Zidul


Mi-am dat sandalele jos la marginea aleii de piatră – piatră prinsă în chingi de beton – una câte una, le-am agăţat de degetul mic de la mâna stângă, apoi de la mâna dreaptă, apoi le-am prins mai bine cu două degete, le-am legănat uşor, am respirat adânc, am murmurat ceva în străfundul meu, ceva ca o rugăciune incomprehensibilă, (chiar şi pentru mine, sper că măcar Dumnezeu s-a prins ce-am vrut să spun), şi am păşit cu grijă peste graniţa invizibilă. Cu grijă, să nu se împotrivească, să nu se supere, să nu strige. Să nu mă arunce înapoi. Abracadabra.( Where is my wand? I lost it somewhere in between … am ceva în comun cu Harry Potter: credinţa că aceste două lumi – cea magică şi cea reală – există, coexistă, trebuie să existe amândouă, doar că eu, pentru cine ştie ce păcate pe care nu le-am înţeles niciodată şi nici nu mi le-am asumat, am fost exilată doar într-una dintre ele. În cea pe care n-o doream. Şi nu mai nimeresc nicicum poarta către peronul 9 şi 3/4 ca să mă întorc înapoi). Iar lumea asta, lumea asta în care am fost eu exilată, e de ciment, polistiren expandat şi extrudat, şi nervi şi sticlă şi claxoane, are breaking news-uri perpetuue, războaie trase pe ecrane cu funcţie picture in picture (ca să te poţi uita şi la Fashion TV între timp), cu orori arătate la rezoluţie maximă, e foarte important să vedem exact, dar exact culoarea sângelui din altă parte a lumii, dacă-i diferită de a noastră?, şi cu depresii deja imposibil de explicat de către toate institutele de cercetare din lume şi de toţi oamenii de ştiinţă reuniţi la un loc şi toate netratabile după câte se pare, toate stările astea care nu trec cu ceaiuri, cu picături, cu trucurile pe care le ştii, de care-ai auzit sau pe care le-ai găsit pe net, ce te faci cu lumea asta? cum o dregi? cum o repari? cum o îndrepţi? cum o lecuieşti? nici xanaxul nu merge, nici piramidonul, nici nimic. Iar tu eşti aici, taman aici, deşi n-ai vrea, şi nu mai ştii ce să faci. Cum s-o dai? Cum s-o întorci? Ar merge o îmbrăţişare sinceră, două, trei, dar cu cine? Cine să ţi le dea? Ursuleţul tău de pluş din copilărie, dacă nu l-ai aruncat desupra pungii cu coji de cartofi, fix în tomberonul de plastic albastru-murdar (da, da, ca-n filmele alea siropoase) atunci când ai crezut că te-ai făcut mare. Când ai crezut că n-o să mai ai nevoie de aşa ceva. O îmbrăţişare? Poate un ridicat din umeri mai pronunţat şi un „hai că trece” sau „şi eu mă simt la fel, ce vrei să-ţi fac?”, ori „bem o bere?”, o bătaie pe umăr uscată şi searbădă sau un „da’ ce ţi s-a întâmplat? Ce-i cu tine?” atât de indiferent şi de fals că-ţi vine să … Las-o baltă. Tuturor le e frică de aşa ceva. Nimeni n-are nevoie de aşa ceva. Şi mai mult şi mai mult, şi asta e cel mai greu, există oameni cu care vorbeşti şi nu comunici şi câini fără stăpân ce stăpânesc maidane întregi dar care-s mai omenoşi decât stăpânii care i-au lepădat pe stradă când s-au plictisit de ei, cu ei chiar poţi negocia.

*

între lumea asta şi lumea cealaltă există un zid pe care n-ai cum să-l mai vezi după o perioadă de adaptări şi transformări succesive. Cine eşti, ce-ai fost, de unde ai plecat, de ce, cum ai ajuns aici, încotro te îndrepţi? Ai suficient „succes”?, pfoa, asta e întrebarea cea mai grea, pentru care ai făcut probabil cele mai multe. Ce naiba-i ăla „succes”, cu ce să-l mai măsurăm ca să ne iasă mai bine? Cu cardul, cu gardul? Cu pilele, cu vilele? În ce să te măsori? În ştrasuri, în popasuri prin lume? „Anul ăsta am fost în Bora-Bora, da’ nu mai e ce-a fost. Nu vă recomand. Am înţeles în schimb că poţi să-ţi închiriezi gheţari din ăia care se desprind din aia, cum îi zice, cum îi zice mă, aşa, din calota glaciară, şi plutesc, hăhăhă, printre vapoare. Cre’ că asta am să fac la iarnă. Dacă nu, la poiană. Poate mai bine în poiană. Sărbătorile se petrec acasă, nu?” Să ai, să te compari, să ieşi în câştig – pe bune, lumea asta nu are sloganurile potrivite. Sau: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” – bine-a zis ăla care-a zis. Ia scormoneşte-te prin buzunare, să vezi. Te găseşti pe acolo? Cum e? Îţi dă cu rest? „Am mai multe ca colegu’ de bancă din facultă, dar mai puţine ca ăla din şcoala generală, riduri mai adânci, silicoane mai reuşite.” „Măă, io am doi copii, să-mi trăiască, ei sunt toată viaţa mea, fără ei nu eram nimic.” Să-ţi trăiască, dar … tu? Treaba asta cu succesul, întrebarea asta, mai bine te transformi în maimuţă, în mormoloc, în hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac – asta de fapt ar fi chiar mişto – întrebarea asta, nu, mai bine nu. Ce să răspunzi? „Da frate, am rupt, sunt tare, ce?, io sunt ca distruşii ăia?”

*

de câte ori o întrebare din asta ţi se părea importantă şi te străduiai să-i răspunzi, de atâtea ori mai schimbai o piele de şarpe. Te transformai, gândindu-te că o să-ţi fie uşor să te faci înapoi. Pocneşti din degete, te dai de trei ori peste cap şi totul o ia de la început. Sau simplu, nu te mai gândeai la nimic. Just Do It. Ce ai de pierdut?

*

Şi apoi mai erau Oglinzile. Oglinzile celor din jur. Ochii lor, gândurile lor impenetrabile, feţele. Mîinile. Privirile, ah privirile. Nu. Pe alea nu le mai privesc demult. Uneori mă îngrozesc. Părerile lor. Ce crede Cutare despre mine? Oare i-oi fi plăcând? Oare îi place mai mult dacă sunt Aşa? Sau Aşa? Azi se uită mai mult în stânga decât la mine. Dacă-mi cresc o cocoaşă pe umărul stâng o să fie nevoit să se uite la ea.

*

am uitat cine sunt. Am uitat şi că am uitat cine sunt. M-am trezit pur si simplu, într-o zi, Aşa. Acum sunt Aşa. De ce? Aşa. Când îmi dădeam jos sandalele nu ştiam de fapt ce mă aşteaptă, ce-o să se întâmple. Doar mi se părea interesant. Un joc interesant. Hai să ne jucăm de-a iarba şi de-a „nu există ce-a existat până acum”.

*

– fine primo tempo –

Anunțuri

4 gânduri despre „Zidul

  1. Mie nu-mi place sa-mi compar realizarile pentru ca, cu cat cei din jur etaleaza mai multe case, masini, excursii imi dau seama ca n-am realizat nimic. Si stii ceva, nici nu mi-am dorit ! Nu mi-am dorit decat sa fiu ferita de necazuri majore si sa cresc pe dinauntru ! Dar nici despre asta nu-mi place sa ma compar cu altii, ca prea par toti a toate cunoscatori si siguri pe ei in timp ce eu, cu cat inteleg mai mlte despre mine, cu atat ma simt mai mica si scad in loc sa cresc si cred ca intr-o zi o sa raman doar o parere

    • eu cunosc – am senzatia ca dintotdeauna – oameni care doar asa traiesc. Asta e singurul far care-i calauzeste in viata … „Si-a luat o bluza noua, io imi iau doo …” …. uita-te in jur, nuntile, botezurile, masinile, glumele, cine rade mai tare, cine rade la urma … o adevarata obsesie nationala

  2. Pingback: Zidul (II) | Laurailica's Blog

  3. Pingback: liste, liste | Laurailica's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s