La noi nu se poate


Cred ca romanii au pierdut perspectiva generala a vieţii … toţi trăiesc exclusiv aici şi acum, în acest interval în care totul pare blocat şi ca şi cum n-ar exista trecut care sa-i inspire şi nici măcar viitor la care sa spere.

De asta, când spui c-ai vrea sa schimbi ceva, îţi rad în nas şi te întreabă în diverse nuanţe de cinism şi ironie: chiar crezi ca se poate schimba ceva? – după care trag tot singuri concluziile: nu se poate. Si cu asta au terminat. Si-au închis orizonturile, şi-au înfundat viata, au exclus oricare alta varianta posibila. Viata lor se poate doar în „lumea” nu se poate.

Sa ne îmbunătăţim viata? Nu se poate. Sa facem cumva sa trăim într-un oraş mai curat? Nu se poate. Sa găsim soluţii pentru traficul enervant? Nu se poate. Sa găsim soluţii pentru spitale mai omeneşti? Nu se poate. Sa mâncăm mai sănătos? Nu se poate … Sa fim mai amabili? Nu se poate. Mai îngăduitori, mai buni, mai înţelepţi … Nuuuu, asta chiar ca nu se poate.

Întrebaţi-i pe cei din jur … ce cred ei ca se poate rezolva. Eu cred ca vor răspunde … nu se poate.

*

Păstoresc un blog colectiv pe site-ul companiei la care lucrez, casamea.ro . Încercăm sa creem acolo putina atenţie pentru imobilele de patrimoniu lăsate în ruina de dragul bunăstării unor dezvoltatori imobiliari. Ce răspunsuri primim? Aaaa, pai la noi? Nu se poate.

„Ideile generoase pot deveni realităţi doar atunci când exista cel puţin trei condiţii: oameni bine intenţionaţi, bani nedrămuiţi şi voinţă politica. Trei condiţii ideale şi nerealizabile.” – asa mi se spune/scrie pe acel site.

*

De exemplu, eu cred ca „voinţa politica” suntem tot noi. Doar ca nu avem voinţă.

*

Oare cum am evoluat din evul mediu; cum am scăpat de sclavagism, de analfabetism … de multe alte tare? Cum şi-au salvat alţii din alte tari patrimoniul? Cum şi-au construit o viata mai buna? Cum s-a scăpat de dictaturi, de monarhii, de iobăgie? Cum şi-au câştigat femeile dreptul la vot … Cum am scăpat de Hitler – şi am dat de Stalin unii dintre noi – apoi am scăpat şi de Stalin … si da, mereu e ceva de luptat şi de depăşit

*

Si de ce la noi nu se poate? De ce ne-am blocat în aceste 3 cuvinte?

Reclame

Nefericiri … sau norociri?


Motto:

„V-o amintiţi pe Raluca Stroescu, angajatul model de la Ernst & Young, care a murit de suprasolicitare în urma cu câţiva ani? Daca ar fi fost concediata cu trei luni înainte de supra doza de munca care avea s-o coste viata, ar fi considerat asta o mare nefericire personala, nu?”

Cristian Dogaru – http://www.baniinostri.ro

Fraza asta, întrebarea retorica a lui C.D. – redactorul şef al revistei online Banii Noştri – pe care-l citesc frecvent, mi-a adus aminte de o tema la care meditez de mult, pe care o … repun pe prima pagina interioara cu diverse ocazii, personale sau nu, trăgând mereu cam aceeaşi concluzie … oarecum ciudatica.

De ce trăim drame dărâmătoare, ce ne aplatizează self esteemul pana la nivelul caldarâmului încins şi murdar (ori  îngheţat şi murdar, depinde de anotimp), de ce ne simţim nenorociţi, deposedaţi de nu ştiu ce statut sau posesie, iubit sau iubita, de ce ne vedem ca ultimii oameni de pe pământ, de ce avem depresii sufocante în anumite momente din viata, dacă mai apoi, (şi doar dacă le-am supravieţuit după cum vedem din exemplul de mai sus … cu tot cu neuronii din dotarea iniţială), dacă mai apoi, când ne uitam în urma sa ne reconsideram poziţia şi sa vedem respectivele nenorociri ca pe nişte …. noroace providenţiale?

*

Eu sunt campioana mea personala la treb’soare din astea.  De câte ori nu m-am necăjit pentru diverse … de la relaţii sentimentale pana la alegeri profesionale. Cat n-am plâns la propriu când (tot eu) am ales sa renunţ la ceea ce mi-am dorit dintotdeauna sa fac … şi cât am mai suferit. Am trecut prin momente când simţeam ca lumea se sfâşie pur şi simplu în multe bucăţi şi toate ma dor pe mine.

Si totuşi iată-ma aici, întreagă, vesela şi completa. Uitându-ma în urma cu un big grin, la unii care mi-au trecut prin viata, la anumite situaţii, momente, evenimente.

Si văzându-i pe aceia (acelea), urmărind evoluţia  instituţiilor din care am plecat, sistemele pe care le-am abandonat, cercurile în care n-am fost primita … îmi spun un „Doamne ajuta şi păzeşte, bine ca nu m-ai lăsat acolo ca uite cum ajungeam … „, … la care adaug o salba de cruci, mai toate în închipuire. Asa, sa fie acolo, nu c-as fi vreo mare cucernica.

Caci niciunii, niciunele n-au ajuns prea bine. N-au evoluat mulţumitor. Pe moment, alegerile voite sau forţate pe care le făceam erau dureroase, păreau dubioase  şi sunau a pierdere. In timp însa lucrurile s-au schimbat radical. Am plâns eu când m-am lăsat de teatru … dar ce piese extraordinare am văzut de atunci prin Bucureşti? Ce puneri în scena emoţionante? Cate? Doua, trei? Patru???!!! Câţi din generaţia mea au făcut o cariera fulminanta, s-au ajuns, sunt personalităţi model, sunt cunoscuţi şi iubiţi de toată lumea? Cate filme exemplare s-au făcut? Cate au avut un real succes la public?

Pe câţi dintre oamenii de care m-am despărţit ii regret cu adevărat? Câţi mi-au lipsit pe bune, câţi au avut o influenta benefica în viata mea? M-am simţit realmente mai rău când au dispărut efectiv din jurul meu unii sau alţii? Ma rog, după perioada tampon … Când ma reîntâlnesc cu ei (ele), când ii revăd din întâmplare, mai simt aceleaşi lucruri, pozitive sau negative?

Nu …. chiar nu.

*

Viata se schimba, situaţiile din jurul tău se schimba şi te schimbi şi tu o data cu ele. Eu cel puţin … Si am învăţat, e adevărat cu un preţ piperat, ca lucrurile „mari” care ţi se iau din viata (mari în viziunea ta/mea de atunci), nu sunt de obicei nenorociri. Chiar dacă tu asa le percepi pe moment. Ci nişte mici izbăviri personale, nişte piedici pe care nu le vedeai şi care de fapt te blocau şi te opreau din ce puteai sa faci mai bine – piedici pe care, o mana aproape divina – ti le ia din drum.

*

(inca o concluzie ca sa fie multe, multe, multe)

De multe ori când primesti din plin e mai rău, mult mai rău decât sa pierzi radical.

De ce ne place Mickey Rourke?


Nu ştiu. Chiar, de ce ne place Mickey Rourke? Pentru ca a dat cariera de actor pentru una de boxer obscur? Pentru ca şi-a oferit de bunăvoie şi nesilit de nimeni oscioarele fetei pentru a fi sparte, lovite, rupte, tăbăcite?

Pentru ca şi-a deformat corpul atrăgător ( amintiţi-va de „9 săptămâni şi jumătate”) cu steroizi şi hormoni artificiali?

Pentru ca a purtat cu nepăsare darurile pe care le-a primit la naştere şi după care toţi tânjim: farmec, şarm, sex appeal? Pentru ca s-a scuturat de ele ca şi cum ar fi fost o plaga, o piele urata şi respingătoare?

Pentru ca ne-am îndrăgostit de el o data, de mult şi îl iubim oricum? Si în versiunea „The Wrestler” – decăzut, singuratic, complet ratat şi terminat?

Ne identificam cu el şi speram ca şi în noi mai scapără o fărâmă de umanitate aproape înăbuşită de artificialitatea de azi, la fel cum scapără în el? Ca dacă el mai are totuşi un pic de noima şi de farmec după câte şi-a făcut, om mai avea şi noi (după câte ne-am făcut)?

Ni se pare cool asa, pe post de înger căzut?

*

Una peste alta, The Wrestler mi se pare un film de văzut; nu de alta dar Mickey joaca fin şi bine şi … foarte profesionist. Un exemplu de minimalism american, filmat intre o rulota, un streap – bar şi câteva ringuri de box aproape improvizate, incomparabil mai plin viata (de moarte şi decădere) decât filmele minimaliste româneşti.

Vocatia dictaturii. Cine conduce turma?


Cine conduce de obicei turma?

Pai, tradiţional vorbind un cioban. Doi ciobani. Trei ciobani dintre care doi se hotărăsc sa-l mazilească pe al treilea şi ala în mod docil şi convenabil se lasă mazilit. Bleah! Sper ca-i adevărat ce-am auzit şi ca au scos Mioriţa din manuale.

Ciobanii au nişte câini ciobăneşti care ii ajuta. Latra, mârâie, aleargă şi într-un mod foarte eficient, strâng la un loc oiţele docile care oricum n-au nicio voinţă proprie.  Si cam asta e tot. Vreo paralela, asemănare, ceva care sa va sugereze lumea în care trăim? Nu? Ia mai încercaţi …

De-a lungul istoriei, turmele omeneşti sunt conduse de aristocraţii, de dinastii, de dreptul divin, de moşieri, nobili, de dictatori. Democraţiile ( + capitalismul) în schimb, sunt destinate popoarelor energice, care vor drepturi egale, şanse egale, un nivel de trai mai ridicat. Celor cărora nu le e frica sa lupte, sa-şi câştige o viata mai buna. Celor care nu vor totul de-a gata. Celor care iau decizii, şi le asuma, îndreaptă ce-au greşit, corectează în permanenta şi merg mai mereu înainte …

Noi, romanii,  nu vrem şanse egale. Nu vrem o viata mai buna. Nu. Noi vrem sa ne diXXXtram, sa băgăm în noi nemăsurat şi sa nu muncim prea mult. Munca-i pentru fraieri.  Nu vrem sa gândim. Gânditul, analizatul şi luarea unor decizii + asumarea lor sunt procese foarte obositoare.

De fapt alegerile noastre – alea care ieste – arata izbitor înspre trecut. Înspre vremea când alţii luau decizii pentru noi.  Tânjim după comunismul călduţ, of, dacă ne-ar da ăştia la toţi câte o cutiuţă de beton în care sa locuim, ce bine ar fi! Nimeni n-ar mai zice nimic. Nimeni n-ar mai vrea nimic … Ultimii douăzeci de ani ne-au sastisit: uau, da’ ce istovitor mai poate fi şi capitalismul asta! Tre’ sa munceşti, sa gândeşti, sa te lupţi pentru drepturile tale, sa te aperi de alţii care vor sa te amăgească, şunteze, submineze! Sa-ţi fure proprietăţile de sub nas! Mai ales partea asta cu lupta pentru drepturile noastre ne oboseşte cel mai rău! Nu era mai bine când partidul lupta pentru noi?

Credeţi ca ne înjurăm pe străzi, din spatele parbrizelor pentru ca suntem stresaţi de capitalism? Si eu cred. Daca de mâine ar începe o dictatura, sa vedeţi cât de repede ne-am linişti … Cat de repede am ajunge la o stare de unitate, de fraternitate … Am avea toţi o scuza pentru viata lamentabila pe care o ducem şi n-ar mai trebui sa facem nimic. Oricum nu facem, dar asa, am fi acoperiţi.

Democraţia romanească seamănă cu o monarhie de tip nou îmbrăcată în haine nepotrivite. Base’ şi ai lui, Crin şi ai lui, Prigoana şi ai lui …. Staţi sa mai crească fetele lu’ Becali, sa vedeţi atunci! Asta-i RO azi, o monarhie de tip nou. Sau cu o dictatura de clan, clanuri … pe care toţi suntem siliţi în permanenta sa-i vedem la TV.

Si ne placeee asaaa … nu mai ridicaţi din umeri! Nu facem nimic sa-i împiedicăm sa se coaguleze în nişte celule bolnăvicioase şi vicioase care ne sug de tot ce mai avem prin vene. Din contra! Ii adulam în masa, ii votam şi ii urmărim în permanenta la TV.

Vi se părea ca Ceauşescu apărea prea mult la Telejurnal pe vremuri? Ca totul era numai despre el?  Pai … când aţi deschis TV-ul ultima oara pe un program de ştiri?

Vrea cineva sa lupte pentru dreptul lui? Pentru şansa lui egala de … de-a orice cu oricine? De a candida la preşedenţie, la locul gol din parlament?

Fiţi sinceri cu voi. Nu cred ca veţi răspunde da.

Măcar dacă am recunoaşte asta, ca nu vrem democraţie, ca nu vrem sa gândim, ca mai ales, mai ales, nu vrem sa ieşim din carapace şi sa luptam, am scăpa de o presiune mentala, sociala imensa şi foarte supărătoare. Daca am face asta am ajunge într-un rol şi într-o poziţie care ni se potriveşte mai bine: aceea a victimei perpetue care nu ştie decât sa se văicărească.

Daca ne văicărim în timpul unei democraţii dă prost. Înseamnă ca suntem nişte neputincioşi, nişte incapabili. Nişte tâmpitei.

Daca ne-am văicări în schimb în timpul unei dictaturi ar da mult mai bine. Toată lumea ne-ar compătimi, n-ar trebui sa mai facem nimic – nah, dizidenţi, ce vrei – am fi ajutaţi de peste tot, ni s-ar ierta toate păcatele.

Pai nu-i mai bine asa?

Inca-i bine … ?


De câţiva ani mă strădui să sintetizez, să surprind esenţa societăţii româneşti, mecanismul prin care a dat un chix atât de lamentabil, reuşind să-i facă pe cei ce au mai apucat comunismul să întoarcă faţa spre trecut oftând cu regret. Mă uit în jurul meu fascinată – subjugată de atracţia pe care o exercită răul asupra noastră – ma uit fascinată în jur şi observ, memorez, adun, selectez … analizez cum reuşim să promovăm şi să etalăm doar mediocrităţi în detrimentul calităţilor şi principiilor, al valorilor de toate felurile.

Si piesa Rodicăi Popescu Bitanescu ( „Inca-i bine” – de care am vorbit şi în postarea anterioara) mi-a mai dat un hint, un răspuns. Algoritmul românesc perdant e fix ca parcursul acestei piese. O actriţă cu ceva renume şi o brumă de talent, o figură simpatică, a însăilat un text prin enunţarea unor banalităţi, a unor stereotipii pe care cei mai limitaţi dintre noi le folosesc continuu: „fa-ţi iarna car şi vara sanie, că deh” … „peste 10 ani o să pui mâna pe curu ei ca pe clanţa uşii” … condimentate desigur cu vulgarităţi: „nu se mai zice prostime ci pulime …” etc. S-a folosit de relaţiile pe care le-a acumulat în timp şi de-a lungul carierei: prieteni vechi, amantlâcuri, datorii … şi-a mai chemat 2 prietene si 3 obligaţii şi gata piesa. Lamentabilă ca mai tot ce am produs în general in ultimii 20 de ani. Dar aplaudată cu urale la scenă deschisă. Într-un mod atât de şocant încât nu poţi să nu te întrebi cât de orbi or fi cei ce au ajuns în seara aceea la teatru? Şi dacă se aplauda aşa, oricum şi la orice, cum se va mai face diferenţa între bun şi prost?

Acest sistem al însăilării unui produs şi apoi al punerii lui pe piaţă prin intermediul vechilor sau mai noilor prietenii a împânzit toată societatea românească precum un cancer urât si netratabil.

Si vinovaţii nu sunt ei, directorul TNB si Bităneasca, nu!, vinovaţii principali suntem noi! Noi cei ce stăm în sală si aplaudăm nefăcând nicio diferenţă între bun si rău, între prost şi de calitate, între tufă şi geniu.

De ce facem asta nu pot să-mi explic. De ce frica asta de-a sancţiona, de-a admonesta, de-a reaşeza lucrurile în locul lor firesc? De ce teama de a-i arăta RPB că nu-i vreo mare scriitoare iar regizoare nici atât şi că, mai bine s-ar concentra să ne mai dea câteva roluri memorabile acum pe finish? De ce aplaudăm ca nişte lobotomizaţi la tot şi toate? De ce înghiţim docili tot ce produc acei câţiva care se pot agăţa de ceva plase de salvare? De ce aceeaşi atitudine de prostănaci şi la teatru şi pe stadion şi la piaţă, şi în politică şi în familie?

Nu vrem să judecăm pe nimeni pentru că sperăm că la rândul nostru vom beneficia de clemenţa celorlalţi si nu vom fi judecaţi? Aplaudăm mediocritatea pentru că în felul acesta ne ridicam si pe noi la rang de valoare? Wow! Şi mai departe ce-o să se întâmple … unde o să ajungem aşa?

De ce nu ne permitem niciun tip de cenzură? De ce nu selectăm nimic? De ce suntem inerţi şi inepţi? Nu facem nicio legătură între asta şi stadiul la care s-a ajuns?

Parca Ceauşescu şi nevestica lui s-ar fi spart în sute, mii de exemplare care ne conduc acum de peste tot devenind în felul ăsta mult mai greu de eliminat.

ce vreau de la Mos Craciun


de vreo câţiva ani încoace, cam atâţia câţi îţi poţi aduce mai bine aminte; anii care nu s-au transformat încă într-o pasta decolorata şi îndepărtată; anii ce nu-ţi rulează în minte ca un film vechi, alb negru şi zgâriat gen TCM; de câţiva ani încoace îmi doresc de la Mos Crăciun cam aceleaşi lucruri:

– sa întâlnesc oameni fascinanţi, interesanţi, oameni care sa ma inspire, de la care sa am ce învăţa, în preajma cărora sa tânjesc la propriu sa fiu

– sa descopăr „teritorii”, virgine, nebănuite, sa trăiesc aventura, sa trăiesc ceva nou

– sa am un an plin de surprize

– sa am în continuare capacitatea sa ma emoţionez profund, sa simt ca trăiesc

– sa am capacitatea în continuare sa fiu indignata când ceva profund greşit se întâmplă lângă mine; dar sa nu transforma asta într-o existenta cenuşie şi negativa

– sa nu-mi pierd curajul de a-mi spune punctul de vedere, de a protesta, de a sancţiona, chiar dacă asta îmi va face viata grea şi uneori neplăcută

– sa scap cât pot de clişeele vieţii cotidiene, sa nu cad în capcana gândirii de acest tip

– sa pot călătorii cât mai mult

– şi da, niciodată n-am încetat sa cer dreptul de- a-mi întâlni sufletul pereche. Poate anul acesta, Moşule? Am fost cât am putut de cuminte, sa ştii …

*

– ah da, şi as vrea sa ajung din nou la puritatea aceea care-ţi permite sa crezi în Mos Crăciun.

Indiferenta Romanie


Cred că … „Indiferenta Românie” e sintagma care ne caracterizează cel mai bine. Suntem pur şi simplu indiferenţi, tociţi, opaci, surzi, ignoranţi, insensibili, indiferenţi în toate sensurile şi interpretările posibile. Nu ne interesează cum trăim, unde trăim, cu cine trăim, cum trăim cu cine trăim, cum ne petrecem timpul liber, ce rămâne în urma noastră, cum ne creştem copii, cum interacţionăm cu alţii.

Nu ne interesează cum ne trece viaţa, cum îi afectează pe alţii felul nostru de a trăi, ce o să se aleagă de noi.

Toată România dă la unison din umeri, flasc, tâmp şi blazat.

„Ei şi? Care-i problema?”

Trăim prost. „Şi ce-i cu asta? Dacă o sa mă revolt, o să trăiesc mai bine?”

„Schimbă tu ceva dacă eşti asa deşteaptă.” – cel mai frecvent răspuns.