revoltati la o tigara


despre revolta, fragmente de pe blogul lui Marius Manole, din ultima postare, „Capul plecat sabia nu-l taie”:

„… generatia mea traieste cu frica. Ni s-a spus de mici “capul plecat, sabia nu-l taie” iar noi am luat de buna si pana in ziua de azi traim asa. Nu avem curaj sa luam atitudine de frica … au sa ne dea afara, asa ca mai bine sa tacem. Parca  o sa schimbam noi ceva. Hai sa ne vedem de treaba noastra, sa stam cuminti in turma ca sa nu deranjam pe nimeni. Mai bine asa. Sa ne calce in picioare, chiar daca avem dreptate, dar macar ne vom pastra locul de munca. Si mai ales salariul. Chiar daca e de 6 milioane. Ne-au saracit tocmai pentru a ne seca de curaj. Un popor sarac e usor de ingenunchiat. Parerea mea e ca au si reusit. Nu sunt primul care spune scrie lucrurile astea. Sunt suparat pe mine de fapt. Pe mine, pentru ca ma surpind cum mi-e rusine uneori sa ma revolt. Si nu inteleg de ce. Meseria o fac cum pot eu mai bine. In mod normal  nu ar trebui sa-mi fie frica si cu toate astea cuvintele mi se opresc in dinti si apoi coboara spre ficat.”

*

Are comentarii? Da. Multi revoltati ne-revoltati. Multi „revoltati la o tigara”.

„Si nu doar generatia dumneavoastra… Am 17 ani si va spun sincer ca se simte aceeasi smerenie; revolta, cand e, e prost adresata sau prost inteleasa ca si concept; daca generatia parintilor mei a fost una stransa de gat, problema noastra e ca…suntem cam ragusiti. Eu una simt ca strig la pereti.”

*

Romanii – of – cu cat sunt mai tineri cu atat se revolta mai putin. Am vazut asta in jurul meu in proportie de 98 %.

Cititi mai multe pe: http://mariusmanole.bloguest.com/

Reclame

binemmm


azi. Teatrul Naţional Bucureşti. Sala mare. Don Quijote, scenariul şi regia Dan Puric. Rândul 2 (care la TNB e rândul unu, să ştie toţi cocalariiii! se auuudee până în spaaatee?). Ajung fix înainte să înceapă – n-am găsit loc de parcare – de când nu mai e a şpăgarului şi murdarului Cocos şi e a votatului şi alesului Oprescu, parcarea teatrului e mereu cu probleme. Mă aşez. La un minut după mine, în rândul 3  (adică 2 – se audeee până departe în spaaateee? dedicaţie pentru toţi maneliştiii! Haop-hop-hop!) se aşează un obez. Tânăr. Maxim 30 de ani. Cu burta atârnată peste curea. Dotat cu nenumărate fălci. Picioarele prea lungi mi le înfige în spătarul scaunului. Începe sa-şi debiteze număru’ plin de năduf, în faţa celor două tipe cu care a venit.

– ce-i asta. Ce-i asta?!! Ce-i cu locul ăsta? Ce te-a apucat să cumperi bilet aici? Că în nebunia ta când te-ai aruncat să iei bilete nu ai putut să şi gândeşti un pic? Ce-a fost în capul tău? Nu-mi place aici. Mai bine mă duc în spate, am văzut nişte locuri goale acolo.
– hai mă … (se aude o voce stinsă)
– nu încap!

(„păi dacă eşti OBEZ, pur şi simplu obez! poate n-ar trebui să mai mănânci ca idiotu’ 10 şaorme pe zi, să stai mereu în cur în maşină şi din maşină să te târâi în casă doar ca să cazi în pat agăţat de gâtul unei beri … ziceam şi eu” … îmi închipuiam că i-aş putea urla aşa ceva în urechi. Dar nu. Încerc să-mi mut atenţia în altă parte.

– nu încap … uite, nu stăteam eu ca boieru la balcon, acolo, în lojă? Auzi da’ dacă astea nu-s locurile noastre, noi ce căutam aici? Ia scoate biletele, să vedem. Parcă aveam bilete în rândul trei şi ăsta-i rândul doi. De ce te-ai aşezat aici?
-pai aşa ne-a zis doamna aia.
– care doamnă? Scoate biletele! Uite! Rândul trei … ce ţi-am zis eu? Şi locurile noastre? Pfaleo! S-au ocupat! Doamnă! Pe ce rând aveţi bilet?

Nu se aude ce-i răspunde doamna, total nesatisfăcător după tonul şi mai iritat cu care s-a întors către femelele lui.

– nu încap! Ce fac eu aici? Nu-mi place deloc! Data viitoare când îţi mai trece aşa ceva prin cap să-mi zici, că mă ocup eu!

*

Credeam că am scăpat, că a început spectacolul şi că mârlanul, ghiorţanul se va linişti. A comentat perpetuu, ca la film, acompaniat din nefericire de punga inconfundabilă de sticksuri a vecinilor mei din dreapta care … da, aţi ghicit, au venit la spectacolul lui Dan Puric să-şi potolească foamea. Şi mai auzeam un sticks moflăit cu poftă, mai eram înconjurată de un comentariu emis de cei neuroni încă funcţionali:

– ia uite-o pe aia, i se vede curu … hahahaha … ia-le bă şi p-ale mele da … mmahahahongng!

*

Mesaj pentru sexul slab. Adică feminin:

fetelor! NU trebuie să vă însoţiţi cu aşa gorile infecte în călătoria voastră prin viaţă! Să n-ai iubit, amant, prieten, soţ, nu-i vreo mare chestie! Decât aşa, mult mai bine singure. Mult mai bine. Infinit superior. Cu ce s-au ales cele două din povestire venind cu un aşa imbecil la un spectacol de teatru? Cu mila mea eternă? Cu dispreţul tuturor celor pe care el i-a deranjat? Cu iritare, înjurături şi apostrofări în gând? Cu teoriile cretinoide şi nesfârşite ale grasului, care au continuat cu siguranţă toată seara, şi în maşină şi afară, şi în casă? Şi vor mai continua de câte ori învelişul de grăsime nu va găsi nimic altceva de spus?  Cocalare, stai altă data acasă, fratee … la tine-n baru’ din mahala … să asculţi nişte manele. Să mănânci nişte mici! Să bei o bere ca omu’! Da’ nu mai veni la teatru frate, las-o-ncolo! Şi voi fetelor … sex puteţi face şi dacă sunteţi singure. E plin oraşu’ de ofertanţi … şi să nu-mi spuneţi că grasu’ ăsta mai şi putea ceva? Vă faceţi de râs şi încurajaţi nişte idioţi să se poarte la fel în continuare. Nu-i mai luaţi la teatru ca să vă facă seara un calvar şi să vă strice tot cheful. Lăsaţi-i acasă. LĂSAŢI-I DE TOT.

*

printre aplauzele şi uralele entuziaste de la final se aude tare şi clar, vocea guturală a grămezii de grăsime ambulantă şi fără creier din spatele meu:

Binemmm.

Inca-i bine … ?


De câţiva ani mă strădui să sintetizez, să surprind esenţa societăţii româneşti, mecanismul prin care a dat un chix atât de lamentabil, reuşind să-i facă pe cei ce au mai apucat comunismul să întoarcă faţa spre trecut oftând cu regret. Mă uit în jurul meu fascinată – subjugată de atracţia pe care o exercită răul asupra noastră – ma uit fascinată în jur şi observ, memorez, adun, selectez … analizez cum reuşim să promovăm şi să etalăm doar mediocrităţi în detrimentul calităţilor şi principiilor, al valorilor de toate felurile.

Si piesa Rodicăi Popescu Bitanescu ( „Inca-i bine” – de care am vorbit şi în postarea anterioara) mi-a mai dat un hint, un răspuns. Algoritmul românesc perdant e fix ca parcursul acestei piese. O actriţă cu ceva renume şi o brumă de talent, o figură simpatică, a însăilat un text prin enunţarea unor banalităţi, a unor stereotipii pe care cei mai limitaţi dintre noi le folosesc continuu: „fa-ţi iarna car şi vara sanie, că deh” … „peste 10 ani o să pui mâna pe curu ei ca pe clanţa uşii” … condimentate desigur cu vulgarităţi: „nu se mai zice prostime ci pulime …” etc. S-a folosit de relaţiile pe care le-a acumulat în timp şi de-a lungul carierei: prieteni vechi, amantlâcuri, datorii … şi-a mai chemat 2 prietene si 3 obligaţii şi gata piesa. Lamentabilă ca mai tot ce am produs în general in ultimii 20 de ani. Dar aplaudată cu urale la scenă deschisă. Într-un mod atât de şocant încât nu poţi să nu te întrebi cât de orbi or fi cei ce au ajuns în seara aceea la teatru? Şi dacă se aplauda aşa, oricum şi la orice, cum se va mai face diferenţa între bun şi prost?

Acest sistem al însăilării unui produs şi apoi al punerii lui pe piaţă prin intermediul vechilor sau mai noilor prietenii a împânzit toată societatea românească precum un cancer urât si netratabil.

Si vinovaţii nu sunt ei, directorul TNB si Bităneasca, nu!, vinovaţii principali suntem noi! Noi cei ce stăm în sală si aplaudăm nefăcând nicio diferenţă între bun si rău, între prost şi de calitate, între tufă şi geniu.

De ce facem asta nu pot să-mi explic. De ce frica asta de-a sancţiona, de-a admonesta, de-a reaşeza lucrurile în locul lor firesc? De ce teama de a-i arăta RPB că nu-i vreo mare scriitoare iar regizoare nici atât şi că, mai bine s-ar concentra să ne mai dea câteva roluri memorabile acum pe finish? De ce aplaudăm ca nişte lobotomizaţi la tot şi toate? De ce înghiţim docili tot ce produc acei câţiva care se pot agăţa de ceva plase de salvare? De ce aceeaşi atitudine de prostănaci şi la teatru şi pe stadion şi la piaţă, şi în politică şi în familie?

Nu vrem să judecăm pe nimeni pentru că sperăm că la rândul nostru vom beneficia de clemenţa celorlalţi si nu vom fi judecaţi? Aplaudăm mediocritatea pentru că în felul acesta ne ridicam si pe noi la rang de valoare? Wow! Şi mai departe ce-o să se întâmple … unde o să ajungem aşa?

De ce nu ne permitem niciun tip de cenzură? De ce nu selectăm nimic? De ce suntem inerţi şi inepţi? Nu facem nicio legătură între asta şi stadiul la care s-a ajuns?

Parca Ceauşescu şi nevestica lui s-ar fi spart în sute, mii de exemplare care ne conduc acum de peste tot devenind în felul ăsta mult mai greu de eliminat.

cea mai buna, cea mai proasta … no 3


Cea mai buna piesa de teatru … cred ca da, „Romania! Te pup” in regia lui David Schwartz, producţie a teatrului Vasile Alecsandri din Iaşi.

Cea mai proasta piesa de teatru … ei bine, ar fi fost pana acum câteva zile: „Cum traversează Barbie criza mondiala” în regia Alexandrei Badea, daaar, de când am văzut „Inca-i bine” la TNB, scrisa şi regizata de Rodica Popescu Bitanescu, cu o distribuţie chiar ilustra, m-am răzgândit. Acord trofeul „Cea mai proasta piesa văzută anul acesta” Rodicăi Popescu Bitanescu care a reuşit sa ma întristeze definitiv arătându-mi ce bătrâne puhave au devenit divele scenei româneşti şi cum poţi însăila din nişte afirmaţii banale şi şablonarde un text cu pretenţii de piesa, pe care, mai apoi, uzând de statutul tău, poate câştigat pe drept, sa-l prezinţi pe o scena a teatrului naţional din Bucureşti.

E aceeaşi cale pe care şi Sergiu Nicolaescu mai face rost de bani de filme, aceeaşi cale prin care diverşi regizori netalentaţi pun piese în Bucureşti, în timp ce aceia talentaţi sau iubiţi de public n-au loc decât în provincie.

Regele a murit. Pe cine punem in loc?


Duşi de chiraiala zilnica, de grohăiala politicianista, de cotcodaceala columbenista, de OTV-ismul otrăvitor, de ratoielile din trafic şi de luptele meschine de la birou, de goana după bani, bani, bani, lipsita de orice satisfacţie durabila şi reala,  n-am observat cum o lume întreagă care făcea parte din noi, dintre noi, una dintre puţinele „lumi” valoroase,  se duce, pleacă, intra pe o uşă pe care nu se va mai întoarce niciodată. A murit regele, l-am şi îngropat … maestre Dinica, bineînţeles ca nu-mi vine sa cred, fie ca Dumnezeu sa te distribuie în roluri care sa-ţi placa mult, acolo în teatrele lui din cer; ei bine regele a murit, l-am plâns, l-am jelit, l-am îngropat. Pe cine punem în loc?

Ha?

Nu asa era replica asta: „Regele a murit! Traiască regele!” …?

Ha?

Ba, asa era, va spun eu. Dar nu mai avem candidaţi. Se pare ca familia regala, adevărata familie regala a României ( din care fac parte toţi oamenii valoroşi, nu numai actorii), familia regala nu a produs niciun urmaş demn. Mai trăiesc câţiva membri, sa-i cinstim cât mai sunt printre noi! dar dacă în acest estimp nu vom găsi nişte moştenitori vrednici, undeva pierduţi, uitaţi, fie şi dintr-o ramura secundara a acestei familii aristocratice, o sa rămânem fără capete încoronate. Încoronate cu talent, demnitate, valoare, gratie, sensibilitate, farmec ……….. adică toţi acei oameni care ne dau cu generozitate bucurie, fericire şi nu aşteaptă de la noi decât dragoste.

Ştiţi pe cineva, aţi văzut pe undeva vreun urmaş de-al lor?

Romania! Te pup ……… in FNT


Bravoooo! Bravooo! Bravoo! Jumătate din sala a sărit în picioare în prima milisecunda după încheierea spectacolului aplaudând frenetic. Aplaud și eu cu lacrimi în ochi, mai de la ceapa împrăștiată pe scenă, mai de la emoțiile încă nelămurite, nedeslușite, nedisecate. Bravooo! Actorii ies, intră, ies, reintră … Bravoo! Ţiuielei, fluierături, aplauze, emoție. Bravoo Şumudicăă – cel mai bun motan birmanez actor pe care l-am văzut vreodată – mai apuc să zic înainte ca actorii să intre în culise definitiv.

La „România! Te pup” – în regia lui David Schwartz, producție a Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași, prezent în FNT doar o singură seară – la această piesă am intrat fără aşteptări.  Eram sever dezamăgită și total dezgustată de „Cum traversează Barbie criza mondială”  – regia Alexandra Badea, la Timișoara, văzută cu două seri înainte și în general de piesele văzute în ultima vreme. De cum am păşit în sala Atelier a TNB, colțurile gurii mi s-au lăsat și mai tare în jos.  Dintr-o scurtă privire în jur am înțeles ca va fi din nou vorba de o regie modernă, post-modernă, avangardistă, pana mea – genul fără complexe și în niciun caz clasică. Da, ce să-ți spun! Majoritatea pieselor au regie post-modernă azi – postmodernismul e atât de folosit încât nu mai pare modern deloc.  Iar ne aşteptau actorii pe scenă; iar decorul era sugerat; iar păreau a face parte dintre noi; unii fumau, alţii vorbeau într-un colt. M-am aşezat îmbufnată pe scaun și am încercat să mă înarmez cu multă-multă răbdare.  „Mbuah – cine știe ce crize de isterie artisticoide și cu pretenții de talent oi vedea și în seara asta … mormăiam în barba care-mi creștea de la o secundă la alta!”

Încet-încet sala a început sa chicotească, sa gâlgâie sa freamăte, să participe, să râdă, să vorbească: „Da … nu … iar ne dă cu spray în nas … ce face cu ceapa aia? … hahaha … hihihi … hohoho!”

De pe la mijloc, spectacolul m-a subjugat cu totul. N-am mai gândit, n-am mai apreciat, n-am mai emis judecăți de valoare. Toată energia mi-am folosit-o pentru ceea ce se întâmpla pe scena: pentru că pe scena (în sfârșit!!!) se întâmpla ceva în fiecare colţ!

Un 10 maaare mai ales în contextul reprezentaţiilor mediocre din ultimii ani.  Pentru exemplul dat teatrelor bucureștene. Pentru echipă, regizor, dramaturg. Pentru actorii care au muncit efectiv – iar comparativ cu actorii din București, au muncit enorm. Cred că actorii din Iași reușesc să repete în 2 timpi și nu doar într-unul cum fac mulți din capitală.

Mâine încă doua și gata: „Omul pernă” în regia lui Radu Afrim și „Poveste de iarna” a lui Hausvater.

să vedem … să vedem 🙂

Toti fiii mei – la TNB


Simt nevoia de o introducere:

Să găseşti bilete la anumite piese, jucate în anumite teatre (din Bucureşti) cere deja o îndemânare aparte, cere efort, cere atenţie.  Trebuie să te interesezi, să fii alert, să dai telefon, să rezervi, să ştii când se afişează spectacolele pentru perioada următoare, să faci cumva să te duci dimineaţa (când ar trebui să fii la serviciu)  la casa de bilete, să vezi acolo ce şi cum şi când şi de ce şi multe altele. Toate astea mă bucură nespus. Publicul s-a reîntors în teatre. Lumea vrea să vadă spectacole, să vadă teatru, să vadă actori, să vadă idei regizorale.

Şi tocmai acum … nu prea are ce vedea!

Piese sunt. Sunt şi premiere. Pe scenă sunt actori mari. Dar lipseşte tocmai … teatrul. Sunt spectacole, dar nu e magie. Ce păcat!

Aseară am văzut „Toţi fii mei”, piesa lui Arthur Miller, pusă în scenă la TNB de Ion Caramitru, cu Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Dragoş  Stemate în rolurile principale, în scenografia lui Dragoș Buhagiar.

Mmmmmnu. Nu le-a ieşit. Scenografia lui Dragoş înăbuse scena întocmai cum te îneacă şi cartierul Pipera, dar fără prostul gust de acolo. Casa din scenă e una inspirată din bunul gust al unui Breuer sau a unui Frank Lloyd Wright.  Minunată de privit dar fără legătură cu actualitatea. În prezent, în România, noii îmbogăţiţi – ca cei din piesă – îşi construiesc case urâte, nu case frumoase.  Piscina de pe scenă, inutilă – nu se face aproape nicio referire la ea în text, nici măcar actorii „n-o joacă”  – omoară spaţiul de joc. Arată bine cu toate frunzele alea moarte în ea, dar sincer n-am înţeles de ce trebuia să fie acolo. În schimb, una din metaforele cele mai importante din piesă: copacul căzut în furtună, moment căruia toate personajele îi acordă o importanţă aparte, ei bine, treaba cu copacul căzut e aproape trecută cu vederea scenografic.  Si regizoral. Mai ales regizoral. Ca și cum Caramitru s-ar fi ruşinat de o aşa imagine desuetă şi vetustă a decăderii sau căderii unui simbol. Şi a (şi-)zis: „puah, ia stai tu mai colea, mai într-o dungă, mai într-un colţ!”.  Hmm! Dacă vi s-a părut desuetă piesa, de ce aţi mai pus-o? Nu s-or mai plăti drepturi de autor pentru Miller, sau …?

Ca să intri în pielea acelor personaje, trebuie să crezi că mai există oameni care îşi pun problema moralităţii felului în care îşi câştiga banii. Oameni care dacă fac un compromis, suferă, se perpelesc, se zvârcolesc și într-un final, îşi pot anihila viaţa. Asta n-am văzut pe scena. Ha! Ştiu, azi toţi facem compromisuri şi ni se par necesare. Cine nu ştie să se descurce, să facă un ban în viaţă – e prooost. Cine nu face ce trebuie să facă ca să-și cumpere o casă de aia mare în Pipera – e looser.  Dacă n-ai casă ş-o maşină, de ce să mai exişti, chiar aşa! Azi nu ne mai facem probleme dacă „drumul” până la obţinerea acelei case e moral. Arthur Miller îşi făcea. Le și scria. În nişte piese de teatru.  Ca să-l credem – trebuie ca cei de pe scenă să creadă asta.  Să creadă că există oameni cu astfel de probleme sufleteşti. Wow! Da! Ar fi fost o minunataă lecție de viaţă să vedem aşa ceva pe scenă. Reale mustrări de conştiinţă pentru greşelile făcute în numele unor idealuri false sau adevărate. Poate se mai stârnea şi în noi ceva-ceva … o scânteie cât de mică de conştiinţă. Dar n-am văzut.

*

Vă recomand totuşi să-l vedeţi: pentru text, măcar, şi problemele pe care le pune. Pentru casa frumoasă şi inutilă de pe scenă. Să-l vedeţi … dar nu flasci şi blegiţi. Mergeţi la teatru cu spiritul treaz, formulaţi-vă o părere după reprezentaţie, bună sau proastă; comentaţi-o cu cei din jur. Teatrul nu e „ca la televizor”. Altfel v-aţi dus degeaba