din nou, despre „Osama”


am revazut cam jumatate din filmul lui Siddiq Barmak, „Osama„, aseara, pe TVR Cultural, chiar la cateva ore dupa ce am avut o discutie care m-a pus tare pe ganduri, cu noua mea angajata, A.

A. vrea sa plece in Irak, impreuna cu niste irakieni. Viseaza la asta. Ia niste cuvinte spuse de ei in nu stiu ce context, drept promisiuni. Isi tese tot felul de scenarii. In care ea e in rolul principal si duce o viata exotica, aventuroasa, dar, in fond, frumoasa. Am vrut s-o sun, sa-i spun sa se uite, dar am renuntat. Nu stiu de ce, dar cred ca n-ar fi inteles. Astazi, aici, in Bucuresti, Romania, anul 2012, oamenii ti-o iau in nume de rau daca le spui ca-si doresc ceva ce, in ultima instanta le va face viata un iad.

Irakul face parte din tarile din lume de care nici n-ar trebui sa te apropii, daca vrei sa pleci din Romania si esti … FEMEIE. Izbuteste cred, „performanta”, sa fie intr-un macabru, sumbru Top 5, dupa Afganistan, Pakistan si, probabil Iran, de la toamna, dupa ce va incepe razboiul.

*

Draga mea A.,

Filmul lui Siddiq Barmak se petrece in Afganistan, dupa venirea la putere a talibanilor. Adica prin anii 90. 1990 si ceva. Acum 15 – 20 ani! Nu in Evul Mediu!! (care, conform teoriilor recente, nici nu era atat de intunecat precum se spune). Talibanii sunt niste extremisti religiosi care aplica invataturile Coranului asa cum cred ei. De pilda, au inteles de acolo, desi nu stiu sa spuna Coranul textual asa ceva, ca femeile sunt un fel de diavoli incarnati care nu fac decat sa-i „starneasca” pe barbati si sa-i indeparteze de mantuire si de bunavointa lui Allah. Drept pentru care, femeile au fost pedepsite sa fie infasurate vesnic in niste saci albastri, numiti burka (saci care au doar o mica fanta prin care poti sa te uiti aproximativ pe unde calci), sa nu iasa neinsotite de barbati in oras, sa nu se duca la scoala, la serviciu, la piata, in vizita la familie, la prieteni sau la moschee, si cate si mai cate. Filmul incepe cu o scena sugestiva si brutala: talibanii le alunga pe femei de pe strazi cu tunuri de apa, focuri trase pe unde se nimerea din pustile lor rusesti si batai. Da, batai. Pe cele ce se incapataneaza si raman pe strada, le aduna si le inchid in niste custi … laolalta cu gainile. Pentru multi dintre acesti barbati, femeile valoreaza fix cat o gaina (asta spune si Barmak prin aceasta alaturare: gaini – femei); de fapt, dupa ce nasc suficienti fii, nu mai valoreaza nimic.

Osama (film)

Osama (film) (Photo credit: Wikipedia)

E mai crunt decat atat. A fost o vreme in Afganistan cand femeile au devenit normale. Fara sa-si abandoneze credinta si toate obiceiurile, s-au dus la scoala, s-au angajat, au inceput sa duca o viata obisnuita. Unele au ajuns sa lucreze ca asistente sau doctorite in spitale, cum e absolut firesc in societatea occidentala sa ajungi sa faci. Talibanii le-au luat toata aceasta viata. Le-au obligat sa ramana in case, unde, fara un barbat care sa le asigure traiul zilnic, erau fortate sa moara de foame. E cazul eroinelor noastre, trei generatii: bunica, mama, fiica, consemnate indaratul unor ziduri inalte fara niciun fel de sprijin barbatesc.

Of :(.

Batrana, bunica, isi rezuma concluziile unei vieti foarte simplu, foarte direct: „am trait atatia ani dar n-am vazut nicio diferenta intre barbati si femei. Toti (si barbatii, si femeile) sunt la fel de nefericiti. Un barbat ras si imbracat in burka arata la fel ca o femeie.” Pe aceasta concluzie se bazeaza decizia lor de o imbraca pe fata in baiat si de a o trimite la munca pentru a le salva de la moartea prin foamete. Sotul si fratele mamei au murit, ba intr-un razboi, ba pur si simplu. Au ramas singure. „Te iubesc atat de mult, mi-as da viata pentru tine” – ii spune mama fiicei. Dar nu poate. Nu poate sa-si dea viata pentru ea. Si daca s-ar sinucide nu ar castiga nimic. Acest regim absurd, ingrozitor, iti ia pana si aceasta ultima si disperata solutie: sa-ti dai viata pentru aproapele tau pentru a-i face lui sau ei viata mai buna.

Fata se tunde, se imbraca in baiat si se duce la munca. E remarcata in oras de un lider taliban. Se stie azi ca talibanii preferau sa se insoteasca, sexual si sentimental, cu adolescenti de sex masculin, deoarece acestia erau mai cultivati. Lipsa unui partener sentimental si sexual educat nu i-a facut sa-si reconsidere atitudinea fata de femei. Dimpotriva. I-a facut sa le dispretuiasca mai mult. Fata – eroina principala – e luata si dusa intr-o tabara talibana pentru a fi indoctrinata. Aici, si datorita stresului, ii vine ciclul (singura diferenta palpabila dintre barbati si femei), e „desconspirata” si trimisa pentru a fi judecata.
*
De un tribunal taliban, care aplica sharia si, destul de multe condamnari la moarte prin lapidare (cu pietre).
*
N-o sa va spun cum se termina. Trebuie sa-l vedeti.
*
In ciuda subiectului absolut ingrozitor, e un film foarte bun. Foarte bun. Primele doua dati cand l-am vazut am fost terifiata de poveste, dar ieri, am reusit sa-l urmaresc cu mai multa relaxare. Exceleaza prin cadrele frumoase, bine alcatuite, prin ritm, prin metaforele extrem de simple si sugestive. Prin folosirea foarte inspirata a culorii, in acest desert al umanitatii. Tensiunii inerente i se opune simplitatea unei vieti duse langa un foc aprins in vatra si o lampa simpla, cu petrol … amintiti-va!, toate acestea se petrec in anii 90. Desi in Afganistan nu mai e decat piatra pe piatra si petrol, Barmak reuseste sa gaseasca sarmul caselor din chirpici si a strazilor strajuite de pereti inalti si lipsite de vegetatie. Din loc in loc se mai deschide cate o poarta prin care ies sau nu, oameni. Detaliile, ah detaliile, sunt absolut zguduitoare … cum sunt tratati strainii – care nu inteleg nimic din ce li se intampla, nici atunci cand sunt trimisi la moarte -, cat si cum traiesc afganii, ce viata urata au femeile, cat de rau traiesc barbatii … absolut terifiant, naucitor. Si se intampla si acum, in acest moment, in acest timp …. oarecum, aparent paralel cu noi …
*
A.! Nu te duce in Irak! Nu e o tara pentru femei ….

UPDATE:

P.S.: Amatoarelor de emotii arabe, de povesti din 1001 de nopti care li se pot intampla lor (ha!), le mai recomand, daca acest film nu le convinge, un altul, mai recent, din 2009: „No One Knows About Persian Cats„, de Bahman Ghobadi, produs de Wild Bunch (Premiul special al juriului Ex-aequo in sectiunea Un Certain Regard la Cannes, 2009). Se petrece in Iranul zilelor noastre, chiar in Teheran. Sa vedeti ce patesc in anul 2009, in Iran, niste copii care vor sa cante indie rock.

Reclame

Știți de cînd au femeile drept de vot?


Pe scurt, (adică după ce am goagăl it), pot rezuma conform Wikipedia  și a altor surse online că femeile au început să primească drept la vot universal începând cu secolul XX. Trebuie să precizez că, local, și numai în anumite condiții, femeile au putut vota cîteodată în consiliile municipale încă din 1718 în Suedia și apoi și în alte țări din lume. Cîteodată legile care le dădeau dreptul la vot în consilii au fost schimbate dar ideea generală e că începînd din 1718 mișcarea a prins încet dar sigur amploare.

1889

  •  Franceville grants universal suffrage. Loses self-rule within months.
  • Franceville, o republică autoproclamată din insulele Hebride introduce sufragiul universal în 1889, odată cu proclamarea indepenței, dar totul nu durează decît cîteva luni

1906

  • The Grand Principality of Finland was the first country to have universal suffrage. First country to give the right to vote and right to stand for elections to everyone of age regardless of wealth, race or social class
  • Marele Pincipat al Finlandei a fost prima țară care a avut sufragiu universal. Prima țară care a dat drept la vot și la a fi ales tuturor indiferent de vîrstă, rasă sau clasă socială.

1915

  • Denmark (full voting rights, with Iceland) / drepturi depline de vot în Danemarca și Islanda

1918

  • Anglia & Germania

1920

  • SUA

1938

  • România

1944

  • Franţa

2005

  • Kuweit (!)

Cât despre drepturile femeilor in Afganistan, Pakistan, Iran, Irak, chiar India sau Malaezia … ah, să mai vorbim? Vă recomand un film: Osama (Persian: أسامة‎) făcut în 2003, în Afghanistan, de Siddiq Barmak. Te face să te bucuri că te-ai născut la periferia Europei, fie şi într-o ţară zbuciumată şi amărâtă cum e România.  „Osama” e pseudonimul luat de o fată, care se travesteşte în băiat pentru a-şi ajuta familia: mamă şi bunică, să nu moară de foame. Pe vremea talibanilor (adică din 1995 încoa), vreme ce nu-i sigur deloc că a trecut definitiv; femeilor le era interzis să iasă din casă neînsoţite de bărbaţi (şi bineînţeles le era interzis să muncească pentru a-şi câştiga existenţa), ceea ce le condamna pe cele rămase fără bărbaţi – morţi de exemplu, ca în film, în războaie – să moară de foame în casă.

*

Oricum, lista asta – fie ea şi încropită – anii ăştia, mă, mă … înfioară. Una e să ştii că femeile n-au obţinut de multă vreme dreptul de a vota, alta să conştientizezi de cât de puţină vreme s-a întâmplat asta. Plus că … dreptul la vot n-a adus dreptul la şanse egale, n-a redus discriminarea (nici până azi!!!) şi – în niciun caz – n-a plasat femeia pe poziţia potrivită ei.

*

În cea mai mare parte, lupta feministelor, a sufragetelor a fost deturnată şi pervertită, deformată în doar câteva decenii. Astăzi, în loc de egalităţi şi şanse egale, femeile se supun aproape de bunăvoie unei presiuni sociale extreme, stupide şi nocive: trebuie să facă şi carieră şi bani şi copii (de care să aibe doar ele grijă, căci ce mamă e mamă adevărată dacă îşi lasă copii pe mâna altora??),  şi să n-aibe celulită, și să ţină un bărbat aproape (care de cele mai multe ori n-o merită), etc, etc, etc. Cu alte cuvinte, azi sunt încă şi mai exploatate ca acum 71 de ani, de când au drept de vot în România. Majoritatea femeilor de carieră, cu soţ (cel puţin pe hârtie, ce mai contează dacă-s fericite cu el au ba. S-au măritat? S-au! ) şi copii, femeile care au îndeplinit cu succes cerinţele  societăţii în care trăim, sunt complet lipsite de feminitate, au deseori puseuri asemănătoare cu cele isterice, mustesc de o frustrare neasumată, sunt agresive şi vulgare în limbaj. Ăsta e un portret. Celălalt e cel al sclave de bunăvoie, din lipsă de imaginaţie sau din lipsă de soluţii, care au renunţat complet la identitatea lor pentru a îndeplini toate aceste cerinţe extreme. În toată alergătura asta după succesul iluzoriu al unei societăţi (strâmbe şi bolnave după mintea mea) ne mai gândim la noi, la ceea ce devenim, sau la ce vrem cu adevărat să fim şi să facem?

Fetelor ….. ?
*
Updated: 4 mai, 2012
Updated: 16 septembrie 2014