Back … (sometimes) to black


hei-ho, hei-ho! Am revenit dupa zile de depanari intense. Il Computadore a fost serios scotocit la maruntaie, restored to its former glory dar si asa, dupa cum se misca, vad ca its former glory chiar numai e ce-a fost. Zilele ii sunt numarate. In viteza, aplicatii, portabilitate si multe, multe cabluri lipsa. In plus, acum vreo doua luni, aproape ca s-a dat la mine intr-un magazin de profil un NoteBook Mac very fit&slim, un Mac Air, pfii!, dotat cu tot felul de aplicatii simpatice, un campion, ce mai! … (si o super fitza) … Noroc ca, din fire, ma las mai greu, altfel …

Estimp am dat praful (destul de gros), jos, de pe agende, si implicit jurnale vechi, taman din anii ’90. Treaba cu praful a mai pus o dala pe drumul care probabil ca va duce intr-o zi catre convertirea bibliotecii mele intr-un e-book/e-reader …  Ce-i drept, nici faptul ca, 5 rafturi s-au rupt pur si simplu, nemaiputand sa suporte greutatea cartilor, revistelor si albumelor, nu ajuta deloc. Acum, in loc sa tin picioarele intr-un lighean cu apa calda, sau rece, dupa caz, le tin pe doua turnulete in care se amesteca democratic Dileme Vechi, Jurnalul lui Jeni Acterian, Gramatica Limbii Engleze, Ghid de conversatie romano-olandez, retetele lui Michel Montignac, integrala poeziilor lui Eminescu, Portretul artistului la tinerete, J.R.R. Tolkien in engleza, ultimul volum din Harry Potter, Soljenitin, mult iubitul meu Truman Capote, Tim Roth, Iris Murdoch, Bulgakov, Ionesco, Borges si altii … M-am obisnuit sa-i vad in preajma mea asa ca o sa-mi fie foarte greu sa-i inchid pe toti intr-o cutie ceva mai mare si mai stilizata ca o tabachera (pe Joyce l-am dus anul acesta la mare, i-am promis si o cura de namol autentic romanesc la Techirghiol, daca face eforturi sa ne imprietenim …). Momentan i-am mutat – o parte – in gradina de pe balcon.

O analiza cost-beneficii (hehe!) cum se spune azi, asa, daca vrei sa te dai mondern si chiar putin monden, lasa fara nicio sansa minunata mea biblioteca viitoare. Rafturi solide, facute la comanda, pentru un perete si chiar mai bine, cu un minim design acolo si eventual trase intr-o culoare desaturata, o sa coste de la prima strigare si pana la de 10 ori mai mult ca acel device plin de ifose dar ce-i drept e drept, fara fund. Ca sa nu mai vorbim ca o biblioteca ocupa loc, loc mult intr-un apartament si asa mic, ca intretinerea ei e chiar obositoare, plictisitoare, ca aduna praf mult, cum spuneam mai sus …

Bref … e un capat de drum. Incepe o noua era. Una care arata si mai ferm, si mai categoric ca ne va rupe contacul cu ce stiam pana acum ca e viata noastra, cu „uneltele” prin care am cunoscut lumea in mileniul trecut: senzatiile (tactile, in cazul cartilor, caci ce senzatii poti avea atingand din cand in cand un ecran neutru si destul de neprietenos? plus ca, deja!, e-reader-ele sunt dotate cu o aplicatie care permite derularea textului cu o anumita viteza fara atingerea cranului), si implicit cu emotiile … Interactiunea noastra cu lumea e tot mai mult mijlocita de niste cabluri si niste ecrane: vorbim in oglinzi magice, altcineva ni se arata si ne vorbeste din aceste oglinzi magice, cineva sau ceva ne canta si ne vorbeste direct in ureche, nu mai mirosim, nu mai gustam, nu mai pipaim … vedem si auzim ceva ce nu este langa noi si, vital, esential!, putem controla cat vedem si auzim.

Astept butonul (sau app-ul) prin care sa-mi maresc sau sa-mi micsorez cantitatea si felul emotiilor. Astept tunner-ul de sentimente 🙂 … si oricat de inspaimantator e gandul acesta, se pare ca voi vedea/auzi (simti, daca v-a mai exista cuvantul acesta peste 20 de ani) asa ceva in timpul vietii mele. O sa ajungem un fel de tabla neagra (sau alba) pe care vom scrie, cu extraordinara precautie, cate un inch de iubire, un gram de ura, un strop de melancolie … Un fel de back to black. Si de acolo, cine stie.

*

Cat despre emotiile intense si clipele fabuloase de pe timpul cand trairile erau autentice, re-descoperite prin intermediul jurnalelor mele din anii ’90, in articolele viitoare …

Reclame

Romania, o societate tribala?


nu inteleg ce vor romanii. Nu un grup sau altul, nu grupul – largit – din care fac parte, nu. Romanii in general. Ce vor romanii? Ce vor romanii de la viata? Cum vor sa-si traiasca viata asta? Vor o tara ca afara – un slogan usor idiot dupa parerea mea, dar in fine – vor o tara ca afara dar sa vina altcineva sa le-o faca asa, sau cum? Sa vina Sfanta Vineri si sa dea cu niste licoare de ierburi descantate sa se faca asa peste noapte? Sa-i dau un telefon acum?
*

Lucifer - torturing souls as well as being tor...

Lucifer – torturing souls as well as being tortured himself in hell (Photo credit: Wikipedia)

Cateodata, cand ma trezesc noaptea din cauza caldurii – traim la propriu in vara asta intr-un iad, care incepe sa semene tot mai mult cu cel biblic: arde! – in ceasul acela rau dinainte de zi, am senzatia cumplita ca Romania s-a transformat intr-o societate tribala. Doar ca triburile se numesc acum: grupuri de interese, partide politice, parlamentari; sunt formate de pilda din toti doctorii din Romania care ameninta cu demisia in bloc daca mai indrazneste cineva sa-l ancheteze pe unul de-al lor, si chiar nu conteaza pentru ei daca ala a gresit cumplit sau nu; un trib se numeste Antena 3; altul: jurnalistii in general, cei care-si pot negocia tot mai mult pentru ei ignorand interesele noastre; intelectualii lui Base’ si basistii (in grupurile astea mai degraba artificial formate esti inghesuit fie ca vrei, fie ca nu, de cei din afara, daca te dezici de ei), etc.
*

Disperarea cu care unii il sustin si-l apara pe Base’, indiferenti si surzi la multele acuze care i se pot aduce, (la fel de surzi ca si ceilalti, din tabara cealalta), vine tocmai din faptul ca Base’ e singurul care s-a oferit sa se lupte cu aceaste triburi. S-a oferit sa mai sparga monopolul, punandu-se ca buturuga mica in calea carului mare (plin cu paiate ahtiate dupa bani). Si-a adus propriul lui trib, unul nou, care n-a crescut pe bordurile din Primaverii si Cotroceni („groaznica culpa! cum sa fii doar un nasparliu de ardelean? basti de-aici!” – si-or fi zis unele odrasle de nomenclaturisti scuipand in san) si le-a luat borcanul cu miere celorlalti de sub bot. Le-a schimbat pana si bordurile, nah, sac! Si sac a fost. Oftica! Ce mai, suparare mare! Pentru toate acestea, cei ce nu stiu cum sa lupte cu aceste triburi, nu stiu cum sa transforme singuri Romania intr-o tara democratica, l-au acceptat ca liderul lor.
*
Nici eu nu stiu sa lupt cu triburile astea. Nici n-am stiut vreodata – nici chemata – cum sa fac parte dintr-unul.
*
Acest sistem tribal permite si explica, de pilda, existenta Metrorex, populat exclusiv de familii si unde, intrarea se face doar prin aceste mini-clanuri. Spuneti-mi, si daca ne apucam din seara asta, de la ora 19.00, de reforma, cum spargem buba de acolo? Cum dam cu piatra? pe cine concediem mai intai? Acest sistem tribal le permite parlamentarilor sa vanda si sa cumpere ce vor in Parlament; fiind aproape intangibili, putred de bogati si de corupti. Tot pentru ca traim intr-o societate tribala, nu intr-una democratica, tribul parlementarilor isi permite sa reactioneze violent ori de cate ori este amenintat cu Justitia. Tot pentru ei Justitia a fost siluita si transformata in ceva urat mirositor si mai degraba frustrant pentru noi, ceilalti: in ceva ce, din nou, se vinde si se cumpara. Va dati seama, ce stres trebuie sa fi insemnat pentru astfel de oameni, amenintarea ca intr-o zi, nu numai ca borcanul cu miere nu va mai exista, ci, si, ca vor fi pedepsiti. Buba asta, Buba Mare, Buba Cea Mai Mare, cum o spargem dragii mei? Cum o spargem in asa fel incat sa nu daramam complet democratia?
*
O societate tribala permite impartirea resurselor intre triburi dupa criterii care tin exclusiv de cantitatea de putere detinuta. Puterea si influenta, asta conteaza. Vedeti, Romani, ce inseamna sa nu va fi uitat la stiri externe in ultimii 23 de ani? Daca v-ati fi uitat fie si numai in treacat, ati fi remarcat ca, societatile tribale contemporane sunt indeobste sarace, ca cele sarace sunt caracterizate prin lupte inter-tribale extrem, extrem de violente – vezi masacrele si genocidurile din Africa din ultimii 20 de ani -, ca statele arabe, chiar si cele vizitate de Europeni, sunt bogate pentru ca, brusc, dupa mii de ani de ratacit prin desert intr-o saracie lucie au gasit niste sacoi de galbeni si acum ii cheltuie; dar ca sacoii aia sunt pe sfarsite si, in curand, triburile vor recadea si mai rau in mizeria de dinainte, mai ales daca n-au reusit sa se reformeze.

Societatile tribale nu sunt bazate de meritocratie, competente profesionale ori valori morale; nu promoveaza calitatea, competenta, eficienta. Ele promoveaza inrudirea si un sir lung de aliante; tupeul si parsivenia. Fiecare trib isi promoveaza oamenii lui. In trib e ca la secta: trebuie sa spui ce spune toata lumea, te duci sa lucrezi acolo unde iti aranjeaza parintii tai si ar fi bine sa te casatoresti devreme cu cine-ti spun ei. Scoala nu are o prea mare importanta desi niste diplome inramate pe perete dau bine (mai ales printre bibelouri si mileuri). Mai ales cele de doctor. Acumularile sunt materiale si atat; sefii de trib nu exceleaza in nimic altceva.

Nu stiu de ce, si nici n-am citit nimic vreodata pe tema asta, societatile tribale cad in extreme religioase. Iar extremismul religios aduce dupa sine afurisenia femeilor si a minoritatilor de tot felul. In plus ofera pretexte berechet pentru a porni un razboi cu oricare alt trib care are mai multi bani dar nu-ti impartaseste parerea asupra nu stiu carui psalm obscur … Terenul e pregatit si la noi; biserici exista, se tot construiesc altele si altele tot mai impaunate si poleite cu aur, doar ca, intre timp, mai nimeni n-a mai pus mana pe Biblie, asa ca, nu stie ce e scris acolo. Si Biblia e o carte tare complicata. Apoi, misoginismul romanesc n-a murit niciodata, doar s-a inmuiat in ultimii ani iar acum e pe cale sa renasca.
*
Asa ne trebuie! Asa ne trebuie pentru ca, am privit cu destula nepasare cum s-au prabusit TOATE valorile morale ale societatii romanesti. TOATE. Totul a fost pus la indoiala si rastalmacit. Saracia e rea in comparatie cu furtul care e bun; cinstea e inutila si nu-ti aduce nimic; smecheria si ipocrizia iti pot aduce recompense financiare. Curvia, preacurvia, ah, ce bine e sa fii curva … in societatea asta noua, care ni se re-ofera acum pe tava, ce bine-i sa fii curva, asta-ti aduce bani si faima si poze la pagina 5! Ca premiu suprem o sa apari in fine, la teveu!! O sa fii asistenta de platou la Un Sou Pacatos! Calitatile tale, educatia, scoala, talentul primit de la Dumnezeu nu conteaza deloc daca nu te-ai nascut in familia potrivita. Daca, de tanar, n-ai intrat in partidul potrivit. Daca nu te-ai afiliat vreunui grup puternic.
*
E normal ca triburile sa intre in vrie, sa se lupte, sa dea din gheare, din picioare, din coada. Sunt amenintate pe bune. E normal sa se caute la oase, sa afle daca nu cumva se trag din cumani, daca, nu pot, macar asa, dintr-o ipoteza, sa justifice disperarea cu care se intorc mai degraba spre Est decat spre Vest. Asta e cam ultima lor lupta, pe lumea aceasta, in timpul asta … daca o s-o piarda trebuie sa astepte un moment nestiut si nevazut din viitor … e normal ca unii oameni vad in ochii aprinsi, lucitori, in nesfarsitele minciuni spuse de cei angajati in armata unui Vociculescu, diavolul, necuratul, iadul … Mda, de cele mai multe ori, necuratul se uita la noi prin televizor …
*
Cateodata parca aud Adevarul cum plange …
*
Doamne, trezeste-ma din cosmarul asta …

ce mi-a placut la Jubileul Reginei


Englezii. Am sa pastrez multa vreme intr-un buzunar al mintii corul acela de tineri care a interpretat „God Save The Queen”, impreuna cu orchestra, pe o ploaie torentiala. Trebuie sa fi fost uzi pana la piele si totusi, nu dadeau niciun inch inapoi. Niciun supus al dominionului n-a dat inapoi in fata ploii. Regina si printul consort, (86 de ani, mereu demna, 90 de ani, drept ca un pin), au stat pe puntea vasului cu care au defilat pe Tamisa cel putin o ora sau chiar doua, in picioare, (ea pe tocuri), neobositi, zambind mai mereu, facand gesturi prietenoase cu mana.

Toata parada a iesit perfect; Tower Bridge si-a ridicat cele doua travee centrale, in unghi maxim de 83 de grade, pentru a-si saluta suverana. Vasul care o purta a facut o complicata manevra de acostare si a oprit perfect aliniat cu docul plutitor. Membrii casei regale au purtat alb, rosu si albastru … culorile drapelului englez.
*
Dar dincolo de toate mi-au placut englezii. Incapatanati, infruntand ploaia, nelasandu-se intimidati, alungati, frustrati. Perseverenti. Consecventi. Cu picioarele bine infipte in pamantul acoperit de apa. Pamantul lor. Imbratisand cu privirea cerul lor. Nici pe departe la fel de frumos ca al nostru – caci rar ai sa vezi in lume ceruri splendide ca-n Romania, nu toti au asa noroc. Englezi mandri ca au asa ceva de sarbatorit si participand toti, intr-un fel sau altul, activ la sarbatoare.
*
Bravo lor!
*
As fi vrut sa fiu englezoaica, ieri. Si azi. Aici, nu prea am cu ce ma mandri. Cu cine as putea? Cu ce? Cu concetatenii mei care-l voteaza din nou pe Oprescu, cel care ne-a „dat” Arena Nationala, planuita de altii, si vreo 3 gazoane dezastruoase, rusinoase, cu ajutorul carora a mai facut rost de niste bani? Asa, pe fata? Care ne-a facut niste transee prin mijlocul Bucurestiului, adica prin Buzesti-Berzei, de care-i foarte incantat? O s-o punem de-un razbel aici, in Bucuresti, la vreo 800 de metri de Piata Victoriei, cred ca a uitat sa ne spuna. Da, de Oprescu si Ontanu care viseaza telegondole si autostrazi suspendate peste Herastrau si Plumbuita? Cu cine sa ma mandresc eu? Cu cei care-l schimba pe Basescu cu Ponta si Antonescu? Cu Boc sa ma mandresc? Doar pentru ca-i ardelean? Cu Tariceanu care si-a facut legi pentru firmele lui? Cu ministrul educatiei care n-a plagiat, ca doar nu si-a scris el lucrarile de doctorat si profesorat? Cu „plici de-aici, vine Prigoana”? Cu Irinel? Cu Becali: „In slujba Crucii si a Bucurestiului”? Cu DD din PPDD? Cel care a convins mii de oameni ca, daca-l voteaza, o sa ne dea la toti 20 000 de euro de caciula? Cine-s caraghiosii astia? Dar idiotii care pot fi manipulati asa usor? Campania asta electorala are accente atat … de exagerat de comice, de-de penibile, incat se transforma in drama … . Chiar traim o drama. Nu vream sa admitem asta? De ce? Cine sunt toti nebunii astia care-si vand bruma din tara asupra careia au putintica putere pentru a mai castiga un dram de faima de doi bani? De unde au scapat? S-au spart portile vreunui spital ascuns? Sunt ei, romani?  Cum am ajuns aici? Cum au ajuns ei aici? Parca nici nu-mi vine sa cred ca am ajuns atat de rau. Astia, cei pe care-i vedem pe toate gardurile, pe toti stalpii prin Romania, sunt romani? Eu nu pot sa cred asa ceva. Daca ei sunt romani, atunci eu nu sunt. Daca ei apartin acestui popor atunci eu nu apartin. Cine-s descreieratii astia care nici macar nu se mai fac ca ne conduc? Dar cine-s cei care inca ii mai voteaza? Nesocotitii care accepta asa ceva? Astia sunt de-un neam cu mine? Eu nu pot sa cred asa ceva. Nu. Nu. Nu. Cine-s nesabuitii, smintitii de pe la teveu care cred ca-s cineva pentru ca se spurca in fiecare seara intrecandu-se in marsavii si minciuni … si astia sunt romani? Dar ce am eu in comun cu ei? Nimic. Absolut nimic. Atunci se prea poate ca-s cehoaica, slovena sau svaboaica, sasoaica (ca tot m-am nascut langa granita), poate bulgaroaica (mai bine!), vreo englezoaica ratacita prin tara asta, dupa toata estimarile recente, cu un nivel si standard de viata sub Burkina Faso.
*
Cine-s toti nebunii astia din jurul meu, carora nu le pasa de nimic? Cei care-si bat joc de prezentul si viitorul meu? Cei care fac totul praf, distrug totul pentru … nimic. Pur si simplu pentru nimic? Nu pot numi ceva pentru care fac asta. Bani? Dar banii nu stiu sa-i cheltuiasca si cei mai multi i-au aruncat efectiv pe prostii: toale, masini, mancare, toale, toale, telefoane, fite, telefoane, toale, prostii. Faima? Asta-i un popor care uita tot in trei zile, nu-si poate forma amintiri de data recenta. Un trai mai bun? Nu. Nu intereseaza pe nimeni. Bucurestiul e un jeg aglomerat, poluat, agresiv, foarte agresiv si urat mirositor de la un capat la altul. ASTA e un trai bun? Iar prin restul tarii, cati traiesc bine? Pentru ce, pentru cine fac ceea ce fac? Pentru copii? Hai, lasati-ma! Scutiti-ma! Care copii? Cei ce nici numai stiu scrie romaneste? Cei pe care nimeni nu mai vrea sa-i invete nimic si care nici nu vor sa invete nimic?  Generatia „stie kr-va dece nam l-uat baku”?
*
Nu stiu ce s-a intamplat cu poporul roman. Daca sunt romanca, aici nu ma simt acasa. Poate nu sunt. Nu, nu sunt. N-am cum. Nu pot fi intre noi diferente ATAT de mari. Trebuie sa fie o explicatie rationala la mijloc, ceva genetic … Si atunci …
*
Daca tot nu sunt romanca si am de ales, astazi aleg sa fiu englezoaica. God Save The Queen!

*

Update:

„Unde esti tu, Tepes Doamne
Ca punand mana pe ei,
Sa-i imparti in doua cete,
In smintiti si in misei?”
Mihai Eminescu

Foto: Laura Ilica, Robert Lupu

Mai tineti minte …


… fotografia asta? A facut inconjurul lumii de cateva ori de cand a fost publicata pentru prima oara, pe 26 martie 1993, in New York Times. Ii apartine lui Kevin Carter (13 Septembrie 1960 – 27 iulie 1994), un fotograf sud-african care a si castigat premiul Pulitzer in 1994 pentru ea (Pulitzer Prize for Feature Photography). Kevin n-a supravietuit prea mult fotografiei in sine, s-a sinucis la cateva luni dupa ce a devenit faimos. Si din cauza acestei fotografii care, a starnit la vremea ei, o controversa uriasa ale carei ecouri nu s-au stins nici acum. Sute de oameni au sunat la New York Times dupa publicarea ei, sa intrebe de soarta fetitei. Mai apoi, Kevin a fost intrebat daca a facut ceva pentru fetita, dupa ce a facut fotografia. Daca macar a alungat pasarea. Raspunsul e nu.
*
Nu stiu daca cei ce s-au grabit sa puna atatea intrebari, s-au grabit la fel de mult sa doneze ceva pentru a-i ajuta pe sudanezi, cei ce treceau la momentul respectiv printr-o foamete cumplita (aceasta e povestea din spatele imaginii).
*
Si mai interesant este ca, el a facut parte dintr-un grup de fotografi specializati in fotografii in zonele de razboi, foamete, dezastru. Grupul a primit si un nume in timp, nume pe care l-a adoptat: Clubul Bang-Bang (Bang-Bang Club). Singurul membru in viata si intreg la trup (la minte, nu stiu), al acestui „club” select este Greg Marinovich, si el castigator al unui Pulitzer cu aceasta fotografie (dreapta), care, ne arata o alta grozavie … luptele inter-tribale din Africa de Sud si efectele lor: oameni arsi de vii, batuti, omorati, pe strada, in fata familiilor, a concetatenilor, a jurnalistilor care fotografiau, filmau …
*
Vazusem fotografiile … de cand a inceput era internetului le-am primit de cateva ori de la diversi … cu tot felul de mesaje atasate. Am auzit si de povestea fotografului care nu a rezistat remuscarilor si s-a sinucis. Nu faceam, insa, nicio legatura intre ei, intre ele. Si nici nu-mi imaginam cat de complexa e povestea. A trebui sa vad un film mediocru si banal, Bang-Bang Club, ( am recunoscut fotografiile, altfel nu ma uitam!) ca sa aflu mai multe despre ce si cum a fost … posibil.
*
Vi-l recomand. Nu recomand filme banale, niciodata, dar acesta, spune o poveste adevarata care poate,  n-ati avea de unde s-o aflati. Si, in fine, e posibil ca, in banalitatea lui, in felul in care a bagatelizat lucrurile, sa nu va raneasca atat de tare … sa-l puteti inghiti mai usor. Altfel, povestea unor tineri cam dependenti de adrenalina si, bineinteles de droguri (Kevin), care sunt martori aparent impasibili ai unor evenimente absolut, dar ABSOLUT ingrozitoare, evenimente pe care ni le transmit noua fara sa fi intervenit cu nimic in a schimba cursul lor, ei bine, cred ca povestea asta are suficiente nuante de horror; e prea socanta ca sa poata fi asimilata dintr-o data.  Filmul se bazeaza pe cartea scrisa de Greg Marinovich si João Silva (numita tot Bang-Bang Club). In 2010, Silva si-a pierdut ambele picioare, calcand pe o mina, in timp ce se afla in Afganistan.
*
Bang-Bang Club:

The Bang Bang Club (film)

The Bang Bang Club (film) (Photo credit: Wikipedia)

Ken Oosterbroek
Kevin Carter
João Silva
Greg Marinovich
*
Intrebarile raman.

Ei spuneau, credeau si sustineau ideea ca, au facut tot ce puteau ei sa faca, aducandu-ne aceste fotografii. Ca a fi un fotograf bun implica si a nu lua nicio parte in niciun conflict. Ei doar fotografiaza. NU intervin. NU schimba nimic. Adevarul e, ca din cauza lor scriu acest articol, azi.

Dar e … normal? Etic? Moral? Sa nu intinzi o mana? E omenesc sa incerci – cum incearca ei – sa stai impasibil la problemele ingrozitoare ale semenilor tai, sub palaria echidistantei unui jurnalist?

Ma rog, noi in Romania nu avem asa ceva, e deja un titlu de glorie, o floricica adaugata la epoleti sa iei partea fatis si cu multa saliva, unuia sau altuia; in genere a celui care te plateste mai bine (ca de aia s-au facut jurnalisti!); dar ne putem pune macar intrebarea …

Aceasta echidistanta si o anumita apetenta pentru senzatii tari, le-au adus celor patru fotografi premii multe, mari, faima … Atat. Din film (si din carte, cel mai probabil), intelegem ca Kevin a murit sarac si plin de datorii. Pe doi, fotografiile i-au costat viata (Kevin si Ken), pe al treilea ,(João Silva ) picioarele. Fotografiile si-au atins tinta, cum spuneam, scriu azi, aceste lucruri, pentru a ei le-au facut candva.

*

dar totusi … nu e … INUMAN?

Doar o plimbare. Solo quiero caminar


„Solo quiero caminar” (2008, coproductie Spania-Mexic) e filmul in compania caruia mi-am petrecut jumatate din noapte. Si ale carui imagini; post reflectii; concluzii sumare; impresii, ma urmaresc inca.
*
Pe scurt, 4 femei bune, in sensul de super pizdoase, ca sa ma exprim in concordanta cu atmosfera filmului, pun la cale o razbunare impotriva unui clan mafiot mexican. Cine erau ele? Fara sa dramatizeze vreun pic, fara sa le pese, fara sa acorde vreo valoare pozitiva sau negativa faptelor, caracterelor, autorii ni le prezinta in cele mai elocvente momente din viata lor: Aurora, (jucata impecabil de superba Ariadna Gil)

Español: La actriz española Ariadna Gil. Engli...

Español: La actriz española Ariadna Gil. English: Ariadna Gil (born January 23, 1969) is a Spanish actress. (Photo credit: Wikipedia)

buna rau, marfa, durere, bruneta, ochi negri, adanci, e la inchisoare pentru jaf. Rudele ei (surori, mame, nepoate, verisoare, ce-or fi, doar rude de sange sa fie, asa aflam din film), fac toate demersurile ca s-o scoata de acolo. Toate demersurile insemnand, logic, niste felatii prestate in grup sau pe rand, judecatorului care se ocupa de caz. Ce mai inseamna o felatie in ziua de azi? Nimic. Daca e s-o luam dupa cat de simplu ne e prezentata. Sau, dupa caz, 2, pana la 4 ani de inchisoare. In minus.

In timpul asta, Ana (jucata de Elena Anaya; ati mai vazut-o in filmele lui Almodovar: „Kika, „El Piel Que Habito”), tot o sora a celor de care va povestesc, primeste un „job”, adica un blowjob ocazional; sa-i faca o felatie (da!, cata imaginatie!), impreuna cu o colega, unui sef de cartel mexican si unui invitat al acestuia. In fata altor membrii ai gastii respective. (Se pare ca barbatii nu mai sunt interesati de altceva, cel putin in acest film). Totul se petrece intr-o vila absolut ge-ni-a-la, pe malul marii (sau al oceanului?), cu o arhitectura moderna impecabila, pe fondul azuriu al cerului pur care se uneste undeva, la capatul lumii, cu marea albastra. Poezie, ce mai! Rupere. Pictura. Arta. Catharsis estetic! Eu, cel putin, am fost impresionata. De peisaj. De liniile pure ale cladirii. De designul interior, purist, auster, care nu concura peisajul, spectacolul naturii. De materialele nobile folosite in constructie. De locatii, deci.  De costumele cu croiala fina ale mafiotilor! Altii, poate, s-au uitat la altceva. Poate au fost surprinsi, confuzi din cauza discrepantei uriase intre estetica desavarsita; intre ce e placut ochiului si odios din punctul de vedere al unor valori morale (crestine sau nu). Din partea autorilor nu primim nicio „indicatie”; treaba noastra ce gandim, ce simtim cand le vedem pe fete lingand, sugand si scuipand/inghitind. Admiratie, greata, invidie, frica, incantare, scarba? Nu ne spune nimeni. Nu ne e nimeni de ajutor. Ana isi termina „treaba” cu succes, confirmat de geamatul searbad al sefului mafiot si de o grimasa care-l face sa dea ochii peste cap; ea scuipa sperma pe jos si isi priveste in ochi „angajatorul”. Acesta o cere de nevasta. „Ce bine m-ai aranjat!” – zice el, incantat. Pfii!
*
Telenovelas?
*
Trebuie sa recunosc ca genul asta s-a rafinat. A devenit „greu”. Clasic.
*
Am uitat sa va spun: aceasta nu e o cronica, daca vreti sa vedeti filmul, poate ar fi mai bine sa nu cititi mai departe. Am de gand sa dezvalui mai multe delatii picante si poate va stric toata placerea.
*
Pana aici, o concluzie ar fi ca, o felatie facuta la timp si cui trebuie, te duce mai sus. In cariera, in societate, in ce vrei. Sau te scoate din belea.

Ha! Trebuia sa ma uit la o coproductie mexicano-spaniola ca sa aflu asta? :)). Nu. Socant e felul atragator si insidios in care ne sunt prezentate toate cele. Aproape gandeam ca mi-am gresit drumul in viata. Ce mare lucru, ce rost are sa faci atata caz cand vezi o puta iesita dintr-un slit, pe bune?!, daca poti rezolva atatea cu ea, in doua, trei minute? Te speli dupa aia pe dinti, iti clatesti gura si gata. Aaa … nu? Da? Hm.
*
In fine, Ana se casatoreste cu mafiotul. Casnicia se desfasoara dupa toate asteptarile: sotul o duce in Mexic, o bate de cate ori are chef, ca doar e curva, sau a fost, si stie ea ce-a facut, ei ii e dor de tara si familie; lui ii e lehamite de starile ei de melancolie, chagrain, deprimare, ea se imbata tot mai des si o arde prin cluburi, totul se sfarseste simplu, cand el, dupa ce-i trage doi pumni in cap, o arunca din masina aflata in mers. Ea ajunge in coma la spital si ramane acolo pana la finalul filmului. Life’s a bitch. Yeap.
*
Pe ea o vor razbuna surorile ei de sange, inclusiv Aurora care scapa din inchisoare cu cativa ani mai devreme datorita celor doua felatii salvatoare de care va spuneam mai sus. (Pun pariu ca v-ati incurcat deja intre atatea blowjob-uri, dar n-are importanta. Femeile nu simt nimic. Barbatii da.). Impreuna, fetele pun in aplicare – cu cel mai convingator sange rece pe care l-am vazut vreodata – un plan de razbunare. Ii vor jefui pe traficanti si ii vor decima.
*
Toate personajele sunt negative – inclusiv fiul uneia dintre protagoniste, Gloria Duque, intepretata de Victoria Abril, ca deobicei, excelent), minte si fura, isi insuseste o idee si un merit care nu era al lui, desi fusese avertizat sa nu faca asta. Daca alegem sa ne placa de cineva, ei bine, e pentru look, pentru abilitatea cu care supravietuieste, pentru gratia cu care suge p …, si pentru niste urme – ca niste dare fine in nisip, vorba lui Beckett – de umanitate, care mai exista pe ici pe colo. Femeile tin unele la altele si la copilul „lor”.  Asta pare sa le salveze. Sunt tari, sunt cool; iti fac pofta: sa arati ca ele, sa fii ca ele, rece pe dinafara si calda pe dinauntru; sa fii bruneta ca noaptea fara luna si far’ de stele si cu ochii de smoala inchegata, sa fii in stare sa le-o iei in gura tuturor nenorocitilor, fara sa-ti pese cat de-un scuipat, daca asta trebuie sa faci ca sa-ti duci la indeplinire un plan. Ca sa-ti atingi un scop. Sa suni dupa un gigolo (asa se zice?), un curv? curvar e altceva. Un prostituat? Un prostitut? Suna aproximativ ca substitut. Noi de ce n-avem in limba romana si variantele masculine ale acestor cuvinte? Doar barbati care se vand pe bani avem si aici – deci, sa suni dupa un din asta, ce si-o trage pe bani, cand ai chef de sex, si, in general sa nu te lasi impresionata de nimic. Sa fii frumoasa si demna pana la capat, ori cati pumni si ciocane ai lua; si, cel mai important, sa nu pui nicio baza pe barbati. Asta e concluzia generala a cinematografiei latino-americane, in ultimele decenii.
*
Intr-un mod pervers, filmul e pur si simplu atragator. Incet, incet iti place si tie crima, prostitutia, furtul, pacatul in cel mai abject mod. Pentru ca arata bine.
*
E ciudat acest curent in cinematografie. Si sincron cu tendinta generala a societatii. Si mai ales, fatarnic. La adapostul imaginilor cu adevarat bine facute, ni se livreaza la pachet o intreaga lume respingatoare. Paradisul pare a fi in natura, in arhitectura, in culori. In arta care copiaza natura. In rest, oamenii … Doamne fereste si pazaste, daca mai esti pe aici! Si printre toate minunile astea estetice, pare ca e bine sa fii curva (filmul pare o proslavire chiar, a curviei in general), sa fii o hoata, daca stii pana la urma cum sa le-o tragi tuturor. Daca stii sa iesi deasupra. Sa furi de la hoti nu-i un pacat si pana la urma, exista o ierarhie si-ntre raufacatori: unii sunt mai scarbosi ca altii. Ele, hoatele, curvele, par a fi cu un pas inainte – lucru pe care-l tot remarca in film un frumusel, Gabriel, jucat de Diego Luna, ce apare trecut in rolul principal, nu stiu de ce – si finalul, pare sa le salveze, macar pe unele. Dar totul, restul, e o manipulare spectaculoasa: cat de atragator poate fi sa ai o viata de rahat, sa o sugi mereu unor nemernici, s-o iei in bot, sa furi, s-o tragi, sa te omori in bataie, cu sisul sau pusca si pistolul … chiar daca ramai cu banii, chiar daca i-ai decimat pe toti ceilalti si ai ramas cu fizicul intact …
*
… si bine facut, dupa toate canoanele revistelor de moda moderne, tras parca din Vogue, Elle, Cosmopolitan: slab, foarte slab (foarte important!), frumos, bine proportionat, dotat cu o coama spectaculara, deasa, lunga, neagra tuci si neaparat bogata, mereu in forma si bine aranjata (tocmai a supt-o, coafura rezista!, gen), gene ireale, ochi fascinanti, demoniaci, un ten palid si, neaparat o garderoba wow.
*
Conteaza cat de lung ai parul.
Nu conteaza cat si cum gandesti.
Ci doar sa supravietuiesti.

*

TÍTULO ORIGINAL: Sólo quiero caminar
AÑO   2008
DURACIÓN: 130 min.
DIRECTOR            Agustín Díaz Yanes
GUIÓN                   Agustín Díaz Yanes
MÚSICA                 Javier Limón
FOTOGRAFÍA      Paco Femenía
REPARTO              Diego Luna, Victoria Abril, Ariadna Gil, Pilar López de Ayala,                                                 Elena Anaya, José María Yazpik, Dagoberto Gama, Everardo                                  Arzate, Jorge Roldán, Tenoch Huerta, Jorge Zárate

PRODUCTORA      Boomerang TV / Antena 3 Films / Canana Films
PREMIOS2008:   1 Premio Goya: mejor fotografía. 11 nominaciones
GÉNERO                Thriller | Secuela

un top, de-a valma


in top au ramas cativa din anii trecuti, dar exista si new entries. De pilda:

1. Truman Capote – a ramas scriitorul favorit si dupa „Mic Dejun la Tiffany”
2. … si e secondat de prietena lui din copilarie, Harper Lee, new entry, cu unicul si irepetabilul „Sa nu ucizi o pasare cantatoare”. In aceeasi idee, Philip Roth, sustinut entuziast de o mare multime de critici – chiar si de la noi – pentru premiul Nobel,  n-a intrat in top cu Nemesis. Chiar deloc. Mai incercam, sa vedem
3. „The Grapes of Wrath” – a lui John Steinbeck, vad ca fiecare lectura are timpul sau.
4. … iar Cormack McCarthy m-a surprins cu romanul sau western, „No Country for Old Man”, desi vazusem deja filmul fratilor Cohen, asa ca, pentru acest lucru, capata un meritoriu loc in acest top foarte zgarcit.

5. Film? …. Uzak / Departe – scenariul si regia Nuri Bilge Ceylan, ab-so-lut genial. Si The Tree of Life a lui Terence Malick. Pe la coada listei ar incapea si Copii din Diyarbakir, iar un film turcesc, facut de un fel de Woody Allen local – scenarist, regizor, montaj si mai stiu eu ce – , si, The King’s Speech, ca sa-i fac in ciuda unuia ca Gorzo si cronicilor lui din ce in ce mai ciudate si parca, inciudate.

6. Teatru? Nope. Din pacate. Dar Andrei Serban, da. L-am si cunoscut anul trecut, a fost o experienta din categoria: „super tare, nemaipomenit, aaa!”. Daca va e dor de ceva bun, atunci dati o raita pe la Londra sau urmariti transmisiunile in direct de la Royal Theater. Loco, unica descoperire decenta si datatoare de ceva sperante a fost Godot Cafe. Unde poti consuma intre doua cocktailuri si teatru. In cantitati mici dar invigoratoare.

7. Vernisaje, expozitii? Una singura m-a impresionat, facuta intr-o sala mica a MTR. A unei doamne absolut modeste, pensionare, care traieste din cate spune legenda urbana din ajutoarele copiilor si care a creat o lume absolut breathtaking, sensibila si impresionanta din nimicuri. O necunoscuta …

8. Opera – recomand MetOpera, transmisiunile in direct. L-am vazut si pe domnul Arbore pe acolo. Hm … poate, cine stie … credeti ca mai poate invata ceva?

9. Concerte? Nu-s genul, dar totusi, datorita Irinei, am vazut/ascultat unul memorabil la MTR, cel al Laviniei Raducanu si al tarafului Rromak. L-am vazut in sfarsit si pe Goran Bregovic, inconfundabil, imbracat in alb, plin de draci pe sunetistul care nu intelegea nimic dar si de chef de cantat, stiti ce-as vrea? sa-l vad la o petrecere, relaxat, cu un pahar de vin in fata, ah! mi-am promis ca anul asta o sa fac lucruri extraordinare, Волим те, Горана! Da, as vrea sa-mi cante asa cineva, asa ceva, la inmormantare ….

10. Critici? Cronici? Nu prea mai am ce recomanda de cand a murit Alex Leo Serban (parca nu-mi vine nici acum sa cred ca a murit).  Pana acu’ vreo 2-3 ani il citeam pe Gorzo, dar zau, de cand a cazut pe spate de admiratie in fata ne-consumabilului „Marti, dupa Craciun”, de cand serveste la dejun doar banalitati si mediocritati de tip nou val mocirlos romanesc si le ridica la rang de trufe, de cand a inceput sa-i displaca tot ce-i facut, asa, corect, mestugaresc, si cu scop cinematografic, nu-l mai citesc.

LATER EDIT: dar mi-am făcut eu un blog care se ocupă fix de așa ceva: mycultevets.wordpress.com

………. Iar anul asta a inceput bine, promitator chiar, pe 1 ianuarie, cu Moneyball … Brad Pitt, my darling, sa fie el, nesperat, in carti pentru o nominalizare la Oscar? Filmul sigur va fi …

asa ca … va doresc tuturor un an bogat in satisfactii culturale!

cam tarziu


acum cateva zile, la finalul conferintei lui Alexa Visarion de la UNATC, un student la regie se ridica si-l intreaba:

Combination of Image:Flag of Romania.svg and I...

Combination of Image:Flag of Romania.svg and Image:Nuvola apps aktion.png. (Photo credit: Wikipedia)

– de ce nu faceti ceva din scoala asta? Azi am intalnit 2 fete la vestitul tonomat de cafea de la etajul 3, una studenta la actorie, alta la regie, plangeau de mama focului pentru ca aici nu se face nimic, nu se face scoala. De ce va ganditi sa va faceti o scoala particulara de teatru dupa ce iesiti la pensie si nu faceti acum ceva din scoala asta? Deja e cam tarziu, ca sa nu spun prea tarziu.
*
ziua urmatoare a murit Alexandru „Toca” Tocilescu. Iar in ziua ce-a urmat acestor doua zile a murit Andrei Blaier.
*
e cam tarziu vorba studentului care a primit in loc de un raspuns o apostrofare. Au ramas putini creatori de teatru mari: Silviu Purcarete, Andrei Serban, Victor Ioan Frunza … iar in ultimii 20 de ani s-au format putini actori mari, care sa-i inlocuiasca pe cei care-au disparut. Nu sunt foarte sigura ca in film lucrurile stau mult mai bine, e acolo un restart mult mai viguros ca in teatru dar se pare ca si el s-a impotmolit in mlastina minimalismului si mizerabilismului (stilului) romanesc. Eu i-am inteles disperarea lui Claudiu Bleont care, intrebat de un reporter cum comenteaza moartea lui Andrei Blaier a raspuns ca e pregatit de plecare si ca s-a plictisit aici.
*
Si eu m-am plictisit aici, draga Claudiu, desi nu atat de vehement ca si tine, si da, parca cei mai buni s-au dus toti in cer si cei mai naspa au ramas aici, dar totusi … cat nu e prea tarziu, nu facem mai bine ceva, pana ajungem – care om ajunge – acolo sus, cu ei? Un teatru de exemplu?

P.S.: in antet: Claudiu Bleont si Ecaterina Nazare in filmul „Pas in doi„, regia Dan Pita