sonorul filmelor românești


aseară am încercat să mă uit pe HBO la „După dealuri”, mult lăudatul și premiatul film al lui Mungiu dar n-am reușit. Șopocăiala cu accent moldovenesc, presărată pe alocuri cu icneli și suspine a fost pentru mine neinteligibilă preț de 10 minute, atît cît am am avut răbdare să mă uit la film. Apoi am schimbat canalul iritată. Asta în condițiile în care știu povestea, am cartea Tatianei Niculescu Bran și am văzut și spectacolul regizat de Andrei Șerban pe aceeași temă, spectacol care m-a impresionat profund la vremea lui. Dar filmul e film, chiar dacă cunoști povestea, cînd te așezi în fața ecranului te aștepți să îndeplinească niște minime și obligatorii condiții: să poți auzi – să poți înțelege! – și să poți vedea.
*
Condiții obligatorii și în teatru, apropo.
*
Nu accentul moldovinesc m-a deranjat (aviz amatorilor de reacții rapide și negîndite, degrabă vărsătorii de sînge nevinovat). Ci faptul că nu am înțeles. Nu sînt obligată să cunosc toate accentele locale din România. Dacă încep să vorbesc și eu pe aici în felul pe care l-am auzit la mine în Banat, în copilărie: „mem în tăleci după ciuparcă? adă niște lebăr din șpais.” – o să aveți majoritatea nevoie de traducere. Dacă tu, ca artist recunoscut, premiat, alegi să folosești atît de intens o culoare absolut locală, mă întreb de ce n-ai făcut-o accesibilă tuturor printr-o subtitrare. Pentru jurii de la Cannes s-a subtitrat, ei au fost deci mai norocoși ca noi, au putut citi tonele de text și l-au evaluat ca fiind remarcabil. Noi nu l-am putut auzi pe alocuri, mulțumită tradiției românești în sound design (cineva îmi spunea aseară pe FB că problema sonorului prost persistă de 50 de ani!! helăău! 50 de ani?), iar cînd l-am auzit nu l-am înțeles, pentru că nu ne-am născut în zona respectivă.
*
Mă bucur sincer că artiștii noștrii sînt recunoscuți pe plan internațional, premiați pe la festivaluri renumite. Dar mă simt prost în propria-mi țară cînd nu înțeleg nimic din filmele lor (nu înțeleg textul/dialogul pentru că e neinteligibil). Cînd jumătate din film dau sonorul mai tare sau mai încet, în funcție de ce actor intră în cadru, modific setările de pe două telecomenzi, și transpir nemaiștiind pe ce butoane să apăs, pentru că uite, au mai trecut 15 minute din film și iar n-am auzit bine nimic. Știți ce? Cînd se întîmplă asta mă simt … disprețuită, ignorată, neluată în seamă. Iritată. Și renunț să le mai văd. Aseară am schimbat „După dealuri” cu un policier de categoria B, cu Jason Statham într-unul din rolurile principale, un film absolut previzibil dar inteligibil. Și culmea, frate!, pe Jason Statham îl înțelegeam, deși nu vorbea în limba mea maternă. Nu vorbea nici o engleză de Oxford. Și totuși! De subtitrarea lor n-aveam atîta nevoie cît am avut nevoie la filmul lui Mungiu.

Poate sînt eu cel mai prost spectator. Am văzut cîteva mii de filme de toate genurile, am terminat o facultate și un master cam de specialitate, dar să zicem că-s cel mai prost spectator posibil. Și chiar și așa, de ce nu vreți să faceți filme și pentru mine? În România se fac filme doar pentru juriile diverselor festivaluri europene? Ce folos că a luat la Cannes premiul pentru cel mai bun scenariu, cum se laudă în trailerul de mai jos, dacă jumătate din țara lui – cel puțin – nu-l poate înțelege?

Reclame

cam tarziu


acum cateva zile, la finalul conferintei lui Alexa Visarion de la UNATC, un student la regie se ridica si-l intreaba:

Combination of Image:Flag of Romania.svg and I...

Combination of Image:Flag of Romania.svg and Image:Nuvola apps aktion.png. (Photo credit: Wikipedia)

– de ce nu faceti ceva din scoala asta? Azi am intalnit 2 fete la vestitul tonomat de cafea de la etajul 3, una studenta la actorie, alta la regie, plangeau de mama focului pentru ca aici nu se face nimic, nu se face scoala. De ce va ganditi sa va faceti o scoala particulara de teatru dupa ce iesiti la pensie si nu faceti acum ceva din scoala asta? Deja e cam tarziu, ca sa nu spun prea tarziu.
*
ziua urmatoare a murit Alexandru „Toca” Tocilescu. Iar in ziua ce-a urmat acestor doua zile a murit Andrei Blaier.
*
e cam tarziu vorba studentului care a primit in loc de un raspuns o apostrofare. Au ramas putini creatori de teatru mari: Silviu Purcarete, Andrei Serban, Victor Ioan Frunza … iar in ultimii 20 de ani s-au format putini actori mari, care sa-i inlocuiasca pe cei care-au disparut. Nu sunt foarte sigura ca in film lucrurile stau mult mai bine, e acolo un restart mult mai viguros ca in teatru dar se pare ca si el s-a impotmolit in mlastina minimalismului si mizerabilismului (stilului) romanesc. Eu i-am inteles disperarea lui Claudiu Bleont care, intrebat de un reporter cum comenteaza moartea lui Andrei Blaier a raspuns ca e pregatit de plecare si ca s-a plictisit aici.
*
Si eu m-am plictisit aici, draga Claudiu, desi nu atat de vehement ca si tine, si da, parca cei mai buni s-au dus toti in cer si cei mai naspa au ramas aici, dar totusi … cat nu e prea tarziu, nu facem mai bine ceva, pana ajungem – care om ajunge – acolo sus, cu ei? Un teatru de exemplu?

P.S.: in antet: Claudiu Bleont si Ecaterina Nazare in filmul „Pas in doi„, regia Dan Pita

FNT, ziua a II-a si a III-a


ziua a II-a a FNT-ului mi-am petrecut-o in cea mai mare parte la repetiile lui Andrei Serban de la Odeon. Am vazut prima distributie a spectacolului Unchiul Vania evoluand in sala, printre scaune, pe scena, la bara, la balcoane, la palanci, in pamant, pe dulap, sus pe decor, cat mai sus. Stiu ca toata lumea il lauda pe Bogdán Zsolt, dar mie mi-a placut foarte mult András Hatházi. N-am ramas la spectacol asa ca nu i-am vazut evoluand si in apa, pentru ca inteleg ca ploua toata piesa. Repetitii lungi si obositoare chiar si pentru spectatori, dupa care actorii s-au pregatit cu totii pentru spectacol. Mda, asta inseamna sa fii profi … Azi imi pare rau ca n-am ramas. Imi aduc aminte insa, ca la repetitii gandeam ca mai bine ma duc si vad spectacolul direct la Cluj, acolo, acasa la el. Nota maxima pentru efort, prefesionalitate, seriozitate … pentru dorinta ungurilor (de la teatrul maghiar din Cluj) de-a arata ca sunt altfel. Da, vazuti asa, sunt altfel.

*

totusi, cea mai interesanta zi a festivalului national de teatru de pana acum, a fost ziua de azi, si, mai precis, conferinta tinuta in sala Atelier a UNATC de catre Octavian Saiu si invitatul sau Cristopher Wynn.

Christopher Wynn este director pentru Dezvoltare şi Parteneriate al Festivalului Internaţional de Teatru de la Edinburgh. Si-a inceput cariera ca actor si a evoluat pana acum ca un foarte bun manager si mai mult decat atat, ca un excelent fundraiser. Banii, ah, banii, cuvantul magic care ne ameteste si ne impietreste pe toti. In Romania, cam toate proiectele culturale se impotmolesc deja lamentabil de previzibil in aceasta mlastina fara fund. Nimeni nu pare a sti cum sa rezolve problema, si toti, de la mic la mare, tineri sau batrani, atarna pe langa cate o institutie de stat, sperand cu disperare, ca mai pica si de acolo cate ceva.

La final a fost inconjurat de Constantin Chiriac, excelentul manager al festivalului de la Sibiu si al teatrului Radu Stanca si cativa alti cativa cunoscuti de-ai lor si n-am apucat sa stau de vorba cu el. Dar mai sunt cateva zile pana la inchidere …

P.S.:

in antet: András Hatházi

a inceput Festivalul National de Teatru …


… aseara, pe un frig paralizant, la TNB (aflat in plina reconstructie), sala mare. Ce-i drept nimeni n-a comentat negativ acest lucru, nici actorii maghiari la repetitii, nici publicul din sala, vadind toti o tot mai neasteptata intelegere pentru inconvenientele cauzate de lucrarile ce se fac acum acolo. A inceput cu cateva scurte mesaje transmise noua de Alice Georgescu – selectioner unic al festivalului, Hunor Kelemen si Ion Caramitru (director TNB, regizor si actor tot in acest teatru SI presedinte Uniter, adica un alt caz notoriu de cumul de functii in institutii finantate din bani publici si conflict de interese. El se afla chiar intr-un si mai clar conflict de interese, mai clar decat al senatorului-director-actor-sofer-scenograf-amator Mircea Diaconu. Ion Caramitru e anual in situatia in care, in calitate de presedinte Uniter, patroneaza selectionarea si apoi premierea in cadrul evenimentului „premiile Uniter” a unor productii din propria ograda. Astept cu mare amuzament momentul in care se va premia singur. A!, de ani buni este si unicul prezentator si cred, realizator al acestui eveniment. Mai mare rasul zic eu, dar n-o sa rada nimeni, va asigur. N-o sa rada de frica ca n-o sa mai prinda in veci un loc, un rol sau un ciolan de ros in vreun teatru de stat in Romania.)

*

mi-au placut mesajele celor trei. Au fost decente si la obiect. Hunor Kelemen i-a inchinat un moment de reculegere lui Liviu Ciulei, toata lumea s-a ridicat in picioare si pentru cateva secunde un val puternic de emotie a pus stapanire pe mine si sunt convinsa ca si pe cei din jurul meu … Alice Georgescu a continuat prin a reaminti ca marii artisti ies din scena aplaudati … si toti l-am mai aplaudat inca o data pe marele artist. Au fost momente autentice, fara niciun pic de patetism.  Un fel de umbra surda, neagra si pesimista s-a asezat in sala impiedicandu-ne sa ne mai dam frau liber emotiilor cu adevarat: oamenii de tipul lui Ciulei pleaca dintre noi, sunt tot mai putini, tot mai batrani si tot mai fragili. Ce ramane in loc? Sincer, nimic comparabil pana acum … nimic cu adevarat valoros. O sa ramanem in curand doar noi, cu micimile noastre, cu meschinariile de fiecare zi, cu fierea si veninul improscate la teveu de diversi indivizi cu educatie, cultura si mentalitate de ghertoi. Gandurile acestea fiind consumate, Alice Georgescu ne-a mai spus ca aceasta piesa a fost aleasa sa deschida festivalul tocmai pentru ca … in urma cu ceva vreme, Robert Alfoldi, in calitate de director al teatrului national din Budapesta, in urma unor presiuni cu iz politic, amenintat cu demonstratii de protest, a fost nevoit sa refuze cererea MAE de a serba ziua nationala a Romaniei in incinta Teatrului. De fapt ea nu s-a exprimat chiar asa, a fost mult mai precauta si mai putin specifica: „domnul director a avut in trecut relatii complicate cu Romania, etc …”.  Explicatia e a mea.

*

FNT a inceput deci cu „Trei surori” de A.P. Cehov, o productie a Teatrului National Maghiar din Budapesta, in regia lui Andrei Serban. Pe directorul acestui teatru, Robert Alfoldi (si cel care l-a interpretat pe Versinin in piesa), il puteti vedea in antetul acestei postari. Piesa este un rezultat firesc al „cehoviziunii” din ultimii ani a lui Andrei Serban, despre care a vorbit ades in conferinte publice, interviuri scrise sau televizate. Pe scurt, in viziunea lui Andrei Serban, Cehov identifica cateva boli ale societatii, boli de care n-am scapat pana astazi. Una dintre ele ar fi „boala lui maine”. Nu traim „azi” ci intotdeauna traim „maine” sau „ieri”. Ne inchipuim mereu ca „ieri” a fost un loc mai placut ca „azi” si ca „maine”, atunci cand vom pleca in cutare loc, vom avea cutare slujba, vom fi casatoriti, iubiti, s.a.m.d. , vom fi fericiti. Niciodata nu suntem fericiti „azi” … Cum arata aceasta viziune transpusa in limbaj scenic? Va recomand sa descoperiti singuri, vizionand macar unul din cele 4 spectacole ale lui Andrei Serban alese in sectiunea focus: „Trei Surori”, „Unchiul Vanea”, „Ivanov” – de Cehov -, si „Strigate si Soapte” dupa Ingmar Bergman.

Zidul (II)


secundo tempo

(prima parte o puteti citi putin mai jos)

Primul pas desculţ a fost pe iarbă. Iarba mi-a mângâiat degetele obosite de atâta şofat. Crengile mărului sălbăticit s-au aşezat între mine şi soare ca să nu-mi intre în ochi. Cel mai bun parasolar, nu m-am gândit niciodată la asta. Şi n-a făcut numai atât. Mi-a oferit discret şi de mâncare, din merele lui verzi, cele coapte şi chiar din cele putrezite de pe jos. La alegere. La alegere, cu această ocazie puteam să mă împrietenesc şi cu nişte viermişori. Gâze curioase şi tare colorate au început să mă cerceteze temeinic. „Cine eşti tu, piciorule, gigantule, şi de unde vii? Ce-s chestiile astea roşii, ca nişte pătlăgele roşii? Unghii zici? Par coapte. Nu-s bune de mâncat? Cranţ-cranţ. Iacs! Văd că nu. Atunci de ce-s roşii? Ciudat. Aici tot ce-i colorat îi şi bun de mâncat. Aa, păsăroiule, n-am vrut să zic asta …” … şi s-au ascuns sub un fir de iarbă. Două vrăbii s-au oprit din ciorovăiala zilnică ca să mă lase să trec. Cu coada ochiului, l-am văzut în Lumea Cealaltă, pe care de abia o părăsisem, pe Omul pentru care am venit până acolo. E un Om Mare. Cu adevărat. Câţi n-ar da să stea 5 minute măcar de vorbă cu el. Oho …. şi încă câţi! Eram o Norocoasă că m-a chemat. Făceam parte din cei Aleşi. Dar nu m-am întors. N-am ezitat nicio secundă. Ba, chiar am văzut în faţa mea  încă un zid, de data asta de piatră şi m-am hotărât să mă ascund după el. Să nu care-cumva să mă vadă şi să mă cheme El înapoi. Pietre potrivite de alte mâini în alte vremi în formă de scăriţă s-au arătat fix la momentul potrivit în cale şi dusă am fost. Pfiu! Trecând aproape plutind peste el am văzut că din loc în loc e acoperit de muşchi. Doamne, muşchi?! Muşchi? De când n-am mai văzut aşa ceva? De când? Habar n-am … din altă viaţă, probabil. Din viaţa plină de minuni.  Muşchi. Ăştia parcă indicau o dată nordul, sau ceva … era ceva important. Sau Steaua Polară? Sau şi Steaua Polară indica nordul? E clar, cu atâtea semne în jur înseamnă că-s pe drumul cel bun. Un cal alb sub murdăria lui de toate zilele, neţesălat şi netulburat de nimic, ăl mai răpciugos şi mai urâcios cal din poveşti, alunga ritmic muştele ce-l tachinau în roi, cu coada lui stufoasă şi nepieptănată de mult. Parcă era o pendulă, atât de exactă era. Tic-tac. Tac-tic. Fâş-hâş. Hâş-fâş. Fascinant. Mi se părea fascinant. Ce revelaţie! El m-a simţit, a întors capul, şi-a fixat ochiul în direcţia mea, a deschis geana ceva mai tare, a scuturat din coama încâlcită şi n-a zis nimic. M-a mirat într-u-câtva. M-aşteptam să zică ceva. S-a întors la iarba lui verde, pe care o rupea cu dinţii albi şi foarte curaţi dintre două morminte proaspete şi încărcate de coroane şi panglici şi flori adevărate. Doi oameni murisera în aceeaşi lună, la trei zile distanţă. Şi au fost îngropaţi unul lângă altul, la distanţă de trei paşi.
*
cimitirul era pe cât de mic, pe atâta de senin. Câteva morminte acolo, aproape unele de altele, rânduite în spatele unei biserici mici şi vechi ce se sprijinea în chip ciudat de una ceva mai nouă şi despre care am aflat mai târziu c-a fost „făcută” – mă rog, ştiţi ce vreau să zic – de Iorga. Sau mai bine zis aia nouă se sprijinea arogant de cea veche şi mică, „hârşt de-aici că io-s mai nouă, şi-s de cărămidă, şi-s mai făloasă.” N-am ce face cu făloşenia ta, gândii, şi-mbrăţişai duios şi iubitor cu privirea mica mea biserică. De ce-o fi făcut-o Iorga pe aia „nouă”? Nici oamenii mari nu le-nţeleg pe toate întotdeauna. Asta e. I-am dat ocol, celei mici, si am mângâiat-o întâi cu mâna stângă, apoi cu mâna dreaptă. Era albă, dată proaspăt cu var, şi joasă, atât cât să-ţi aminteşti să te smereşti atunci când intri în ea. Lângă mormintele mai vechi, erau şi nişte bănci. M-am aşezat şi eu acolo, fericită. Glasul unui preot se auzi dinăuntru. Glas limpede şi sigur. Aleluia  Doamne. Aleluia. Trebuia să fi fost o slujbă de seară. Nu ştiu care. Sufletul începu să-mi tremure uşor. Nu a spaimă. A altceva. Şi stăteam pe banca aceea, împreună cu cei din familia Eminovici îngropaţi acolo, în dreapta şi în stânga mea, şi-n spatele meu şi mă întrebam, şi îi auzeam şi pe ei că se întreabă la fel, mă-ntreabă şi pe mine chiar, de ce unul de-al lor, cel de care ştim c-a iubit cel mai mult locurile acelea, e îngropat departe, taman în Bucureşti, pe o alee, într-un cimitir mare, între tot felul de necunoscuţi, între care s-a simţit în timpul vieţii trist, neiubit şi neînţeles, de ce e îngropat atât de departe de casă. Şi un oftat uşor s-a întrupat din aerul tăcut şi m-a învăluit ca o mantie de seară.
*
„Mai am un singur dor …”
*
nimeni nu ascultă dorurile noastre.

Zidul


Mi-am dat sandalele jos la marginea aleii de piatră – piatră prinsă în chingi de beton – una câte una, le-am agăţat de degetul mic de la mâna stângă, apoi de la mâna dreaptă, apoi le-am prins mai bine cu două degete, le-am legănat uşor, am respirat adânc, am murmurat ceva în străfundul meu, ceva ca o rugăciune incomprehensibilă, (chiar şi pentru mine, sper că măcar Dumnezeu s-a prins ce-am vrut să spun), şi am păşit cu grijă peste graniţa invizibilă. Cu grijă, să nu se împotrivească, să nu se supere, să nu strige. Să nu mă arunce înapoi. Abracadabra.( Where is my wand? I lost it somewhere in between … am ceva în comun cu Harry Potter: credinţa că aceste două lumi – cea magică şi cea reală – există, coexistă, trebuie să existe amândouă, doar că eu, pentru cine ştie ce păcate pe care nu le-am înţeles niciodată şi nici nu mi le-am asumat, am fost exilată doar într-una dintre ele. În cea pe care n-o doream. Şi nu mai nimeresc nicicum poarta către peronul 9 şi 3/4 ca să mă întorc înapoi). Iar lumea asta, lumea asta în care am fost eu exilată, e de ciment, polistiren expandat şi extrudat, şi nervi şi sticlă şi claxoane, are breaking news-uri perpetuue, războaie trase pe ecrane cu funcţie picture in picture (ca să te poţi uita şi la Fashion TV între timp), cu orori arătate la rezoluţie maximă, e foarte important să vedem exact, dar exact culoarea sângelui din altă parte a lumii, dacă-i diferită de a noastră?, şi cu depresii deja imposibil de explicat de către toate institutele de cercetare din lume şi de toţi oamenii de ştiinţă reuniţi la un loc şi toate netratabile după câte se pare, toate stările astea care nu trec cu ceaiuri, cu picături, cu trucurile pe care le ştii, de care-ai auzit sau pe care le-ai găsit pe net, ce te faci cu lumea asta? cum o dregi? cum o repari? cum o îndrepţi? cum o lecuieşti? nici xanaxul nu merge, nici piramidonul, nici nimic. Iar tu eşti aici, taman aici, deşi n-ai vrea, şi nu mai ştii ce să faci. Cum s-o dai? Cum s-o întorci? Ar merge o îmbrăţişare sinceră, două, trei, dar cu cine? Cine să ţi le dea? Ursuleţul tău de pluş din copilărie, dacă nu l-ai aruncat desupra pungii cu coji de cartofi, fix în tomberonul de plastic albastru-murdar (da, da, ca-n filmele alea siropoase) atunci când ai crezut că te-ai făcut mare. Când ai crezut că n-o să mai ai nevoie de aşa ceva. O îmbrăţişare? Poate un ridicat din umeri mai pronunţat şi un „hai că trece” sau „şi eu mă simt la fel, ce vrei să-ţi fac?”, ori „bem o bere?”, o bătaie pe umăr uscată şi searbădă sau un „da’ ce ţi s-a întâmplat? Ce-i cu tine?” atât de indiferent şi de fals că-ţi vine să … Las-o baltă. Tuturor le e frică de aşa ceva. Nimeni n-are nevoie de aşa ceva. Şi mai mult şi mai mult, şi asta e cel mai greu, există oameni cu care vorbeşti şi nu comunici şi câini fără stăpân ce stăpânesc maidane întregi dar care-s mai omenoşi decât stăpânii care i-au lepădat pe stradă când s-au plictisit de ei, cu ei chiar poţi negocia.

*

între lumea asta şi lumea cealaltă există un zid pe care n-ai cum să-l mai vezi după o perioadă de adaptări şi transformări succesive. Cine eşti, ce-ai fost, de unde ai plecat, de ce, cum ai ajuns aici, încotro te îndrepţi? Ai suficient „succes”?, pfoa, asta e întrebarea cea mai grea, pentru care ai făcut probabil cele mai multe. Ce naiba-i ăla „succes”, cu ce să-l mai măsurăm ca să ne iasă mai bine? Cu cardul, cu gardul? Cu pilele, cu vilele? În ce să te măsori? În ştrasuri, în popasuri prin lume? „Anul ăsta am fost în Bora-Bora, da’ nu mai e ce-a fost. Nu vă recomand. Am înţeles în schimb că poţi să-ţi închiriezi gheţari din ăia care se desprind din aia, cum îi zice, cum îi zice mă, aşa, din calota glaciară, şi plutesc, hăhăhă, printre vapoare. Cre’ că asta am să fac la iarnă. Dacă nu, la poiană. Poate mai bine în poiană. Sărbătorile se petrec acasă, nu?” Să ai, să te compari, să ieşi în câştig – pe bune, lumea asta nu are sloganurile potrivite. Sau: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” – bine-a zis ăla care-a zis. Ia scormoneşte-te prin buzunare, să vezi. Te găseşti pe acolo? Cum e? Îţi dă cu rest? „Am mai multe ca colegu’ de bancă din facultă, dar mai puţine ca ăla din şcoala generală, riduri mai adânci, silicoane mai reuşite.” „Măă, io am doi copii, să-mi trăiască, ei sunt toată viaţa mea, fără ei nu eram nimic.” Să-ţi trăiască, dar … tu? Treaba asta cu succesul, întrebarea asta, mai bine te transformi în maimuţă, în mormoloc, în hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac – asta de fapt ar fi chiar mişto – întrebarea asta, nu, mai bine nu. Ce să răspunzi? „Da frate, am rupt, sunt tare, ce?, io sunt ca distruşii ăia?”

*

de câte ori o întrebare din asta ţi se părea importantă şi te străduiai să-i răspunzi, de atâtea ori mai schimbai o piele de şarpe. Te transformai, gândindu-te că o să-ţi fie uşor să te faci înapoi. Pocneşti din degete, te dai de trei ori peste cap şi totul o ia de la început. Sau simplu, nu te mai gândeai la nimic. Just Do It. Ce ai de pierdut?

*

Şi apoi mai erau Oglinzile. Oglinzile celor din jur. Ochii lor, gândurile lor impenetrabile, feţele. Mîinile. Privirile, ah privirile. Nu. Pe alea nu le mai privesc demult. Uneori mă îngrozesc. Părerile lor. Ce crede Cutare despre mine? Oare i-oi fi plăcând? Oare îi place mai mult dacă sunt Aşa? Sau Aşa? Azi se uită mai mult în stânga decât la mine. Dacă-mi cresc o cocoaşă pe umărul stâng o să fie nevoit să se uite la ea.

*

am uitat cine sunt. Am uitat şi că am uitat cine sunt. M-am trezit pur si simplu, într-o zi, Aşa. Acum sunt Aşa. De ce? Aşa. Când îmi dădeam jos sandalele nu ştiam de fapt ce mă aşteaptă, ce-o să se întâmple. Doar mi se părea interesant. Un joc interesant. Hai să ne jucăm de-a iarba şi de-a „nu există ce-a existat până acum”.

*

– fine primo tempo –

back from heaven


imi amintesc …

*

… cimitirul. Pierdut printre copaci, in spatele celor doua biserici construite una langa alta, inainte de nasterea si dupa moartea lui Eminescu. Calul sur, cu pete mari galbui, cu crupele cam murdare care pastea relaxat printre cruci. Ritmul calm pe care-l batea cu coada lunga, peste sale, ca sa alunge mustele. Cele trei morminte inca incarcate de coroane, sapate pentru trei oameni morti anul acesta in aceeasi luna: aprilie. Pasarelele care se certau aprig prin iarba. O vrabiuta care alunga dintr-un copac alta vrabiuta. Insecte atat de fain colorate ma cercetau neinfricate, neincetat. Flori albe, flori albastre. Atata pace ca-mi venea sa oftez. Vechi obsesii care se evapora, se transforma intr-un fum gri, ce se ridica lenes catre cer. Suspinele. O dorinta aproape dureroasa de a nu pleca. Sateanul care ne-a invitat sa ne intoarcem, asigurandu-ne ca-l vom gasi tot acolo, pana se va muta in cimitir. Revelatiile personale, nenumarate inca. Nu mai stiu de cand nu m-am simtit asa de impacata. Chipuri. Oameni care m-au facut sa simt emotii puternice, uitate estimp. Ochii. Mainile. Privirea aceea. Privirea aceea care ma urmarea cateodata. Tacerea, atunci cand noi, oamenii, reuseam sa tacem. Glasul preotului care ma infiora. Ma limpezesc. Imi pare rau ca m-am intors …

*

asa trebuie sa fie si-n rai …