Iranian movies: A Separation


Nader and Simin, A Separation

Nader and Simin, A Separation (Photo credit: Wikipedia)

tensiunea creștea aseară, la MȚR în NCRR, pe măsură ce acțiunea din „A Separation” se complica și ni se dezvăluia în toate complexitatea ei, tensiunea creștea, cei cîțiva zeci de oameni prezenți de abia mai respirau, și a tot crescut pînă în momentul în care filmul digial s-a „rupt”, cu vreun sfert de oră înainte de final, luminile s-au aprins, lumea a început să chicotească, organizatorii au pus filmul de la început și au început să-l deruleze pe repede înainte, în timp ce un tip din spatele meu încerca din răsputeri să-i facă pe ceilalți trei cu care a venit (două femei și un bărbat) să plece, întrucît: „n-auzi cum vorbesc ăștia <mdlfiaglablaglaba> și ăștialalți traduc: <da>. Hăhă. Ce limbă au. Hăhă. Și ăștia cum traduc. Hăhă. N-ar trebui să fie filmele mai artistice? De ce mai se numesc filme atunci? Ăsta e atît de realist încît mi-a făcut o stare de rahat. De as-ta-se-nu-me-sc-fil-me-spe-ci-ale – începe el să apese pe fiecare silabă în urechea partenerei lui (inconștient și în a mea), în speranța că-i va mișca pe însoțitorii lui – fes-ti-va-lul-de-la-Ber-lin-de-la-Can-nes-din-Pa-na-mea-pen-tru că sînt speciale! Hai să ne cărăm! Hai să ne cărăm! Hai să ne cărăm!”
*
Discursul lui n-a convins pe nimeni, cîteva apostrofări din jur l-au amuțit și uite așa, nu s-au cărat și a trebuit să înghită totul pînă la sfîrșit.
*
autoportretNu mă îndoiesc că a fost atins de acest f-i-l-m s-p-e-ci-al, mai ales că din el, cel mai șifonat iese personajul principal masculin, un bărbat între 35-40 de ani, un exemplar superb dintr-o familie bună, cu un job bun – mi-a părut că lucrează într-un fel de bancă – cu o nevastă extrem de frumoasă și de rafinată și o fiică prea inteligentă și sensibilă pentru binele ei. Tipul bărbatului de succes, cu fața mai albă ca a concetățenilor lui, (culoarea pielii mi-a părut să joace un rol important), cu casa plină de cărți, filme și muzică, printre care deslușim clar o copie a 3g08927u.1autoportretului lui Leonardo da Vinci dar și o imagine a unui native american indian care semăna foarte bine cu cea din stînga. Un om de la care ne puteam aștepta să-și ducă viața într-un anume fel, într-un fel superior, dar pe care-l descoperim plin de idei fixe și certitudini, pradă ușoară acelorași slăbiciuni ca unul mai de rînd. „Un lucru e adevărat pentru că e adevărat nu pentru că cineva spune că-i adevărat sau nu!” – (ni se traduce aproximativ, într-adevăr, tot timpul în film) o învață el într-o zi pe fiica lui, un principiu de care se va ține cu îndîrjire tot filmul.
*
Problema adevărului și cine decide ce e adevărat sau nu, și bazat pe ce, e una din temele majore ale filmului.
*
A separation începe chiar cu divorțul dintre el și soția lui, ambii reprezentanți ai unei clase superioare, privilegiate și bine situate în Iran. Ea – Simin – vrea să plece din țară pentru binele fiicei lor, el – Nader – vrea să rămînă în țară pentru binele tatălui lui bolnav de Alzheimer. Ea spune că pentru bătrîn oricum nu mai contează întrucît nu mai e conștient de ce se întîmplă în jurul lui. Soțul îi replică că poate să plece cînd vrea, el rămîne să-și îngrijească tatăl. Astfel, se separă de comun acord și, conform legii iraniene, fiica îi revine tatălui. Simin își face bagajele imediat după acest episod, în timp ce ne face cunoștință cu un alt personaj: Razieh, o femeie care venise să se angajeze pe post de infirmieră/menajeră pentru bătrînul bolnav de Alzheimer.

Razieh ne introduce într-o altă realitate iraniană, familiile mai puțin privilegiate, cele sărace, asediate de probleme, de datorii, asediate de cămătari și pline de o fervoare religioasă aproape fanatică. Familiile în care bărbații își agresează femeile și copii doar pentru că sînt nervoși. Familiile la care și noi și ei ne uităm cu condescendență.  Cu dispreț. Familii din care găsim cu miile și în România. Razieh încearcă să trăiască după TOATE regulile Coranului, în LITERA lor, așa că, ori de cîte ori are o mică îndoială sau bănuială că ar săvîrși un păcat, sună pe cineva, iar acest cineva, niciodată văzut în film, îi spune dacă ce urmează să facă e sau nu un păcat pentru ea. Obsesiva ei teamă de păcat, și urmarea legii după literă, nu după spirit, duce exact cum e de bănuit la situații absurde. Cînd bătrînul face pe el, ezită să-l spele, iar mai tîrziu, după ce s-a simțit suficient de vinovată, dă acel telefon și cere cumva voie să facă ceva pentru el. Cere de fapt o asigurare că a spăla un bărbat care nu făcea parte din familia ei, senil și aproape inconștient, de urina în care se scălda, nu e un păcat pentru ea. Cu toate acestea, pînă la finalul filmului aflăm că a făcut și ea destule păcate, dorind să-și păstreze familia, să-și protejeze soțul falit, datornic și agresiv, fiica și copilul nenăscut – căci e însărcinată. Și ea, ca și toate personajele, aproape reușește ce și-a propus, plătind pînă la urmă cel mai mult, chiar cumplit, pentru dorințele ei.

O dată separația celor doi soți produsă în fapt, adică imediat după ce Simin pleacă (e sfîșietoare despărțirea bătrînului bolnav de ea, nu vrea să-i dea drumul, repetă mecanic: Simin, Simin, Simin, poate din reflex, poate cu ultimele picături de rațiune), lucrurile se complică și necazurile încep să se adune în viețile tuturor. Astfel, Simin își demonstrează prima punctul ei de vedere, familia ei nu se descurcă nicio zi fără ea, fără să intre în vreun bucluc. Aceasta e o altă temă a filmului: fiecare are ceva de demonstrat, de obținut, de apărat, și nimeni nu e dispus să renunțe, în ciuda costurilor financiale, sentimentale, spirituale, personale, sociale ENORME. Indiferent de prețul pe care-l au de plătit, nimeni nu renunță la nimic.

Nader nu cedează niciun milimetru, se ține tare și face tot ceea ce poate pentru a-și asigura pe vecie afecțiunea fiicei lui, care părea la început că înclină înspre el. O învață cum să pună benzină, cum să nu se lasă păcălită cînd plătește, cum să ceară restul și să nu lase bacșiș cînd nu e de lăsat, face cu ea lecțiile, o învață farsi. (Aici îmi scapă nenumărate nuanțe locale, iranienii nu se consideră arabi ci persani, sau măcar o parte dintre ei, iar persanii vorbesc farsi nu arabă. E posibil deci să fie vorba de o familie persană și una arabă, de niște musulmani și cel puțin de niște descendenți zoroastrieni ..?). O duce și o aduce de la școală și, într-o zi, împreună, ajung mai devreme acasă. Găsesc ușa încuiată, nimeni nu răspunde. Cînd în sfîrșit reușesc să intre îl găsesc pe bătrîn căzut din pat, cu o mînă legată de spătar și aparent mort sau inconștient. Bătrînul își revine, dar e evident într-o stare mai proastă ca înainte. Undeva pe parcursul acestei reveniri, Razieh se întoarce de unde a fost plecată. (Nu vom afla cu certitudine unde). Între cei doi izbucnește evident o ceartă, Nader o acuză că l-a părăsit pe tatăl lui care s-a accidentat în lipsa ei, dar și că a furat, o minciună, cum va recunoaște mai tîrziu, una din multele care s-au spus și se vor spune de acum înainte în tot filmul. Cearta degenereză, Razieh se întoarce de mai multe ori pentru a-și clama nevinovăția dar și pentru a-și cere banii pentru ziua respectivă, bătrînul leșină din nou în baie, și Nader, sătul de insistențele lui Razieh și exasperat de starea tatălui său, îi dă femeii un brînci pe scări.

*

De aici încolo totul devine aproape nebunesc. Razieh pierde sarcina și doctorul îi spune că era un băiat care a murit în urma unei lovituri. Intră complet în scenă și soțul lui Razieh, Hojjat, un individ mic, urîcios, negricios, agresiv și frustrat (are corespondent identic și în societatea românească), care, desigur, nu are de gînd să trateze problema rațional ci emoțional și pînă la final caută răzbunare. Ajung la tribunal. Nader poate fi acuzat de crimă dacă se dovedește că știa că Razieh e însărcinată. Așa spune legea. De aici încolo chiar toată lumea minte puțin cîte puțin, denaturează puțin adevărul pentru a-și susține povestea, fiecare avînd altceva de cîștigat. Apar personaje secundare care mint sau manipulează și ele, sau măcar pun povestea într-o altă lumină. Bineînțeles, tot certîndu-se, reiese la iveală povestea bătrînului abandonat și așa Nader ajunge s-o acuze pe Razieh de neglijență.
*
Acest dans macabru în 4 nu se termină pînă la sfîrșit. Nimeni nu cedează. Cum am mai spus, fiecare are ceva de demonstrat, fiecare are ceva de obținut. Simin vrea să-l facă pe Nader să vină cu ea, Nader vrea s-o facă pe Simin să stea cu el și acum să-și demonstreze nevinovăția, Razieh vrea mai degrabă ca Nader să-și retragă acuzația prin care a făcut-o hoață și ar vrea să primească compensații fără să iasă din litera Coranului și Hojjit care începe prin a cere în mod violent răzbunare pentru pruncul lor mort, într-un final, s-ar mulțumi cu niște bani cu care să-și poată plăti creditorii. Toți ajung într-un final aprope de ce și-au dorit. Chiar primesc ce și-au dorit de la Allah, frecvent invocat în film. Dar cu ce preț!
*
MV5BMTM0NDE2Mzg4N15BMl5BanBnXkFtZTcwMDcxMjYyNw@@._V1._SX214_CR0,0,214,314_E un film și despre pierderea inocenței, mai grea decît un viol, pentru fiica lui Simin și Nader, și despre imposibilitatea alegerii între doi părinți care se depart pe zi ce trece mai mult, dar, într-un sens mai larg, parcă și despre inutilitatea oricărui demers care e doar un demers în sine. Toți acești oameni sînt atît de consumați de propriile ego-uri și dorințe, de propriile idei despre viață, încît uită să iubească (și în acest sens să trăiască cu adevărat). Nu iubesc pe nimeni, nu-și iubesc soții/soțiile, nu-și iubesc copii, care-s mai degrabă unelte încă ușor de manipulat, nu-l iubesc nici pe Allah, pe care-l folosesc mai degrabă ca pe o sperietoare, tot vînturînd Coranul de ici-colo și tot cerîndu-le unora și altora să jure pe el că spun adevărul. Și Allah face ce face și le dă tuturor dreptate, le face tuturor pe plac: Simin îi demonstrează soțului că nu se descurcă fără ea, Nader e absolvit de vină în final chiar de cea care pierdut copilul (există și alte posibile cauze pentru pierderea sarcinii), Razieh evită o ultimă minciună și să jure pe Coran, iar Hojjit primește banii, dar doar pentru căteva clipe … Allah le împlinește deci toate poftele pentru cîteva clipe luîndu-le imediat totul înapoi și arătîndu-le totodată care e prețul pentru toate aceste dorințe ale lor.
*
O poveste care putea să se întîmple la fel de bine și în România.
*
Vă recomand acest film cu căldură. E intimist și elegant, extrem de bine jucat, EXTREM de bine jucat și nuanțat, superb filmat. O cu totul altă imagine a Teheranului și a Iranului decît cea cu care sîntem noi obișnuiți. O lecție pentru amatorii sau specialiștii (sic) în filme minimaliste și realiste.
*

A separation / O despărțire

Regia: Asghar Farhadi
Scenariul: Asghar Farhadi

Distribuția:

Payman Maadi          …         Nader
Leila Hatami   …                   Simin
Sareh Bayat   …                     Razieh
Shahab Hosseini        …        Hojjat
Sarina Farhadi           …        Termeh

Reclame

din nou, despre „Osama”


am revazut cam jumatate din filmul lui Siddiq Barmak, „Osama„, aseara, pe TVR Cultural, chiar la cateva ore dupa ce am avut o discutie care m-a pus tare pe ganduri, cu noua mea angajata, A.

A. vrea sa plece in Irak, impreuna cu niste irakieni. Viseaza la asta. Ia niste cuvinte spuse de ei in nu stiu ce context, drept promisiuni. Isi tese tot felul de scenarii. In care ea e in rolul principal si duce o viata exotica, aventuroasa, dar, in fond, frumoasa. Am vrut s-o sun, sa-i spun sa se uite, dar am renuntat. Nu stiu de ce, dar cred ca n-ar fi inteles. Astazi, aici, in Bucuresti, Romania, anul 2012, oamenii ti-o iau in nume de rau daca le spui ca-si doresc ceva ce, in ultima instanta le va face viata un iad.

Irakul face parte din tarile din lume de care nici n-ar trebui sa te apropii, daca vrei sa pleci din Romania si esti … FEMEIE. Izbuteste cred, „performanta”, sa fie intr-un macabru, sumbru Top 5, dupa Afganistan, Pakistan si, probabil Iran, de la toamna, dupa ce va incepe razboiul.

*

Draga mea A.,

Filmul lui Siddiq Barmak se petrece in Afganistan, dupa venirea la putere a talibanilor. Adica prin anii 90. 1990 si ceva. Acum 15 – 20 ani! Nu in Evul Mediu!! (care, conform teoriilor recente, nici nu era atat de intunecat precum se spune). Talibanii sunt niste extremisti religiosi care aplica invataturile Coranului asa cum cred ei. De pilda, au inteles de acolo, desi nu stiu sa spuna Coranul textual asa ceva, ca femeile sunt un fel de diavoli incarnati care nu fac decat sa-i „starneasca” pe barbati si sa-i indeparteze de mantuire si de bunavointa lui Allah. Drept pentru care, femeile au fost pedepsite sa fie infasurate vesnic in niste saci albastri, numiti burka (saci care au doar o mica fanta prin care poti sa te uiti aproximativ pe unde calci), sa nu iasa neinsotite de barbati in oras, sa nu se duca la scoala, la serviciu, la piata, in vizita la familie, la prieteni sau la moschee, si cate si mai cate. Filmul incepe cu o scena sugestiva si brutala: talibanii le alunga pe femei de pe strazi cu tunuri de apa, focuri trase pe unde se nimerea din pustile lor rusesti si batai. Da, batai. Pe cele ce se incapataneaza si raman pe strada, le aduna si le inchid in niste custi … laolalta cu gainile. Pentru multi dintre acesti barbati, femeile valoreaza fix cat o gaina (asta spune si Barmak prin aceasta alaturare: gaini – femei); de fapt, dupa ce nasc suficienti fii, nu mai valoreaza nimic.

Osama (film)

Osama (film) (Photo credit: Wikipedia)

E mai crunt decat atat. A fost o vreme in Afganistan cand femeile au devenit normale. Fara sa-si abandoneze credinta si toate obiceiurile, s-au dus la scoala, s-au angajat, au inceput sa duca o viata obisnuita. Unele au ajuns sa lucreze ca asistente sau doctorite in spitale, cum e absolut firesc in societatea occidentala sa ajungi sa faci. Talibanii le-au luat toata aceasta viata. Le-au obligat sa ramana in case, unde, fara un barbat care sa le asigure traiul zilnic, erau fortate sa moara de foame. E cazul eroinelor noastre, trei generatii: bunica, mama, fiica, consemnate indaratul unor ziduri inalte fara niciun fel de sprijin barbatesc.

Of :(.

Batrana, bunica, isi rezuma concluziile unei vieti foarte simplu, foarte direct: „am trait atatia ani dar n-am vazut nicio diferenta intre barbati si femei. Toti (si barbatii, si femeile) sunt la fel de nefericiti. Un barbat ras si imbracat in burka arata la fel ca o femeie.” Pe aceasta concluzie se bazeaza decizia lor de o imbraca pe fata in baiat si de a o trimite la munca pentru a le salva de la moartea prin foamete. Sotul si fratele mamei au murit, ba intr-un razboi, ba pur si simplu. Au ramas singure. „Te iubesc atat de mult, mi-as da viata pentru tine” – ii spune mama fiicei. Dar nu poate. Nu poate sa-si dea viata pentru ea. Si daca s-ar sinucide nu ar castiga nimic. Acest regim absurd, ingrozitor, iti ia pana si aceasta ultima si disperata solutie: sa-ti dai viata pentru aproapele tau pentru a-i face lui sau ei viata mai buna.

Fata se tunde, se imbraca in baiat si se duce la munca. E remarcata in oras de un lider taliban. Se stie azi ca talibanii preferau sa se insoteasca, sexual si sentimental, cu adolescenti de sex masculin, deoarece acestia erau mai cultivati. Lipsa unui partener sentimental si sexual educat nu i-a facut sa-si reconsidere atitudinea fata de femei. Dimpotriva. I-a facut sa le dispretuiasca mai mult. Fata – eroina principala – e luata si dusa intr-o tabara talibana pentru a fi indoctrinata. Aici, si datorita stresului, ii vine ciclul (singura diferenta palpabila dintre barbati si femei), e „desconspirata” si trimisa pentru a fi judecata.
*
De un tribunal taliban, care aplica sharia si, destul de multe condamnari la moarte prin lapidare (cu pietre).
*
N-o sa va spun cum se termina. Trebuie sa-l vedeti.
*
In ciuda subiectului absolut ingrozitor, e un film foarte bun. Foarte bun. Primele doua dati cand l-am vazut am fost terifiata de poveste, dar ieri, am reusit sa-l urmaresc cu mai multa relaxare. Exceleaza prin cadrele frumoase, bine alcatuite, prin ritm, prin metaforele extrem de simple si sugestive. Prin folosirea foarte inspirata a culorii, in acest desert al umanitatii. Tensiunii inerente i se opune simplitatea unei vieti duse langa un foc aprins in vatra si o lampa simpla, cu petrol … amintiti-va!, toate acestea se petrec in anii 90. Desi in Afganistan nu mai e decat piatra pe piatra si petrol, Barmak reuseste sa gaseasca sarmul caselor din chirpici si a strazilor strajuite de pereti inalti si lipsite de vegetatie. Din loc in loc se mai deschide cate o poarta prin care ies sau nu, oameni. Detaliile, ah detaliile, sunt absolut zguduitoare … cum sunt tratati strainii – care nu inteleg nimic din ce li se intampla, nici atunci cand sunt trimisi la moarte -, cat si cum traiesc afganii, ce viata urata au femeile, cat de rau traiesc barbatii … absolut terifiant, naucitor. Si se intampla si acum, in acest moment, in acest timp …. oarecum, aparent paralel cu noi …
*
A.! Nu te duce in Irak! Nu e o tara pentru femei ….

UPDATE:

P.S.: Amatoarelor de emotii arabe, de povesti din 1001 de nopti care li se pot intampla lor (ha!), le mai recomand, daca acest film nu le convinge, un altul, mai recent, din 2009: „No One Knows About Persian Cats„, de Bahman Ghobadi, produs de Wild Bunch (Premiul special al juriului Ex-aequo in sectiunea Un Certain Regard la Cannes, 2009). Se petrece in Iranul zilelor noastre, chiar in Teheran. Sa vedeti ce patesc in anul 2009, in Iran, niste copii care vor sa cante indie rock.

Știți de cînd au femeile drept de vot?


Pe scurt, (adică după ce am goagăl it), pot rezuma conform Wikipedia  și a altor surse online că femeile au început să primească drept la vot universal începând cu secolul XX. Trebuie să precizez că, local, și numai în anumite condiții, femeile au putut vota cîteodată în consiliile municipale încă din 1718 în Suedia și apoi și în alte țări din lume. Cîteodată legile care le dădeau dreptul la vot în consilii au fost schimbate dar ideea generală e că începînd din 1718 mișcarea a prins încet dar sigur amploare.

1889

  •  Franceville grants universal suffrage. Loses self-rule within months.
  • Franceville, o republică autoproclamată din insulele Hebride introduce sufragiul universal în 1889, odată cu proclamarea indepenței, dar totul nu durează decît cîteva luni

1906

  • The Grand Principality of Finland was the first country to have universal suffrage. First country to give the right to vote and right to stand for elections to everyone of age regardless of wealth, race or social class
  • Marele Pincipat al Finlandei a fost prima țară care a avut sufragiu universal. Prima țară care a dat drept la vot și la a fi ales tuturor indiferent de vîrstă, rasă sau clasă socială.

1915

  • Denmark (full voting rights, with Iceland) / drepturi depline de vot în Danemarca și Islanda

1918

  • Anglia & Germania

1920

  • SUA

1938

  • România

1944

  • Franţa

2005

  • Kuweit (!)

Cât despre drepturile femeilor in Afganistan, Pakistan, Iran, Irak, chiar India sau Malaezia … ah, să mai vorbim? Vă recomand un film: Osama (Persian: أسامة‎) făcut în 2003, în Afghanistan, de Siddiq Barmak. Te face să te bucuri că te-ai născut la periferia Europei, fie şi într-o ţară zbuciumată şi amărâtă cum e România.  „Osama” e pseudonimul luat de o fată, care se travesteşte în băiat pentru a-şi ajuta familia: mamă şi bunică, să nu moară de foame. Pe vremea talibanilor (adică din 1995 încoa), vreme ce nu-i sigur deloc că a trecut definitiv; femeilor le era interzis să iasă din casă neînsoţite de bărbaţi (şi bineînţeles le era interzis să muncească pentru a-şi câştiga existenţa), ceea ce le condamna pe cele rămase fără bărbaţi – morţi de exemplu, ca în film, în războaie – să moară de foame în casă.

*

Oricum, lista asta – fie ea şi încropită – anii ăştia, mă, mă … înfioară. Una e să ştii că femeile n-au obţinut de multă vreme dreptul de a vota, alta să conştientizezi de cât de puţină vreme s-a întâmplat asta. Plus că … dreptul la vot n-a adus dreptul la şanse egale, n-a redus discriminarea (nici până azi!!!) şi – în niciun caz – n-a plasat femeia pe poziţia potrivită ei.

*

În cea mai mare parte, lupta feministelor, a sufragetelor a fost deturnată şi pervertită, deformată în doar câteva decenii. Astăzi, în loc de egalităţi şi şanse egale, femeile se supun aproape de bunăvoie unei presiuni sociale extreme, stupide şi nocive: trebuie să facă şi carieră şi bani şi copii (de care să aibe doar ele grijă, căci ce mamă e mamă adevărată dacă îşi lasă copii pe mâna altora??),  şi să n-aibe celulită, și să ţină un bărbat aproape (care de cele mai multe ori n-o merită), etc, etc, etc. Cu alte cuvinte, azi sunt încă şi mai exploatate ca acum 71 de ani, de când au drept de vot în România. Majoritatea femeilor de carieră, cu soţ (cel puţin pe hârtie, ce mai contează dacă-s fericite cu el au ba. S-au măritat? S-au! ) şi copii, femeile care au îndeplinit cu succes cerinţele  societăţii în care trăim, sunt complet lipsite de feminitate, au deseori puseuri asemănătoare cu cele isterice, mustesc de o frustrare neasumată, sunt agresive şi vulgare în limbaj. Ăsta e un portret. Celălalt e cel al sclave de bunăvoie, din lipsă de imaginaţie sau din lipsă de soluţii, care au renunţat complet la identitatea lor pentru a îndeplini toate aceste cerinţe extreme. În toată alergătura asta după succesul iluzoriu al unei societăţi (strâmbe şi bolnave după mintea mea) ne mai gândim la noi, la ceea ce devenim, sau la ce vrem cu adevărat să fim şi să facem?

Fetelor ….. ?
*
Updated: 4 mai, 2012
Updated: 16 septembrie 2014