o tînără de 22 de ani a fost violată pe stradă și nimeni n-a făcut nimic


… și pe mine nu mă miră deloc acest lucru. Ba, mi se pare rezultatul firesc a două decenii de nesimțire, nepăsare, agresivitate și lipsa oricăror limite morale, principiale impuse, educate, naturale. E rezultatul firesc a ceea ce vedem în fiecare zi în jurul nostru, a ceea ce auzim la televizor, la radio chiar …
*
îi mulțumesc încă o dată, pe această cale, lui Mircea Badea, care a susținut încă de acum cîțiva ani, în mod public, de la înălțimea catedrei lui de la Antene, în nenumărate emisuni de-ale dînsului, că NU trebuie să reacționăm cînd vedem că altcineva e agresat pe stradă. Că nu trebuie să facem nimic pentru celălalt. Că cel mai bine pentru toată lumea e să ne băgăm privirea adînc în asfalt, ce bine că au mai lăsat ăștia și niște găuri, să avem pe unde o strecura dacă nu avem forță s-o înfigem din prima, și să n-o ridicăm de acolo pînă nu ieșim noi din zona periculoasă. Predica lui a dat rezultate. Iată-le. Românii îl ascultă. Exact așa au făcut. Au trecut pe lîngă viol, cu ochii-n-vînt sau în pămînt și acum sînt indignați virtual. Bravo. Felicitări. Reparați-i virtual și mintea fetei ăleia. Ce, nu puteți? I-aș spune din nou acestui guru al tinerei generații ce i-am spus acum cîțiva ani, pe acest blog, i-aș face aceleași urări dacă n-aș ști, chiar și așa indignată cum sînt că n-aș face decît să contribui la nebunia generală.
*
Mircea Badea, ești un laș ahtiat după bani dar ăsta nu-i cel mai rău lucru. Cel mai rău lucru este că și tu, ca și alții, ai contribuit CÎT AI PUTUT TU la atmosfera asta otrăvită, isterică, periculoasă care ne îneacă în București.
*
… pe de altă parte, am descoperit Bucureștiul în anii ’90 într-o stare … asemănătoare. Premergătoare. Obrăznicia, impertinența, vulgaritatea și agresivitatea erau la vedere. La purtător. La fel ca hoția la scară industriala. În sfîrșit oamenii erau liberi. Liberi să se poarte cum vor. Și s-au purtat. S-au purtat și se poartă cum le trece lor prin minte. Și simplul fapt că AȘA le trece prin minte și nu altminteri e în sine o garanție că ce fac e bine, OK, îndreptățit, întemeiat. Agresiunea verbală, îndreptată în special împotriva tinerelor m-a izbit din prima zi și a rămas cu mine ani de zile pînă am găsit un sistem lung și foarte complicat de-a mă apăra. Un sistem care include, de pildă, și locul pe care mi-l aleg într-o mașină, sau faptul că încerc oricît ar fi de incomod și scump și ne-ecologic să merg doar cu mașina mea, felul de-a mă îmbrăca, care de multe ori nu-mi e specific, cum mă tund, cum vorbesc despre sau despre, cum privesc sau nu în ochi un bărbat, cum zîmbesc. Ați observat că femeile NU zîmbesc pe stradă? V-ați întrebat vreodată de ce? Sînt ele nașpa și morocănoase, nu? Ele sînt neplăcute. E vina lor. Cam așa se gîndește.

Sistemul meu de apărare include un fel de-a reacționa la glumele stupide care se fac în continuare în jurul meu. Mi-am construit pe cît a fost posibil un radar interior, pe care nu-l aveam înainte, cu care încerc să detectez în permanență gradul de pericol care plutește în aer. Nici acum nu sînt apărată pe deplin, cu toate zidurile pe care le-am creat, doar că flegmele și pumnii se opresc pe geamurile și în caroseria mașinii mele. Și nici nu mai am 20 de ani ca să par așa ușor de manevrat. Dar, încă n-am scăpat și bașca, mama m-a asigurat că nici la 60 de ani nu ai ieșit din raza lor de interes.

Dar atîta timp cît am avut 18, 19, 20 și 20 + de ani, am fost neîncetat ținta glumelor proaste, a vulgarităților, gesturilor obsecene, a curiozităților lor … tactile, a încercărilor de agățare brutală, forțată, și asta, ani de zile, în centrul Bucureștiului.
*
Nu trăiesc cu frica-n sîn. Nu îmi mai e frică de mult, ba dimpotrivă am evoluat dintr-o fată mai degrabă timidă și introvertită, care pur și simplu nu înțelegea unde nimerise și ce și de ce, într-o femeie în stare să iasă la bătaie dacă e cazul. Și dacă nu e cazul și ar putea să și-o ia zdravăn, dat fiind raportul inegal de forțe. Și pînă și asta e o evoluție firească în condițiile date.
*
Am locuit la început în zona Universității și în general, singurele drumuri pe care le făceam erau pe distanțe de cîteva sute de metri în jurul casei, de la și pînă la Teatrul Național. Cinci – șase ani am făcut numai asta: casă – teatru; teatru-casă. Erau puține zile în care scăpam. Fără o obscenitate șoptită la ureche. O mînă strecurată pe sub fustă. Printre sîni. M-au luat în toate felurile. Unii strigau la mine că i-am provocat pentru că m-am uitat la ei. Că asta înseamnă că vreau. Alții se apropiau prin spate și-mi șopteau toate visele lor porno la ureche. Unuia i-am rupt o umbrelă în cap. Altuia o poșetă. Dintr-o mașină m-am dat jos aproape din mers. Prima oară cînd am fost pipăită, știți voi, în locul acela, acolo!, într-un autobuz, într-o înghesuială în care nu te puteai mișca, am crezut că sînt eu nebună. Că am halucinații. Mă uitam în ochii tipului și el în ochii mei și nu-mi venea să cred. Nu știu dacă aveam 19 ani. El a coborît și eu am mai mers trei stații pînă am reușit să mă adun cît de cît și să cobor. Cam așa. La un moment dat am ajuns să povestim despre asta într-un grup de fete și așa am descoperit povești la fel ca ale mele și chiar și mai rele. Unele mult mai rele. Ni se întîmpla tuturor. O vreme am ieșit în trupă, cîte 4 deodată,  și ori de cîte ori zicea cineva ceva, săream noi la el/ei. Și-i cotonogeam cu poșetele, plasele, rimelurile, fiecare cu ce-avea la îndemînă.

Doi ani aproape, în fiecare duminică, un exhibiționist și-a expus-o ziua-n amiaza mare pe o tarabă verde, în piața Universității, pe colțul dinspre palatul Șuțu. Doi ani nimeni nu a făcut nimic deși vedeam toți.
*
În toți acești ani de nesfîrșite agresiuni, doar două femei mi-au venit în ajutor. Două necunoscute. Mai în vîrstă ca mine. Care au înțeles prin ce trec. Una s-a apropiat de mine și mi s-a adresat ca și cum nu mă văzuse de mult și agresorul s-a îndepărtat. Alta a rămas lîngă mine pînă m-am liniștit după ce un nene mi-a verificat sutienul. Le mulțumesc. Au fost singurele persoane care au arătat o fărîmă de omenie, pe stradă. În toți acești ani.
*
Mi-e milă de Laura aceea care a ajuns plină de încredere, de speranțe, de vise în București acum atîția ani, plină de gînduri bune și de cărți albe pentru toți oamenii pe care-i întîlnea, doar ca să afle că trebuie să construiască o nouă persoană înauntrul ei ca s-o apere pe prima. Mi-e milă de fetița aceea care n-a înțeles ani de zile nimic, i-a ascultat pe toți și a făcut mai tot ce i s-a spus. Care credea că fiecare ființă chiar merită o șansă, merită să nu fie judecată rapid, și mai ales după aparențe, că există multă bunătate și iubire și generozitate dar că nu le găsește ea … N-a fost violată sau bătută, dar în doze mici, rînd pe rînd, sensibilitatea și candoarea ei interioară s-au pierdut aproape complet. Mda, toți ne maturizăm, dar … Dacă m-aș putea întoarce în timp aș ști ce să-i spun, aș ști cum s-o învăț să se apere. Cum să se apere fizic și cum să-și păstreze în ea nealterate: candoarea, feminitatea, bunătatea, fragilitatea, compasiunea … chiar și timiditatea. Pudoarea. Calități native neprețuite. Rare. Nu pot să mă întorc în timp. Pot doar să scriu articolul ăsta și să-mi mai pun o armură pe mine și încă un cuțit în geantă. În caz că.

*

Și să nu-mi fie în continuare teamă de nimic. Ceea ce, într-un fel, e unul din cele mai periculoase lucruri care ți se pot întîmpla în viață. Pentru că te dezumanizează. Și tocmai asta …

*

dar voi, nebunilor, omorîți cîinii. Ostoiți-vă isteria închipuindu-vă că animalele cresc din asfalt și că e vina lor că și trăiesc acolo. Și că dîndu-le una în cap, sau mai multe, o să vi se rezolve în mod miraculos toate problemele.

*

STIREA OFICIALĂ:

(prealuată de pe RL online)

O jurnalistă a fost violată, marţi, 10 septembrie, în centrul Capitalei. Se pare că incidentul s-a produs pe malul Lacului Floreasca.

Tânăra a fost acostată de un individ, în zona Perla (în apropierea intersecţiei dintre străzile Dorobanţi cu Ştefan cel Mare). Bărbatul a dus-o de mână, sub ameninţarea unui cuţit, până pe malul Lacului Floreasca, unde a obligat-o să întreţină relaţii sexuale orale.

Incidentul s-a produs în jurul orei 17.00.

Jurnalista a spus anchetatorilor că cel care a supus-o la perversiuni sexuale avea un lanţ gros la gât şi avea tenul măsliniu.

„Suntem consternaţi să descoperim că această odioasă întâmplare a fost posibilă pentru că, în plină zi, la ora 16, pe un bulevard central al Capitalei, între zona Perla şi Lacul Floreasca, trecătorii au asistat impasibili la agresarea unei femei, care a fost ameninţată cu un cuţit în zona feţei că îşi va pierde ochiul dacă strigă după ajutor. Deşi colega noastră plângea, era în mod evident ameninţată şi a fost împinsă sute de metri, nimeni nu a intervenit sau sunat la numărul de urgenţă 112. Constatăm cu mâhnire că, din cauza pasivităţii opiniei publice, suntem tot mai des martorii unor atrocităţi de stradă”, susţin reprezentanţii Radio 21 într-un comunicat de presă.

Potrivit jurnaliştilor de la Radio 21, nu este pentru prima dată când una dintre reporteriţe este agresată în plină stradă. În urmă cu trei săptămâni, o altă jurnalistă a fost atacată în zona staţiei de metrou Aurel Vlaicu, dar a scăpat nevătămată fizic.

„În condiţiile în care două angajate ale aceleiaşi companii devin victime ale agresiunilor de stradă într-un interval atât de scurt de timp, ne întrebăm dacă nu cumva ne confruntăm cu un individ obsedat şi dacă nu cumva multe alte femei au fost victimele unor violenţe de stradă, dar, în urma traumelor fizice sau psihice suferite, au ales să păstreze tăcerea şi să nu anunţe autorităţile”, spun reprezentanţii radioului.

LATER EDIT:

Acum cîteva ore în spatele blocului, o baabăăăă, care într-adevăr își merită numele și viața de rahat:

– păi am citit în click că se țineau de mînă.
– așa. și?
– păi se țineau de mînă.
– și ăsta-i un motiv s-o violeze? sau să scuze violul?
– păi dacă se țineau de mînă?

nu vreți să eutanasiați înaintea cîinilor oamenii ăștia retardați?

Reclame

sonorul filmelor românești


aseară am încercat să mă uit pe HBO la „După dealuri”, mult lăudatul și premiatul film al lui Mungiu dar n-am reușit. Șopocăiala cu accent moldovenesc, presărată pe alocuri cu icneli și suspine a fost pentru mine neinteligibilă preț de 10 minute, atît cît am am avut răbdare să mă uit la film. Apoi am schimbat canalul iritată. Asta în condițiile în care știu povestea, am cartea Tatianei Niculescu Bran și am văzut și spectacolul regizat de Andrei Șerban pe aceeași temă, spectacol care m-a impresionat profund la vremea lui. Dar filmul e film, chiar dacă cunoști povestea, cînd te așezi în fața ecranului te aștepți să îndeplinească niște minime și obligatorii condiții: să poți auzi – să poți înțelege! – și să poți vedea.
*
Condiții obligatorii și în teatru, apropo.
*
Nu accentul moldovinesc m-a deranjat (aviz amatorilor de reacții rapide și negîndite, degrabă vărsătorii de sînge nevinovat). Ci faptul că nu am înțeles. Nu sînt obligată să cunosc toate accentele locale din România. Dacă încep să vorbesc și eu pe aici în felul pe care l-am auzit la mine în Banat, în copilărie: „mem în tăleci după ciuparcă? adă niște lebăr din șpais.” – o să aveți majoritatea nevoie de traducere. Dacă tu, ca artist recunoscut, premiat, alegi să folosești atît de intens o culoare absolut locală, mă întreb de ce n-ai făcut-o accesibilă tuturor printr-o subtitrare. Pentru jurii de la Cannes s-a subtitrat, ei au fost deci mai norocoși ca noi, au putut citi tonele de text și l-au evaluat ca fiind remarcabil. Noi nu l-am putut auzi pe alocuri, mulțumită tradiției românești în sound design (cineva îmi spunea aseară pe FB că problema sonorului prost persistă de 50 de ani!! helăău! 50 de ani?), iar cînd l-am auzit nu l-am înțeles, pentru că nu ne-am născut în zona respectivă.
*
Mă bucur sincer că artiștii noștrii sînt recunoscuți pe plan internațional, premiați pe la festivaluri renumite. Dar mă simt prost în propria-mi țară cînd nu înțeleg nimic din filmele lor (nu înțeleg textul/dialogul pentru că e neinteligibil). Cînd jumătate din film dau sonorul mai tare sau mai încet, în funcție de ce actor intră în cadru, modific setările de pe două telecomenzi, și transpir nemaiștiind pe ce butoane să apăs, pentru că uite, au mai trecut 15 minute din film și iar n-am auzit bine nimic. Știți ce? Cînd se întîmplă asta mă simt … disprețuită, ignorată, neluată în seamă. Iritată. Și renunț să le mai văd. Aseară am schimbat „După dealuri” cu un policier de categoria B, cu Jason Statham într-unul din rolurile principale, un film absolut previzibil dar inteligibil. Și culmea, frate!, pe Jason Statham îl înțelegeam, deși nu vorbea în limba mea maternă. Nu vorbea nici o engleză de Oxford. Și totuși! De subtitrarea lor n-aveam atîta nevoie cît am avut nevoie la filmul lui Mungiu.

Poate sînt eu cel mai prost spectator. Am văzut cîteva mii de filme de toate genurile, am terminat o facultate și un master cam de specialitate, dar să zicem că-s cel mai prost spectator posibil. Și chiar și așa, de ce nu vreți să faceți filme și pentru mine? În România se fac filme doar pentru juriile diverselor festivaluri europene? Ce folos că a luat la Cannes premiul pentru cel mai bun scenariu, cum se laudă în trailerul de mai jos, dacă jumătate din țara lui – cel puțin – nu-l poate înțelege?

Regele a murit. Pe cine punem în loc?


am adormit aseară uitîndu-mă pe TVR2 la o transmisiune în direct de la stagiunea estivală din parcul Herăstrău a Teatrului de Revistă Constantin Tănase (mult întîrziată datorită ploii). Și m-am trezit întrebîndu-mă: acești mari actori, pe bune mari actori ai generației care are acum 65-75 de ani, chiar au vrut să omoare totul și să nu mai lase nimic după ei? Doar ei joacă, ei sînt și directori, ei angajează, ei dau afară, ei sînt și pe litoral sînt și în București și la televizor, și-n transmisia live și-n reclama de la Catena  … vi se pare normal? Să nu mai existe nimic altceva? Cu tot respectul … revista a ajuns un gen pentru pensionari. Revista! Care ar trebui să fie vivace și îndrăzneață, acidă, mușcătoare, energizantă. În pas cu vremurile! Înaintea lor. Criticul lor, oglinda lor … La noi revista e jucată în special de pensionari. Care fac – vorba unui amic, care nu știu dacă vrea să fie citat în public – care fac … compoziție de vîrstă.
*
Această umbră groasă a marilor talente atîrnă peste tot, în toate domeniile, și sub coroana ei compactă nu crește mai nimic … și asta se vede, așa cum se văd ridurile și petele urîte ale bătrîneții în gros-plan. Numiți-mi fără să căutați pe Google și fără să vă gîndiți prea mult: 3 scriitori, 3 poeți, 3 dramaturgi, 3 sculptori, 3 pictori, 3 regizori de teatru, 3 soprane, 3 tenori, 3 baritoni, 3 cîntăreți (pe care nu i-ați văzut la Românii au talent) … hai fie, și 3 actori care să aibe între 25-55 de ani. Români, bineînțeles. Cărtărescu are 57 de ani. Ce ecart generos v-am dat. Și totuși … Puteți face asta ușor și repede? Vă vin în minte reprezentați ai fiecărei generații, oameni talentați care au ceva valoros de spus? Măcar și unul singur din fiecare generație? De ce? A dat faliment fabrica de talente? Au apărut în condiții misterioase numai înainte și în timpul comunismului? Cînd mă uit la toată cultura română … pare că talentul moare odată cu „ei”. Nu? Cu fiecare mare nume care se duce pare că rămîne un gol care nu va fi niciodată umplut cu altceva, ocupat … Parcă și aud un oftat național, venit din rărunchii istoriei noastre obosite: „ehee, nu se mai fac artiști ca altădată!” Dar de ce? așa trebuie să fie? e bine ce-au făcut? Că și-au întins ramurile peste tot și n-au lăsat nimic să le scape? Ei ne-au fost profesori, să știți, nu alții … Și de ce trebuie să fie ca altădată și nu ca acum? E numai vina noastră, a celor care n-am prins cheag în timpul comunismului? Ne-am născut noi toți lipsiți de talent? O să suspinăm toți toate veacurile de acum înainte că nu se mai fac alții ca „ei”? Gata … this is it?
*
mie mi se pare imposibil așa ceva. Gusturile se schimbă, influențele se schimbă, punctele de interes se schimbă … dar asta e întotdeauna dublat de schimbarea generațiilor. Fiecare generație crește cu o lume a ei, cu un pachet tematic anume, cu ceva de spus, ceva absolut original și care aparține doar acelei generații. Dacă insiști la nesfîrșit să spui lucrurile ca acum 50 de ani e firesc ca sala să fie goală sau populată de unii care s-au plictisit de manelele de la televizor, să nu mai ai un public educat sau interesat de nou, să nu-ți cumpere nimeni tabloul, sculptura, cartea, muzica.

„Arta nu mai e apreciată. Spectatorii sînt cum sînt. Nu mai sînt ca altădată.”

Pe bune?
Și noi cum sîntem?

*

Publicul s-a schimbat. NORMAL. Artiștii parcă se țin cu disperare de vremurile de altădată.

*

Later edit: mi s-au cerut concluzii. OK. Teatrul de Revistă Constantin Tănase e o instituție finanțată din bani publici. Cred că știm toți ce trebuie făcut. Neîntîrziat.

Mai mult decît atît vă recomand să vedeți sau să revedeți filmul „Actorul și sălbaticii” (din 1975, regia Manole Marcus, cu Toma Caragiu în rolul lui Constantin Tănase) care descrie destul de bine ceea ce însemna un teatru de revistă de succes pe vremuri. Un teatru de revistă nefinanțat de stat. Una din poveștile din film este despre cum descoperise Constantin Tănase o fătucă pe la țară, care cînta bine, și se pregătea s-o lanseze (în ciuda faptului că venise omul ei după ea s-o ia acasă). Nici CT n-a rămas un tinerel toată viața, nici frumos nu era, dar uite, știa meserie. Se înconjura de oameni mai tineri și căuta în permanență talente noi. Nu știu cum, el le și găsea.

am început repetițiile


… la piesa mea: „Hamlet. Next Hours” (titlul e provizoriu), pe 12 iunie. Încă nu sîntem în formulă completă așa că n-am să anunț distribuția. Spre surprinderea mea n-am emoții ci curiozități. Nedumeriri. Mirări. Dacă nu mi-aș propti pumnul în bărbie cred că mandibula mi-ar cădea de la etajul 1 pînă la subsol. Întrebări. Cum o să treacă toate gîndurile și socotelile din capul meu, pe care le-am așternut într-o anumită formă pe hîrtie … mă rog, în computador (nu mai merge să spui calculator, nu?) … din capul meu deci, în capul lor? Și apoi în jocul lor?

Hamlet. Next Hours

Sînt exuberantă cînd mă duc la repetiții, iar cînd mă întreabă colegii mei de ce am scris cutare sau cutare lucru le povestesc atît de multe încît … sigur sînt prea multe. Văd pe fața lor. În ochii lor. Fac niște ochi atît de mari încît cred că, măcar uneori îmi ies niște flăcări pe gură. (Sau, poate, am avut ceva verde între dinți și ei, delicați, nu mi-au spus nimic). Trebuie că-mi ies flăcări, altfel nu s-ar uita așa la mine. La prima lectură am rîs cu lacrimi la propria mea piesă. (Și apoi m-am întrebat dacă nu cumva sînt gugu-gaga de mă distrează atît de tare ce-am scris chiar eu). Foarte fain e și că un actor chemat în pripă să înlocuiască o mare divă (despre divele din România și nebănuitele și nesfîrșitele lor fițe – gen: nu răspund la telefon cu zilele că, nah, n-am io chef. Da? Se aude? Cum adică stați pe loc cu producția? ȘI? Ce dacă am zis o dată că da, îmi place, vreau, sînt de acord? Azi noapte am visat altceva și acum m-am schimbat și nu v-am anunțat. Ce? probleme? – altădată), un actor trezit din somn și din dolce far niente, adus pe nepusă masă și neprevenit, total neinformat despre ce e vorba, a rîs și el citindu-și pentru prima oară rolul. Reacția lui m-a bucurat foarte mult.

Mai e mult pînă departe. Vă țin la curent.

o recomandare: nu vă pierdeți vremea cu „De ce România este altfel”


Bucharest

Bucharest (Photo credit: thaiz_mm)

Urmînd un instinct care nu mă înșeală niciodată, nu am cumpărat și nici n-am împrumutat anul trecut cartea domnului Boia: „De ce este România altfel?”, intens promovată de oameni pe care în general îi stimez, îi aprob și-i urmez în alegerile lor intelectuale, și de care, indiferent de indiferența mea, s-a tot vorbit pînă la refuz.

Dar azi am primit-o prin intermediul unei platforme la care sunt abonată, în format digital. Și, ajutată de vremea îmbufnată și de niște întîlniri anulate, o citesc acum în diagonală – cum altfel? – și am ajuns pe la pagina 95.

(Cum în diagonală? – mă întreabă cineva pe Facebook, căci la pagina 95 am făcut o pauză cu dorința de a împărtăși cu lumea virtuală satisfacția intuiției, atenuată de-o urmă de mirare. Păi așa bine, în diagonală. Posed o miraculoasă însușire care mă ajută să  fotografiez un pasaj înainte de a-l citi dublată de-o capacitate de analiză rapidă; drept urmare dacă e mai degrabă un clișeu, cum sunt cele din cartea domnului Boia, îl înghit nemestecat, dacă e mai complicat zăbovesc cît e necesar …)

… da, o citesc pe diagonală din cauza nenumăratelor clișee pentru care nu am nevoie de prea mult timp ca să le înțeleg. România ca periferie, România schimbătoare, teoria formelor fără fond (insuficient explicată, dacă cartea se dorea a fi pentru niște neinstruiți), România mozaic etnic, (mie-mi spui?, am crescut în Lipova, copil al unei familii de refugiați din Austro-Ungaria, adică de pe lîngă Cluj, între nemți, unguri, bulgari catolici, sîrbi, vreo 2-3 sămînțe de italieni, cehi, și ce-o mai fi fost pe acolo), perioada interbelică care n-a fost chiar așa o fericire (dar ocolește ușor și grațios problema legionară și o execută din două fraze care încep cu „se zice că …”),  încăpățînarea cu care elita comunistă a rămas la putere, intelectualii gata să ridice în slăvi toți dictatorii, începînd cu Carol al II-lea, trecînd prin Antonescu și terminînd cu Dej sau Ceaușescu … toate sunt subiecte discutate și răsdiscutate în jurul meu în ultimii … să nu exagerez, 10 ani. Măcar în cazul mozaicului etnic să-mi dea voie domnul Boia să-i spun că a enunțat o evidență atît de clară încît e plată, iar în cazul intelectualilor osanaliști (scuze, știu, am inventat un cuvînt), să-mi amintesc că și Leonardo și Michelangelo lucrau la curțile celor mai înstăriți și mai dornici să plătească, nu la curțile celor mai morali și mai etici. Asta nu scuză delațiunea din perioada comunistă, nici compromisurile, nici anumite derapaje, dar nici nu ne face ALTFEL. Adică tocmai ceea ce dorea domnia sa să demonstreze.

ce este romania altfelÎNTREBARE adresată celor care ați citit-o deja: nu vi se pare că e o înșiruire de enunțuri la modă despre români și România și nimic mai mult decît atît? Nu găsesc nimic fundamental nou, niciun unghi surprinzător, nicio demonstrație dusă pînă la capăt, nici măcar niște statistici mai consistente, mai insistent inserate în conținut. Nu e nici măcar cu un pas înaintea valului de trezire la realitate care a început să ne cuprindă … nu e cu nimic mai presus decît unele discuții pe care le am de cîțiva ani într-un cerc ce-i drept restrîns. Discuții care din bibliotecă s-au mutat pe nesimțite la bere. Iar intensitatea acestor discuții și numărul de argumente pro și contra crește întotdeauna direct proporțional cu numărul de beri comandate. Și atunci mă mir: de ce a fost atît de promovată anul trecut? Pentru urechile cui? Dacă aș fi publicat eu astfel de reflecții personale, cum și fac adeseori pe blogul personal, aș fi fost considerată ceva mai mult decît o elitistă feministă ciudată, înfumurată și frustrată?
*
dar mi-ar publica cineva cît de cît serios așa ceva? Eu mă tem c-aș fi luată în rîs. De asta nu m-am gîndit niciodată de pildă, că aș putea să public ceva de genul ăsta, deși de-a lungul timpului am strîns cîteva milioane de caractere scrise, suficient material din care să aleg.
*
am ajuns la note bibliografice. Așa am aflat ce cărți trebuie de fapt să citesc: Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), Polirom, Iaşi, 2010 și sinteza Elenei Siupiur, Emigraţia: condiţie umană şi politică în sud-estul european, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009
*
Merită să vă pierdeți vremea cu cartea domnului Boia, doar dacă în ultimii 15 ani ați crescut 5 copii avînd în același timp două servicii obositoare. Și cred că a crește copii e în sine un full time job și un lucru nobil pe deasupra, așa încît, e absolut de înțeles că n-ați avut timp de atîta analiză și discuții despre cum și ce este România. Dacă românii sînt sau nu sînt altfel. În rest, cred că trebuie să citim cărțile menționate mai sus și altele ca ele. Ne vor fi de mult mai mult ajutor. Și asta în cazul în care nu simțim că timpul veșnicei analize în ton ironic a la Caragiale a trecut cumva de mult. Și că a venit timpul mult așteptat al acțiunii.

***

Later edit: mi s-a spus aseară că greșeala e a editurii, a celor care au promovat un eseu drept o carte. Și că am început cu stîngul în relația mea cu dl Boia, întrucît el chiar a scris niște cărți interesante. O … chei …. Totuși, nu, nu înțeleg, era nevoie de un eseu scris de un istoric reputat, (care mai apoi să fie prezentat drept carte) ca să aflăm că România e perferică? La periferia marilor imperii din zona: Austro-Ungar, Otoman, Leșesc (sau polonez, sau cum s-o fi numit) și cel rusesc? Are cineva mirări și revelații citind așa ceva? Pe buunee?? Cîți ați avut o revelație citind așa ceva? Eu așa am învățat la școală. Și apoi e suficient să mă uit pe o hartă ca să observ că nu sîntem taman în centru Europei. Sau trebuia să citesc acest eseu ca să aflu că România a fost un mozaic etnic înainte de intrarea în comunism și a ieșit din comunism mai curată? Nu. Cu asta am crescut. Cu nemții care plecau sau fugeau înspre vest. Și cu o parte din Români. Azi vorbeam cu X, mîine aflam că trecuse la sîrbi. Despre daci mai puține, cum spuneam, bine că ne mai lasă

Solar disk

Sarmisegetusa, solar disk (Photo credit: nycgeoff)

Terry Jones, în documentarul lui: „Barbarii lui Terry Jones”, o speranță că au mai supraviețuit cîțiva genocidului roman. Dar tot în documentarul acesta, lăsat la voia întîmplării de istoricii români, văd niște englezi săpînd pe la Sarmisegetusa, și aflînd despre daci că erau destul de sofisticați, cunoșteau inginerie, arhitectură, astronomie, aveau înclinații artistice ……….. Românii ori îi declară morți ori pretind că de aici s-a născut tot universul. N-ar fi mai bine să puneți mîna pe hîrleț? și să nu ne lăsați atîta loc de speculații? Aceeași englezi au transformat istoria și arheologia lor în comerț, și-i văd practic de aproape 10 ani săpînd veseli prin curți, scormind prin latrine de acum 400 de ani, analizînd fecale cu un aer doct și trăgînd și de acolo învățături: uite ce și cum mîncau. Noi, în curînd, o să turnăm cîteva tone de ciment peste sarmisegetusa, ca să facem acolo o parcare.

Mă rog … înțeleg că unii au fost complet stupefiați citind această carte-eseu și că au avut nenumărate revelații. Și mulțumirea că cineva cu patalama a spus ceva ce ei doar gîndeau în taină și cu destulă spaimă. Mi-e milă de ei. Zău. Ori eu sînt prea dezinhibată, ori ei sunt destul de ………….

„de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului”


Domnule Turcescu, domnule Bădin, doamnelor și domnilor care lucrați în massmedia,

Eu una sunt pur și simplu scîrbită de atenția care i să dă fostului pîrnăiaș Adrian Năstase. Nici măcar presa „noastră” nu face excepție: se comportă chiar mai prost ca „a lor”, și asta MĂ MIRĂ. Nu sunt deloc, chiar deloc interesată ce vînturi a mai tras individul pe blog, nu înțeleg cum așa ceva poate să fie subiect de breaking news, mai ales cînd ziua de azi a fost pînă la jumătatea ei atît de plină de evenimente cruciale: de la întronarea papei Francisc (NU întronizarea, cum s-a titrat inept toată ziua), prezența Președintelui la ceremonie și cred că și a lui Bartolomeu, situația bancară din Cipru, pînă la moartea Irinei Petrescu …cred că sînt suficiente subiecte să umpli toate emisiunile 3 zile de acum înainte. De aceea vă rog ca în seara aceasta, în timpul emisiunilor dumneavostră să ne oferiți subiecte care ne interesează cu adevărat, care într-adevăr ne emoționează sau ne fac să ne punem întrebări, întrebări la care, din cauza importanței lor, sperăm ca  aventual să ne răspundă niște SPECIALIȘTI (nu veșnicii abonați care apar seară de seară peste tot). M-aș bucura dacă, o dată măcar, ați răspunde acestui demers venit de la publicul dumneavoastră fidel.

„Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” – Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzche

P.S.: puteți să-i scrieți lui Robert Turcescu la intrebare@b1tv.ro dacă simțiți la fel.

Călătorie sprâncenată, Doamnă Dragotescu!


un articol de Vanesa Paradiz

Ştiu cât este de delicată postura în care mă pun făcând public acest mesaj de adio. Aproape că aş putea să-mi scriu singură comentariile din subsolul paginii, epuizând toate categoriile de răstălmăciri pe care le risc. Fiindcă este vorba de o femeie, anume de o femeie frumoasă, bogată şi superelegantă, care, după ce a avut un succes şi-o notorietate demne de invidiat, ne anunţă, cu lacrimi în ochi, ce-i drept, în direct  şi la o oră de maximă audienţă, că ne părăseşte. Cel mai bine ar fi să dezamorsez riscul,  jurând pe ce vrea oricine că nu, nu mă roade viermele invidiei. Ştiu ce înseamnă să simţi că eşti la tine acasă şi că aici ai un rost, în proprii tăi ochi cel puţin şi cum e să fii transparent, perfect transparent, într-o străinătate mirifică. Şi că uneori e minunat şi alteori e teribil.

Am din contră  un fel de satisfacţie că nici surprinsă nu sunt, deşi întreaga traiectorie a Corinei Dragotescu, de la fosta strungăriţă de la Adevărul lui Dumitru Tinu, invitată  pe la televiziuni să susţină, îmbrăcată într-un bluzon de trening şi cu coada împletită de spate, cauza clasei muncitoare, împotriva capitaliştilor hrăpăreţi, la supervedeta cu cercei lungi şi decolteuri romantice, de la Realitatea TV,  de până mai ieri, este în sine o spectaculoasă surpriză. O traiectorie cum este, într-un fel, orice poveste de succes, din  revistele pentru doamne, dar în plus, cu ceva miraculos, ca povestea Cenuşăresei, a Răţuştii celei urâte, fiindcă, totuşi, doamna Dragotescu a început prin a scrie două amărâte de articole, în 1990 şi a le trimite, nesusţinută decît de visul ei de a face presă, la două ziare. Chiar la întîmplare nu, căci, fosta strungăriţă scria, sinistră precocitate, împotriva PNTCD-ului, despre care nu ştiam la data aceea, decât de cei 20 de ani de puşcărie ai unora dintre liderii lor. E ca şi cum ar fi investit amărâtul acela de talant iniţial, atât de bine, încât a rodit o întreagă avere, tradusă în notorietate, eleganţă, putere, case multe, aud, şi, zice dumneaei, de profesionalism. Aiurea. Jurnalism de presă scrisă a învăţat  să zicem pe lângă Dumitru Tinu, dar nu acesta a făcut-o pe ea vedeta cu cerceii lungi, bluzele de dantelă şi fustele ample, de five a clock , de la emisiunile de bârfă politică de la miezul nopţii. Cum singură mărturiseşte, jurnalism de televiziune a învăţat de la marele Andrei Gheorghe. Talantul ei a fost această mare voinţă de a face, coroborată cu abilitatea de a se ţine în şa, alcătuită la rându-i, din ce se vede pe sticlă în aliaj cu mult-mult servilism (vezi pertu-ul tandru-supus cu Vântu, puternic mai ieri, cam cât Voiculescu azi: Da, Sorin, sigur, Sorin, aşa facem, Sorin, bineînţeles Sorin, am înţeles, Sorin). Corina Dragotescu este ilustrarea  perfectă a ştachetei intelectuale joase a televiziunilor mogulilor de la noi, somez pe oricine să-mi enunţe o idee, una singură, care să fi ieşit în cei 5-6 ani de carieră de televiziune din gura acestei doamne, numai hlizeală şi otravă,  combinată cu capacitatea de a se prostitua în scopul unei idei nobile: banii.

Ce-i drept, odată ajunsă vedetă, fie la Realitatea, fie la RTV, partea rea rezultată din sciziparitatea survenită după încarcerarea patronului, Corina Dragotescu nu şi-a ascuns niciodată, nici cinismul, nici nepăsarea pentru consecinţele manipulărilor sale, nici faptul că e conştientă de rolul ei în a face România o ţară şi mai toxică decât era înainte de intrarea ei în soldă. Şi, în ciuda faptului că am pariat încă de acum vreun an că sfârşitul carierei sale nu poate fi decât acesta: într-o lume mai bună, din grijă pentru viitorul copiiilor ei, vestea m-a luat cumva pe nepregpătite.. Apropo de veste, am constatat în treacăt otevizarea tuturor televiziunilor noastre, pentru a face faţă  dementei cerinţe a ratingului: toate anunţau aseară ştiri despre lucruri care mai de care mai halucinante  de genul, ”Războiul iminent pe care o ţară din NATO îl declară altei ţări”, amânate cu jumătăţile de oră ca să te ţină agăţat, ca pe vremea  când ni se dădea ca sigură apariţia în direct a Elodiei.  Ştirea despre plecarea dnei Dragotescu, anunţată de pe la 19, amânată întâi până la orele 22,  apoi până la 23, apoi nu mai ştiu că m-am culcat, am aflat-o azi dimineaţă, pe net.  Esenţialul în otevizare, era însă altul: dna Corina Dragostescu nu nouă, telespectatorilor ei fideli, avea să ne facă un  anunţ  important, ci marelui ei adversar, Traian Băsescu. Cavalereşte, după ce a luptat din răsputeri, femeia se declară învinsă şi părăseşte ringul, ţi-ai putea spune. N-ar fi tocmai o suprainterpretare. Eurile gonflate din naştere şi gonflate în plus de accesul pe sticlă seară de seară şi în regim de rating, nu mi  se adresează niciodată mie, umilului spectator, ci acestui adversar personal, Traian Băsescu. Luaţi-i pe rând, fiecare are ceva foarte foarte personal cu el: cu excepţia lui Dan Diaconescu care nu mai are un interlocutor pe măsură decât în însuşi poporul român, fiecare din adversarii lui Băsescu au cu el un litigiu personal: lui CT Popescu i-a spus că ştie să înoate tot atât de bine cât ştie el, jurnalistul să scrie. Aşa ceva se poate ierta? Pe Mircea Dinescu l-a invitat jos de pe podiumul unde îşi ţinea metingul, trimiţându-l la Realitatea TV. Pe Stelian Tănase, Dumitrescu, Gâdea şi alţii nici nu i-a mai nominalizat, i-a făcut en gros, tonomate. Pe Corina Dragotescu, frumoasă, strălucitoare, elegantă, a repezit-o de nu s-a văzut, insensibil la feminitatea ei, cum numai un bărbat altminteri sensibil la femei, dar care antipatizează profund o anumită femeie, poate să fie. Şi noi ştim, din mai multe incidente de astea ce urât poate nedelicatul nostru preşedinte să facă. În fine, a făcut-o cu ea. E un mecanism care funcţionează fără greşi la persoane hipersensibile. Să ne amintim cum pe vremuri, un intelectual, altminteri subţire, ca regretatul Edgar Papu s-a trezit în haznaua de la România Mare, numai fiindcă  breasla s-a delimitat net de ceauşista deşi bine intenţionata lui teorie a protocronismului. Sigur trebuie să păstrăm proporţiile alăturîndu-l pe Edgar Papu de oricare dintre adversarii săi de azi, şi mai ales pe Corina Dragotescu de fiecare dintre ei. Să te socoteşti adversar personal al preşedintelui ţării, fiindcă te-a bruftuluit când ai spus una din multele prostii spuse în viaţă, îţi trebuie o mare îndrăzneală.

În fine, n-are a face, Corina Dragostescu ne părăseşte. Este, după ce s-a dat de ceasul morţii, în toate chipurile şi din toate poziţiile să scape acest popor de dictatorul care îl sufoca şi să ridice această ţară până la înţelegerea primejdiei, a doua vedetă care ne părăseşte, după Mihaela Rădulescu. Eu ştiu şi un al treilea, pe care nu-l numesc, fiindcă mi-a declarat confidenţial că o va face, optând să trăiască la Paris, din scârbă pentru ţara asta de nesalvat, după ce va aduna milionul de euro. Părerea mea e că a reuşit să-l adune de mult, dar a şi aflat între timp că la Paris nu se poate trăi multă vreme doar dintr-un milion de euro, dacă nu munceşti.

Mă bucur sincer că Doamna Dragotescu are mai mult de un milion şi poate pleca. Mă bucur pentru ea. Cred că ei banii or să-i ajungă. Un singur lucru mă îngrijorează în legătură cu ea, ca şi în legătură cu ziaristul care se va refugia la Paris. Dar mă îngrijorează pentru mine, şi dovadă că am de ce este însăşi Mihaela Rădulescu, plecată şi revenită. Semn că n-a fost pe atât de fericită acolo, pe cât am fost eu aici fără ea. Pot chiar să pariez că Doamna Dragotescu nu va fi, nici ea, fericită acolo. Cunosc o bătrână care îşi face la Paris mici cărţi de vizită cu antet şi îşi atribuie un titlu nobiliar, pe care  în România nu-l deţine decât  Dracula şi ştiu de ce face asta: a fost aici ceva după care lumea întorcea capul pe stradă, şopocîind, uite-o pe X,  ba chiar trebuia să poarte ochelari, ca să se protejeze de fani, iar acolo nimeni nu ştie cine e. Să nu ştie nimeni cine eşti, pentru persoane ca acestea înseamnă să fii NIMENI: Or să fii un Nimeni, chiar un nimeni relativ plin de bani, în străinătate, este foarte dur, în aceste condiţii. Există sigur şi posibilitatea să se tranforme într-o bunică tandră, anonimă, şi luată cu treburile astea, să ne uite, noi s-o uităm, la rândul nostru. Iar pentru asta, chiar mă bucur. Pentru mine şi pentru noi, telespectatorii. Pentru toţi amărâţii ei de telespectatori. Dacă la o sută de tineri talentaţi, şcoliţi, cinstiţi şi exasperaţi de România toxică pe care a contribuit să o lase în urmă, mai pleacă şi câte un tonomat de acesta, toxic şi îmbătrânit în rele, mă bucur, fără invidie şi fără gând ascuns, din toată inima. Şi-i spun: Călătorie sprâncenată, Doamnă Dragotescu!