Zidul (II)


secundo tempo

(prima parte o puteti citi putin mai jos)

Primul pas desculţ a fost pe iarbă. Iarba mi-a mângâiat degetele obosite de atâta şofat. Crengile mărului sălbăticit s-au aşezat între mine şi soare ca să nu-mi intre în ochi. Cel mai bun parasolar, nu m-am gândit niciodată la asta. Şi n-a făcut numai atât. Mi-a oferit discret şi de mâncare, din merele lui verzi, cele coapte şi chiar din cele putrezite de pe jos. La alegere. La alegere, cu această ocazie puteam să mă împrietenesc şi cu nişte viermişori. Gâze curioase şi tare colorate au început să mă cerceteze temeinic. „Cine eşti tu, piciorule, gigantule, şi de unde vii? Ce-s chestiile astea roşii, ca nişte pătlăgele roşii? Unghii zici? Par coapte. Nu-s bune de mâncat? Cranţ-cranţ. Iacs! Văd că nu. Atunci de ce-s roşii? Ciudat. Aici tot ce-i colorat îi şi bun de mâncat. Aa, păsăroiule, n-am vrut să zic asta …” … şi s-au ascuns sub un fir de iarbă. Două vrăbii s-au oprit din ciorovăiala zilnică ca să mă lase să trec. Cu coada ochiului, l-am văzut în Lumea Cealaltă, pe care de abia o părăsisem, pe Omul pentru care am venit până acolo. E un Om Mare. Cu adevărat. Câţi n-ar da să stea 5 minute măcar de vorbă cu el. Oho …. şi încă câţi! Eram o Norocoasă că m-a chemat. Făceam parte din cei Aleşi. Dar nu m-am întors. N-am ezitat nicio secundă. Ba, chiar am văzut în faţa mea  încă un zid, de data asta de piatră şi m-am hotărât să mă ascund după el. Să nu care-cumva să mă vadă şi să mă cheme El înapoi. Pietre potrivite de alte mâini în alte vremi în formă de scăriţă s-au arătat fix la momentul potrivit în cale şi dusă am fost. Pfiu! Trecând aproape plutind peste el am văzut că din loc în loc e acoperit de muşchi. Doamne, muşchi?! Muşchi? De când n-am mai văzut aşa ceva? De când? Habar n-am … din altă viaţă, probabil. Din viaţa plină de minuni.  Muşchi. Ăştia parcă indicau o dată nordul, sau ceva … era ceva important. Sau Steaua Polară? Sau şi Steaua Polară indica nordul? E clar, cu atâtea semne în jur înseamnă că-s pe drumul cel bun. Un cal alb sub murdăria lui de toate zilele, neţesălat şi netulburat de nimic, ăl mai răpciugos şi mai urâcios cal din poveşti, alunga ritmic muştele ce-l tachinau în roi, cu coada lui stufoasă şi nepieptănată de mult. Parcă era o pendulă, atât de exactă era. Tic-tac. Tac-tic. Fâş-hâş. Hâş-fâş. Fascinant. Mi se părea fascinant. Ce revelaţie! El m-a simţit, a întors capul, şi-a fixat ochiul în direcţia mea, a deschis geana ceva mai tare, a scuturat din coama încâlcită şi n-a zis nimic. M-a mirat într-u-câtva. M-aşteptam să zică ceva. S-a întors la iarba lui verde, pe care o rupea cu dinţii albi şi foarte curaţi dintre două morminte proaspete şi încărcate de coroane şi panglici şi flori adevărate. Doi oameni murisera în aceeaşi lună, la trei zile distanţă. Şi au fost îngropaţi unul lângă altul, la distanţă de trei paşi.
*
cimitirul era pe cât de mic, pe atâta de senin. Câteva morminte acolo, aproape unele de altele, rânduite în spatele unei biserici mici şi vechi ce se sprijinea în chip ciudat de una ceva mai nouă şi despre care am aflat mai târziu c-a fost „făcută” – mă rog, ştiţi ce vreau să zic – de Iorga. Sau mai bine zis aia nouă se sprijinea arogant de cea veche şi mică, „hârşt de-aici că io-s mai nouă, şi-s de cărămidă, şi-s mai făloasă.” N-am ce face cu făloşenia ta, gândii, şi-mbrăţişai duios şi iubitor cu privirea mica mea biserică. De ce-o fi făcut-o Iorga pe aia „nouă”? Nici oamenii mari nu le-nţeleg pe toate întotdeauna. Asta e. I-am dat ocol, celei mici, si am mângâiat-o întâi cu mâna stângă, apoi cu mâna dreaptă. Era albă, dată proaspăt cu var, şi joasă, atât cât să-ţi aminteşti să te smereşti atunci când intri în ea. Lângă mormintele mai vechi, erau şi nişte bănci. M-am aşezat şi eu acolo, fericită. Glasul unui preot se auzi dinăuntru. Glas limpede şi sigur. Aleluia  Doamne. Aleluia. Trebuia să fi fost o slujbă de seară. Nu ştiu care. Sufletul începu să-mi tremure uşor. Nu a spaimă. A altceva. Şi stăteam pe banca aceea, împreună cu cei din familia Eminovici îngropaţi acolo, în dreapta şi în stânga mea, şi-n spatele meu şi mă întrebam, şi îi auzeam şi pe ei că se întreabă la fel, mă-ntreabă şi pe mine chiar, de ce unul de-al lor, cel de care ştim c-a iubit cel mai mult locurile acelea, e îngropat departe, taman în Bucureşti, pe o alee, într-un cimitir mare, între tot felul de necunoscuţi, între care s-a simţit în timpul vieţii trist, neiubit şi neînţeles, de ce e îngropat atât de departe de casă. Şi un oftat uşor s-a întrupat din aerul tăcut şi m-a învăluit ca o mantie de seară.
*
„Mai am un singur dor …”
*
nimeni nu ascultă dorurile noastre.

Anunțuri

Un gând despre „Zidul (II)

  1. Buna! Am niste prieteni la Sibiu si le-a placut piesa „Cerul ca o garderoba” jucata la Radu Stanca acum cativa ani.Imi place cum scrii.Apropos de zid…… Ai citit cartea lui Cornel Udrea – „Marele zid chinezesc german”?Practic Cornel Udrea a ramas dupa moartea lui Puiu Maximilan singurul „scripter ” de calitate din tara asta. L-ai cunoscut personal?Iti place regizorul australian Peter Weir?Ai vazut „The last wave”?Mi-as dori sa comunicam.Se pare ca s-a instalat toamna…Deja posturile de radio il difuzeaza pe Chris Rea cu acel „looking for the summer).Totusi si toamna poate fi o sursa de confort , nu e cazul sa cadem totusi in butoiul cu melancolie.Sper sa sa fie o toamna cu realizari pt tine.Id-ul meu de yahoo messenger/adresa :costi_mail2004@yahoo.com, al tau?
    Spre rusinea mea in afara de Apartamentul n-a vazut alt film in carea ai jucat.Acum cateva zile m-am intalnit cu prietenii mei la o terasa(printre ei se numara si Delia Seceleanu – de la Teatru de Comedie.O stii? A fost sotia lui George Mihaita.:)O stiu de cand a jucat cu doamna Margareta Pogonat la Ploiesti acum 10 ani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s