinoasă? Să furi zeci de milioane de euro pînă la 39 de ani ca Vâlcov, să-ți ascunzi tablourile în pereții caselor prietenilor, să jefuiești România, astea nu-s rușini. astea-s fapte de laudă. dacă pe acel acoperiș de bloc ar fi stat adrian năstase, cuprins de remușcări pentru cum și-a bătut joc de țară, adrian năstase, un sinucigaș amator după cum ne amintim, sigur nu rămînea el nesalvat. pentru așa un ticălos s-ar fi găsit, cu siguranță, idei și resurse. și-a sacrificat doctorul brădișteanu onoarea, era să-și sacrifice și cariera, a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare, în dosarul privind favorizarea deținutului, pe atunci, Adrian Năstase… nu e rușine să furi, să fii un nenorocit. poate e rușine să furi puțin, să furi o găină, aia da. dar să furi zeci de milioane de euro e ceva mi-nu-nat! rușine e să fii sărac, să fii simplu, să n-ai nu știu ce cultură. e o rușine să-ți moară copiii, să fii trist, să fii melancolic, să ai depresii, să nu știi cum să tratezi cu mîhnirea ta. astea sînt rușini în românia. nu glumesc. nu sînt metafore astea. FIX AȘA SE GÎNDEȘTE. IMG_1636 cînd am ajuns lîngă biserica albă, prea albă și prea frumoasă și PREA LINIȘTITĂ în contrast cu tragedia de lîngă ea, lumea care o păzea sau o privea era calmă și mai degrabă plictisită. am auzit de prea multe ori chicoteli, rîsete și remarci foarte crude, făcute în special de tineri. nu pentru că ăia mai bătrîni ar fi fost înzestrați cu mai multă compasiune ci pentru că, dacă mai înaintezi în vîrstă, vezi că-n viață nu e chiar ca-n filme, mai și decazi, te mai și lovești, mai ai și insuccese, nu e totul numai o ascensiune pe un drum presărat cu petale de trandafiri:

nu se aruncă odată? să se arunce odată, să terminăm circul. să se arunce odată, să plecăm acasă. asta-i nebuna aia care stă de ieri pe bloc.

forțele de ordine 11149274_438456623003016_84335479554938789_nerau și ele calme și relaxate. de fapt, dacă n-aș fi văzut ceva ce semăna cu un cap pe acel acoperiș, asta mai din depărtare, era ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. poate singurii care chiar s-au stresat în această lungă cumpănă au fost cei de pe acoperiș care îi mai dădeau din cînd în cînd apă. și ea o lua, chiar dacă nu vorbea cu ei. stătea acolo și dădea din picioare. stătea cam în aceeași poziție, vreo 25 de ore a stat aplecată și cu genunchii flexați. în ce hal de disperare să fi fost femeia asta dacă a stat zeci de ore aplecată cu privirea fixată într-un punct și cu genunchii flexați?? la un moment dat s-a așezat. nu vorbea cu nimeni.

aproape nimeni nu mai credea că Elena se va arunca. eu speram că va obosi și va renunța. la un moment dat, angajații ISU au adus salteaua, vestita saltea după care s-a scotocit timp de 35 de ore pînă în Argeș – probabil au mers pe jos pînă acolo după saltea și s-au întors tot pe jos -, și au lăsat-o pe trotuar nedesfăcută. apoi au plecat. după cîteva minute s-au întors și s-au uitat la saltea. au plecat. s-au întors și au luat-o de acolo. au mai trecut cel puțin 5 minute. apoi au adus-o desfăcută și dezumflată și au plecat. și gata. IMG_1668 Elena, aflată într-un șoc continuu, într-o criză de 35 de ore, n-a mai suportat să vadă și aceste vînzoleli amatoricești, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat. S-a lovit de un balcon, s-a rostogolit în aer și s-a lovit cu un zgomot înfundat de asfalt. capul i s-a făcut țăndări, și chiar de la distanța la care mă aflam am putut vedea asta. nu ca în filme, cu mortul căzut într-o poziție drăguță și cu un firicel de sînge estetic lîngă cap. Lumea a început să țipe și să plîngă. cunoștințe și rude de-ale ei erau de față. groaznic!

erau și copii de față. 

să vadă și ei, de mici cum e viață. sau? un bărbat între două vîrste a început să strige la forțele de ordine:

n-ați făcut nimic! nimic n-ați făcut. n-ați făcut nimic! nimic! nimic!

un cameraman a început să ne filmeze. căuta avid cu camera reacțiile noastre, lacrimile, urletele, frica. un alt bărbat, care venise cu prietenii lui să vadă ce se întîmplă de puțin timp, a început să strige la cameraman:

groparule, groparule, ești un gropar, groparule!!

m-am mai uitat cîteva minute la fețele celor din jur și am plecat. mai mulți din cei prezenți s-au îndepărtat atunci. o sfîrșeală și un sentiment tîmpit de neputință plutea în aer. eram fericită că trăiesc și mă simțeam vinovată că sînt fericită. și apoi iar eram fericită. viața e un dar. cît de des apreciem? sîntem conștienți de asta? de cîteva ori în viață, poate. Pe locul unde-a căzut a rămas o pată albastră. nu roșie, albastră. de la ceva detergent sau cine știe ce.

albastră.

erau și copii de față. 

albastră. o pată albastră. IMG_1666 românia n-are plase de siguranță. de niciun fel. doar cei bogați au plase de siguranță. ăsta e adevărul. urmărind drama acestei femei simple m-am gîndit la mine și la cei apropiați. știu că n-o să ne salveze nimeni și nimic dacă vom fi vreodată la vreo nevoie. pentru ei și pentru mine va trebui să mă întăresc 100% în așa fel încît să n-am nevoie de nimic de la cei din jur. doar că atitudinea asta mă dezumanizează. ne dezumanizează. oamenii sînt făcuți și din slăbiciuni nu numai din tării. oamenii sînt făcuți să stea împreună și să trăiască împreună cu slăbiciunile și tăriile lor. cu fericirea dar și cu bolile, cu necazurile. e ca-ntr-o căsătorie: cine ne-a unit ne-a unit la bine și la rău. și cine iese din legămîntul ăsta, nu face bine, face rău. IMG_1663 puține lumînări. poate pentru că nici nu știi ce să mai zici. nu niște forțe extraterestre trebuiau s-o salveze pe Elena ci noi. pentru că noi, românii, sîntem angajați și la ISU și la poliție și la ambulanță. cînd instituțiile astea menite să-i salveze pe oameni și de ei înșiși nu funcționează, nu e vina cuiva străin. vina vine din noi. o să plătim, nu mă îndoiesc. la primul cutremur, la prima catastrofă, la prima amenințare externă. tot ce n-am făcut, tot efortul pe care nu l-am depus, toată infeciența, toată indolența, toată nepăsarea, toată impotența, toată nepriceperea, toate zilele în care n-am făcut nimic ca să ne facem viața mai sigură și mai bună, toate astea se vor răzbuna crunt pe noi. o să ne vină toate înapoi.

o să vedeți.

s-a sinucis Elena sau a omorît-o nepăsarea din noi?

*

later edit:

azi, arafat a zis că asta e, nu se putea face mai mult, că au fost probleme cu umflarea saltelei, că și așa, nu se știe dacă salteaua atenua, că poate și Elena ar fi sărit din altă poziție dacă puneau salteaua. că blablabla… dunga pe care stătea era și îngustă și puțin lată, dacă s-ar fi mișcat nu știu cît ar fi ajuns prea aproape de negociatori. ce-i drept era greu de ”agățat” cum au sugerat unii pentru că există o balustradă în spate de juma’ de metru cum se vede în fotografii. singura șansă, mică, ținînd cont că s-a lovit în cădere, era tot o plasă de salvare.

later edit 2:

că mi-am adus aminte: nu tot ISU îi căra pe păcălicii ăștia doi cu barca, prin ape de 15-20 cm? pentru ei s-a găsit o soluție??

image-2014-04-22-17089515-41-liviu-dragnea-incadrat-victor-ponta-doina-pana-barca-ulitele-din-teleorman

Anunțuri

romanu’ si revolutia


Revolutia brutala …

Incep cu un citat din comentariile lasate pe blogul lui Marius Manole (da, ati ghicit, il urmaresc constant):

„Sunt de acord in ceea ce priveste lipsa de coeziune/unitate/solidaritate la nivelul intregii societati, insa nu cred ca o revolutie brutala asa cum a fost in ’89 este solutia ideala (desi culmea eu sunt coleric si in sinea mea mi-as dori sa vad cateva capete de politicieni puse in tepusele gardului de la izvor), insa cred ca o noua revolutie nu ar face decat sa schimbe oamenii din conducere insa fara a schimba situatia in general. Nu am face decat sa dam un reset sistemului care s-a dovedit nefunctional in cei 20 de ani de la revolutie incoace.”

*

O revolutie brutala … In ’89 a fost o revolutie brutala? Nu m-am gandit niciodata la asta, nu m-am gandit niciodata la revolutia de atunci in termenii astia desi stiu ca a „produs” multe victime si tragedii; in plus  i-am condamnat mereu in sinea mea pe cei se feresc sa protesteze intr-un fel sau altul de frica unor posibile repercursiuni. Am ras cu pofta si l-am ridiculizat cat am putut pe unul din soferii de la serviciu, care a venit in vara pana langa birourile noastre si ne-a spus galben de frica: „vin din piata Unirii, e vanzoleala mare, cred ca incepe revolutia”.

*

se poate ca acea revolutie din ’89, falsa, lipsita de autenticitate, manipulata, indusa pentru unii, si in mod esential, dar esential IN-COM-PLE-TA, sa fi semanat multa spaima si panica in sufletul altora. Au murit oameni la Bucuresti si la Timisoara, chiar daca cei mai multi dintre noi n-au vazut asta. In orasul meu, la fel ca si in cel al lui Porumboiu („A fost sau n-a fost revolutie in orasul meu”), revolutia s-a redus la o adunare emotionata in fata primariei, la scandarea unor lozinci – nu mi le mai aduc aminte – la reformarea pe loc, a securistului local care si-a dat jos tresele cu lacrimi in ochi si a fost absolvit apriori de orice vina de concetatenii lui (wow, acum imi dau seama ce potential umoristic are scena asta) si, cel mai tare moment pentru mine, seara in care mama m-a trimis cu mancare dupa bloc, la cei doi militari care pazeau cica centrala termica. Eu ma simteam ca o eroina de film holywoodian in prima mea misiune cu adevarat importanta in viata. Lor le era muuult mai frica ca mie.

*

Acestea fiind observate si analizate nu pot decat sa conchid: e greu cu revolutia la noi. Tot staam si o mosim si o invartim si ne mai gandim si mai cautam alte solutii si timpul trece, si aia fura si noi devenim tot mai saraci si ne afundam tot mai adanc in mocirla unei societati sufocante prin mizerabilismul la care apeleaza.Ce reforma frate, mai ales cand reforma tre’ sa ne reformeze tocma’ pe noi? Ha?

*

Dar cel putin nu mai moare nimeni impuscat (doar unii care merg mai incet sunt omorati in bataie pe trecerea de pietoni, dar daca o sa treci mai repede, nu ti se va intampla nimic), nu mai e asa agitatie pe strazi (agitatie mare tot e, dar parca nu asa), mineri nu prea mai sunt …

revoltati la o tigara


despre revolta, fragmente de pe blogul lui Marius Manole, din ultima postare, „Capul plecat sabia nu-l taie”:

„… generatia mea traieste cu frica. Ni s-a spus de mici “capul plecat, sabia nu-l taie” iar noi am luat de buna si pana in ziua de azi traim asa. Nu avem curaj sa luam atitudine de frica … au sa ne dea afara, asa ca mai bine sa tacem. Parca  o sa schimbam noi ceva. Hai sa ne vedem de treaba noastra, sa stam cuminti in turma ca sa nu deranjam pe nimeni. Mai bine asa. Sa ne calce in picioare, chiar daca avem dreptate, dar macar ne vom pastra locul de munca. Si mai ales salariul. Chiar daca e de 6 milioane. Ne-au saracit tocmai pentru a ne seca de curaj. Un popor sarac e usor de ingenunchiat. Parerea mea e ca au si reusit. Nu sunt primul care spune scrie lucrurile astea. Sunt suparat pe mine de fapt. Pe mine, pentru ca ma surpind cum mi-e rusine uneori sa ma revolt. Si nu inteleg de ce. Meseria o fac cum pot eu mai bine. In mod normal  nu ar trebui sa-mi fie frica si cu toate astea cuvintele mi se opresc in dinti si apoi coboara spre ficat.”

*

Are comentarii? Da. Multi revoltati ne-revoltati. Multi „revoltati la o tigara”.

„Si nu doar generatia dumneavoastra… Am 17 ani si va spun sincer ca se simte aceeasi smerenie; revolta, cand e, e prost adresata sau prost inteleasa ca si concept; daca generatia parintilor mei a fost una stransa de gat, problema noastra e ca…suntem cam ragusiti. Eu una simt ca strig la pereti.”

*

Romanii – of – cu cat sunt mai tineri cu atat se revolta mai putin. Am vazut asta in jurul meu in proportie de 98 %.

Cititi mai multe pe: http://mariusmanole.bloguest.com/

Aplaudacii … no.2


Mi se spune:

„hai, ca la teatru trebuie sa aplauzi, măcar pentru efortul actorilor aia de stau atât pe scena …”

NUUU! Dimpotrivă, nu trebuie sa aplaudam efortul de a sta pe scena! Greşit. Pe scena nu prea se sta, oricum. Ar trebuie aplaudate „eforturile” administraţiilor locale sau ale guvernului – dacă ele ar exista; ştiu, nu exista. Confundaţi scenele … cea de spectacol cu cea politica! La teatru se aplauda excelenta, talentul, actul creator, spectacolul bine realizat (regizat, jucat), se aplauda emoţia pe care ţi-o transmit artiştii, ideea regizorala … câteodată efectele speciale dacă-s la fel de bune ca-n Avatar … şi la nivelul suprem: catharsisul. In orice alt caz, NU se aplauda!!!

*

Sunt actriţă. Am fost pe scena. De suficiente ori de cât sa va spun ca aplauzele prelungite la sfârşitul  spectacolelor slabe perpetuează doar o proasta alegere a regizorilor şi artiştilor de tot felul implicaţi în creerea unui spectacol. Adică, dacă printr-un colectiv din asta de artişti s-au propăşit unii fără talent şi inspiraţie da’ cu multe relaţii şi tu, ii umpli de urale la finalul unui show, ei o sa poată spune ca totul nu e decât invidie şi ei de fapt sunt mega talentaţi. Drept dovada, uite, publicul aplauda minute în sir la finalul spectacolelor lor. Ergo … tot ei trebuie sa joace şi în următorul show, nu?

*

Asa ca … nu mai aplaudaţi, decât dacă vedeţi un spectacol bun. Daca la sfârşit sunteţi realmente impresionaţi, emoţionaţi. Daca ceea ce aţi văzut v-a pus pe gânduri. Argumentul – şi asa sunt plătiţi prost – nu e un argument bun. O sa rămână la fel de prost plătiţi dacă joaca în continuare la fel de lamentabil.

*

Nu vreţi sa încercăm vreo câţiva ani, 2-300, sa aplaudam doar ce-i foarte bun?

limitele normalului


normalul e definit de limite stabilite de noi.

*

Asa ca, pentru unii e normal ca femeile din ţara lor sa umble îmbrăcate din cap pana în picioare în saci negrii, pentru alţii e normal sa se tatueze din cap pana in picioare, sa-si străpungă obrajii şi limba cu nişte ţepuşe, sa se auto-flageleze sau sa poarte înspăimântătorul cilice – precum ne descrie Dan Brown în arhicunoscutul sau Cod al lui Da Vinci.

*

Intr-o parte de lume, ura fata de vecinul pe strada alăturata e moştenită dintr-un război care a început acum 2-3000 de ani. Nu mai ştie nimeni clar de ce, dar fiecare generaţie încearcă sa-şi extermine cel puţin jumătate din concetăţeni. Pentru unii e normal sa se auto-detoneze într-o piaţă, convinşi fiind ca ii aşteaptă în rai 70 de fecioare gureşe ….

*

In unele societăţi homosexualitatea e normala, declarata şi acceptata în mod larg. Un amic englez îmi spunea ca la ei, dacă fumezi în fata unei şcoli, rişti vro’ 2-3 pietre în cap; în schimb dacă te săruţi cu iubitul tău de acelaşi sex în acelaşi loc mai ‘nainte nu e nicio problema. La noi e complet diferit. Daca-ţi aprinzi o ţigară în fata unei şcoli maxim o sa vina vre-o 2-3 şcolari sa-ti ceara si ei una. Pe când dacă vrei sa-ţi săruţi iubitul, homosexual fiind, îţi urez succes, ce mai ……

*

sa nu mai vorbim de sex. Ce e normal pentru unii poate fi outreageous pentru alţii. De neacceptat. Aseară am văzut pe un canal gen Travel and Living cum o fosta Miss America vroia sa facă un film porno. Cu cea mai mare candoare posibila. Pentru ea, aceasta posibilitate, devenise o normalitate.

*

Normalul este stabilit de către noi. Cu cât împingem limitele mai departe, cu atât mai multe lucruri intra în sfera normalităţii. Pana la urma, ce  mai este normal şi ce nu?

Regele a murit. Pe cine punem in loc?


Duşi de chiraiala zilnica, de grohăiala politicianista, de cotcodaceala columbenista, de OTV-ismul otrăvitor, de ratoielile din trafic şi de luptele meschine de la birou, de goana după bani, bani, bani, lipsita de orice satisfacţie durabila şi reala,  n-am observat cum o lume întreagă care făcea parte din noi, dintre noi, una dintre puţinele „lumi” valoroase,  se duce, pleacă, intra pe o uşă pe care nu se va mai întoarce niciodată. A murit regele, l-am şi îngropat … maestre Dinica, bineînţeles ca nu-mi vine sa cred, fie ca Dumnezeu sa te distribuie în roluri care sa-ţi placa mult, acolo în teatrele lui din cer; ei bine regele a murit, l-am plâns, l-am jelit, l-am îngropat. Pe cine punem în loc?

Ha?

Nu asa era replica asta: „Regele a murit! Traiască regele!” …?

Ha?

Ba, asa era, va spun eu. Dar nu mai avem candidaţi. Se pare ca familia regala, adevărata familie regala a României ( din care fac parte toţi oamenii valoroşi, nu numai actorii), familia regala nu a produs niciun urmaş demn. Mai trăiesc câţiva membri, sa-i cinstim cât mai sunt printre noi! dar dacă în acest estimp nu vom găsi nişte moştenitori vrednici, undeva pierduţi, uitaţi, fie şi dintr-o ramura secundara a acestei familii aristocratice, o sa rămânem fără capete încoronate. Încoronate cu talent, demnitate, valoare, gratie, sensibilitate, farmec ……….. adică toţi acei oameni care ne dau cu generozitate bucurie, fericire şi nu aşteaptă de la noi decât dragoste.

Ştiţi pe cineva, aţi văzut pe undeva vreun urmaş de-al lor?

Romania! Te pup ……… in FNT


Bravoooo! Bravooo! Bravoo! Jumătate din sala a sărit în picioare în prima milisecunda după încheierea spectacolului aplaudând frenetic. Aplaud și eu cu lacrimi în ochi, mai de la ceapa împrăștiată pe scenă, mai de la emoțiile încă nelămurite, nedeslușite, nedisecate. Bravooo! Actorii ies, intră, ies, reintră … Bravoo! Ţiuielei, fluierături, aplauze, emoție. Bravoo Şumudicăă – cel mai bun motan birmanez actor pe care l-am văzut vreodată – mai apuc să zic înainte ca actorii să intre în culise definitiv.

La „România! Te pup” – în regia lui David Schwartz, producție a Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași, prezent în FNT doar o singură seară – la această piesă am intrat fără aşteptări.  Eram sever dezamăgită și total dezgustată de „Cum traversează Barbie criza mondială”  – regia Alexandra Badea, la Timișoara, văzută cu două seri înainte și în general de piesele văzute în ultima vreme. De cum am păşit în sala Atelier a TNB, colțurile gurii mi s-au lăsat și mai tare în jos.  Dintr-o scurtă privire în jur am înțeles ca va fi din nou vorba de o regie modernă, post-modernă, avangardistă, pana mea – genul fără complexe și în niciun caz clasică. Da, ce să-ți spun! Majoritatea pieselor au regie post-modernă azi – postmodernismul e atât de folosit încât nu mai pare modern deloc.  Iar ne aşteptau actorii pe scenă; iar decorul era sugerat; iar păreau a face parte dintre noi; unii fumau, alţii vorbeau într-un colt. M-am aşezat îmbufnată pe scaun și am încercat să mă înarmez cu multă-multă răbdare.  „Mbuah – cine știe ce crize de isterie artisticoide și cu pretenții de talent oi vedea și în seara asta … mormăiam în barba care-mi creștea de la o secundă la alta!”

Încet-încet sala a început sa chicotească, sa gâlgâie sa freamăte, să participe, să râdă, să vorbească: „Da … nu … iar ne dă cu spray în nas … ce face cu ceapa aia? … hahaha … hihihi … hohoho!”

De pe la mijloc, spectacolul m-a subjugat cu totul. N-am mai gândit, n-am mai apreciat, n-am mai emis judecăți de valoare. Toată energia mi-am folosit-o pentru ceea ce se întâmpla pe scena: pentru că pe scena (în sfârșit!!!) se întâmpla ceva în fiecare colţ!

Un 10 maaare mai ales în contextul reprezentaţiilor mediocre din ultimii ani.  Pentru exemplul dat teatrelor bucureștene. Pentru echipă, regizor, dramaturg. Pentru actorii care au muncit efectiv – iar comparativ cu actorii din București, au muncit enorm. Cred că actorii din Iași reușesc să repete în 2 timpi și nu doar într-unul cum fac mulți din capitală.

Mâine încă doua și gata: „Omul pernă” în regia lui Radu Afrim și „Poveste de iarna” a lui Hausvater.

să vedem … să vedem 🙂