o scoție independentă sau nu, și un referendum


mă întreb azi în ziua în care scoțienii decid prin referendum dacă vor să facă parte în continuare din UK sau vor să fie independenți la ce folosește un referendum care oricum ai da-o împarte țara în două. rezultatele sondajelor de opinie sînt fifty-fifty așa că nici nu se poate face o predicție după ele, deci, n-ar fi prea speculativ să gîndim că, de fapt, independența sau apartenența scoției va fi decisă de un număr foarte mic de indivizi. așa-i cu referendumurile pe teme ATÎT de importante care se decid prin majoritate de 50 % +1 din cei prezenți la vot. după ce rezultatele referendumului vor fi publice și efectele vor începe să se instaleze, va da jumătate de țară vina pe cealaltă? se vor urî profund pentru opțiunile lor? se vor blestema în gînd sau cu voce tare?

Glencoe-Glencoe-Scotland

și de unde această tendință prezentă văd în tot mai multe țări, de profundă divizare socială?

pe de altă parte, cîteodată, ceea ce-și dorește majoritatea nu e neapărat benefic și viabil pentru viitor. vezi și cazul româniei care s-a prăbușit într-o băltoacă confuză și defetistă tot mergînd pe tendințele majoritate. nimic nu se mai poate la noi, oricum ai da-o tot rău e. niciun partid nu e bun, niciun politician, nicio soluție politică și pe deasupra nici noi nu putem face nimic.

întrebările pe care le va pune referendumul scoțian oricare va fi rezultatul lui se învîrt în jurul unei probleme ceva mai complicat de enunțat (dar totuși am să încerc): mai este suficient azi votul democratic pentru a decide ce e bine și ce e rău pentru o țară? 

 

 

Reclame

amenințarea rusă


am fost în Rusia. De vreo 25 de ori. Un număr aproximativ pentru că niciodată n-am reușit să număr vizele încurcate și încălecate din pașapoartele mele. Am stat la Moscova, cumulat, cam un an și jumătate. A fost una din cele mai șocante perioade din viața mea.
*
Am plecat după un bărbat, din dragoste. Altceva nu m-ar fi dus niciodată în Rusia. A fost o experiență intensă și complet neașteptată. Cunoștințele mele despre Rusia erau, acum realizez, vagi, ceva din cărțile de istorie, ceva din cei cîțiva scriitori și dramaturgi ruși pe care i-am citit pînă atunci. Legenda sufletului slav, excepționalismul rus, bla-bla, eu n-am găsit nimic din toatea astea acolo.

IMG_1218

(Singura zonă mai colorată era centrul, cu tot cu odiosul roșu-kremlin).

Primul contact a fost crîncen, sinceră să fiu. Am plecat cu un avion Tupolev din București, eu, alți trei pasageri și echipajul care fac pariu că s-a îmbătat pînă am am aterizat. Ș-am aterizat cu vreo 50-60 de minute mai DEVREME decît eram așteptați. Aeroportul Sheremetyevo Dva m-a întîmpinat cu un miros cumplit de praf stătut și kerosen și o coadă imensă de chinezi. Aterizasem după cursa chinezească. Sînt puține lucruri mai neplăcute decît să stai într-un aeroport rusesc, la coadă după 500 de chinezi care au mai toți actele în neregulă. Și nu vorbesc nicio limbă străină. Ca și rușii, dealtminteri. După conversația pe care am purtat-o în ruso-română, eu în română, funcționarul în rusă, desprinsă fix din Bulgakov, am pășit în sfîrșit în Rossia, cum îi spun, de fapt, rușii. Și spiritul lui Bulgakov m-a însoțit în toate aceste călătorii. Fără un tip de umor absurd n-aș fi rezistat. În zona bagajelor doar valiza mea se mai învîrea singură, și înainte să ajung la ea un rus s-a împiedicat și a căzut cît era de lung și de lat fix în fața mea. Era mort de beat. Mi-am luat bagajul și am ieșit. Ajunsesem prea devreme și logodnicul meu încă nu ajunsese să mă ia.

IMG_0563

(Ia să vedem, ce credeți că e în fotografia asta? Nota zece, ați ghicit, e chiar Kremlinul.)

Ruși înalți cît casa și lați în spate cît un dulap m-au înconjurat vorbindu-mi mereu rusește. Eu nu vorbesc o boabă rusește, nici măcar nu deosebeam atunci literele alea a lor între ele. Rușii de rînd nu vorbesc altă limbă în afara rusei. Și pentru că toate filmele și programele străine sînt dublate nici nu deosebesc limbile străine între ele. Poți să le vorbești și în blablaneză, ei tot franceză cred că este. Panouri în alte limbi, indicatoare? Niet. Treaba ta dacă te duci în Rusia, lor nu el pasă. Lor nu le pasă! Nimeni nu crede asta, culmea. Cînd în sfîrșit am fost recuperată și am ieșit afară din aeroport m-a lovit frigul rusesc, o nenorocire pentru mine, care nu suport frigul. Era 14 februarie și erau -14 grade afară, munți de zăpadă și un vînt de sincer nu știu cum am ajuns și pînă la mașină.

Mașina… of, Doamne! Logodnicul meu, un olandez, căzusese în cele cîteva săptămîni cît l-am scăpat din vedere, în vraja orientalismului rusesc. Voia să blend in, pana mea, cine știe ce voia. Venise cu un șofer – bineînțeles! – și cu o Volga. Nu există taxiuri la Moscova, apropo, bine, dacă-i nu-i pui la socoteală pe malacii din aeroport care nu știi unde te duc. Te riști cu unu’ din ăla? Eu nu m-aș risca nici să știu că tre’ să aștept acolo următorul avion… nici la noi nu-i safe, în Otopeni, acolo cum credeți că e? sfatul meu: ar fi bine să nu vă urcați în vreun taxi, singuri, dacă ajungeți pe acolo.

Volga, spre oroarea mea, spre oroarea mea prea sensibil olfactivă, era veche și fusese probabil conservată în motorină pînă ce a venit logodnicul meu amator de senzații tari, rusești. A fost unul din ultimii iubitori de Volgi din Rusia, cred. Și am plecat. Zdranga-banga pe canapelele desfundate și prost retapițate, și deja întrebîndu-mă ce caut eu acolo.

IMG_0411

(Puțin din fosta capitală a rămas nedemolată. Sigur, a fost și sever bombardată în al doilea război mondial. Vechiul Arbat care începea pe aici pe undeva, păstra ceva din ce a fost odinioară. Noul Arbat era în schimb o copie capitalistă, plină de reclame și neoane orbitoare cum se vede în fotografia de mai jos. Între timp, Putin a desființat și interzis – cel puțin oficial – toate cazinourile în Moscova).

IMG_0529

Am făcut mult pînă la apartamentul nostru din centrul Moscovei. Mult de tot. Poate chiar și două ore, cred că am prins din prima ambuteiajul de la ora 19.00. Sub un cer gri închis, apoi negru smoală. Vara se face gri deschis și cîteodată e chiar senin. Dar, în general, o pîclă cenușie crește parcă fix deasupra blocurilor lor. Moscova e un oraș imens, populat oficial de vreo 7-8 milioane de locuitori. Aproape cît jumătate din populația care trăiește efectiv în România de azi. Neoficial nu știe nimeni cîți sînt. Nu cred. Au bulevarde largi, și de 10-12 benzi, cîte 5-6 pe sens, au șosele de centură, ”inele” în interiorul capitalei, largi și bine asfaltate dar care sînt într-un permanent ambuteiaj. Fă șosele largi și toată lumea își va cumpăra o mașină și o va lua pe acel drum larg. Și de cîteva ori pe zi, toți se vor înțepeni într-un ambuteiaj. Lărgește șoselele și vor apărea și mai multe mașini. Ambuteiajele vor fi și mai mari. Atunci am înțeles prima oară ce vrea să zică cine zice asta. Pînă atunci urlam și eu din toți bojocii să ne facă drumuri și parcări prin București, că n-avem unde să ne dăm cu mașinile. Moscoviții au. Și degeaba.
*
Apartamentul era în interiorul inelului central, lîngă o stație de metrou, într-un bloc de 20 de etaje. Blocurile au în general 20 de etaje în Moscova, am impresia că nu e o zonă seismică. Mare, generos, și dotat cu geamuri antiglonț. 20 de minute mai tîrziu logodnicul meu mi-a arătat că avem și două veste antiglonț într-o debara, să se asorteze cu geamurile. Great, m-am gîndit. Asta e ce-mi doresc de la viață. O iarnă rusească, geamuri și veste antiglonț.

IMG_0021

(martie, 2005, vedere din balconul meu moscovit. Afară, un frig de crăpau pietrele.)

Și toate astea s-au întîmplat doar în primele mele ore în Rusia.
*
Și apoi, Rusia mi-a oferit surpriză după surpriză. Rușii m-au primit extrem de bine, nu pentru că-s ei calzi și buni din fire ci pentru ca să-mi arate că-s una de-a lor. Am făcut parte din împărăție, spre deosebire de olandez, care era din tabăra inamică. La mine se uitau într-un fel, la el în altul. El nu vedea nimic. Pe bune. Olandezul nu pricepea nimic și nici pînă azi nu cred c-a priceput. Nu înțelegea sentimentele amestecate ale rușilor față de capitaliști. RESENTIMENTELE. Frustarea că n-au reușit. Că nu le-a ieși nimic de fapt. Din momentul în care rușii aflau că-s româncă, o deplină înțelegere și compasiune se așternea pe fața lor și doar prezența olandezului îi oprea să nu mă ia în brațe și să mă scalde-n lacrimi. Lacrimi pentru ce-am îndurat: lipsurile, și pentru ce-am fost și nu mai sîntem: un imperiu. Căci rușii – nu doar Putin – plîng după ce-au fost: moțul unui imperiu vast și de temut: imperiul ruso-comunist. Statuile lui Lenin și a altor comuniști stau la loc de cinste la Moscova.

IMG_0475

Cine, oare cine se odihnește obosit în fața institutului Lenina? Ironic, e chiar Fiodor Dostoievski, un nobil cu mult sînge lituanian, extrem de pasionat de jocuri de noroc, băutură și probabil și droguri, un veșnic exaltat a cărui viață s-a desfășurat la propriu între crime și pedepse pe care și le autoadminsitra. Azi, poate cel ai vestit nume al culturii ruse. Și pe bune dreptate aș zice, întrucît toate acele excese făcute de el și descrise în cărțile lui îi definesc și azi.

Stema comunistă strălucea pe imensa cortina de la Balșoi. Rușilor nu le era rușine că au fost comuniști. Le era și le este ciudă că au pierdut influența asupra atîtor țări. Rușii îl urăsc pe Gorbaciov pentru ce le-a făcut, și vorbesc de rușii de rînd, căci în nomenclatura lor de azi n-am avut acces. Rușii par a fi cei ce au înțeles și aplicat cel mai puțin utopia marxistă care promitea egalitate deplină și eradicarea consumerismului.

IMG_0524

(nu cumva scrie acolo proletari? Și ce seceruță și ciocănuț stilizate în dreapta…)

Ei nu se văd egali între ei, ba dimpotrivă, sînt deja împărțiți pe caste. Există o castă de jos, despre care vorbesc ca despre niște animale, cam cum se spune la noi: bobor, pulime, prostime, doar că parcă și mai rău. Îi tratează prost și afirmă plini de îngîmfare că ”ăia” sînt atît de proști încît doar dacă țipi la ei și-i tratezi inuman poți lucra cu ei. Culmea, ”ăia” se și poartă de parcă ar fi spălați pe creier. Dar viața-i grea la Moscova, nu mi-am dat seama dacă sînt spălați pe creier sau doar se apără într-un fel de ce se întîmplă în jur. Cînd îi vezi cum ies din vagoanele de metrou – da! am încercat de multe ori să renunț la șofer și să merg pe jos sau cu vestitul metrou și a fost de fiecare dată o experiență! – te lipești de primul perete. Cel puțin eu așa făceam. Marea masă a moscoviților par a fi o vită mare, cam agitată și cam nervoasă de la care te poți aștepta să-ți tragă și-o copită dacă îi stai în cale. Muu-muu, mguu, mguu, cam așa. Vara erau ceva mai înmuiați, poate de la votcile cu care se plimbau în mînă și prin centru.

Există multe diviziuni în societatea rusă, nu le știu pe toate. Unele sînt date de cantitatea de bani. Miliardarii umblă doar între ei. Din ăștia am văzut doar cîțiva și doar de la distanță. Se plimbă în mașini de sute de mii de euro, tunate de încă cîteva sute de mii de auro și apoi aurite. Mie mi se pare penibil să tunezi un lamborghini, chiar și-un merțan de ultimă generație, lor nu. Lor li se pare kuul. Înconjurați de alte mașini scumpe, pline de bodigarzi, mai toți foști militari sau kaghebiști. Prima mașină, un jeep ramforsat se numește ”spărgătoare” pentru că gonește prin ambuteiaje cu 150-160 la oră. Alte trei mașini înconjoară mașina în care se află miliardarii. Problema ta dacă ești în calea lor.

IMG_0483

Asta era în centru undeva pe lîngă fostele grajduri imperiale. Multă lume a rămas stupefiată văzînd aceste fotografii: Moscova nu seamănă cu cea citită de ei în cărți. Cu cea din imaginația lor. Păi, pentru că… aceea nu mai există.

Am mers de multe ori pe Tverskaia cu 130-140 la oră, nu conduceam eu ci niște ruși excitați de viteză, Tverskaia fiind un fel de Magheru bucureșten, mult, mult mai lung. Mult mai lung. De fiecare dată am fost sigură c-am să mor. Pietonii n-au niciun drept. Există treceri subterane, și la distanță de un kilometru una de alta, și dacă n-ai chef să mergi atît, n-ai decît să pariezi pe viața ta. Pierzi sigur.

Există apoi cei ce au sute de milioane, cei ce au zeci de milione și luzării: simpli milionari. Dacă cîștigi doar 10-20 de mii de euro pe lună în Moscova te simți aproape prost. Nu poți să te duci într-o grămadă de locuri făcute pentru cei ce au mult mai mulți bani ca tine. Și aproape nu-ți ajung, oricum, pentru un trai cît de cît bun. Moscova e unul din cele mai scumpe orașe din lume. Un salariu de 800-1000 de dolari, cît avea o secretară îi permitea să închirieze un apartament aflat la 5 stații de autobus de ultima stație de metrou. Făcea și cîte o oră și jumătate pînă la serviciu.

Comunismul s-a născut pe fondul unei grave inechități sociale? A unei grave inegalități? Pe bune? E la fel de mare prăpastia între caste și acum ca și-acum 150 de ani. Există aristocrați și sclavi. Prinți și cerșetori. A, și multe biserici, pentru că rușii eu redevenit din atei, ați ghicit, bisericoși. Numa’ să fie bisericile aurite, în rest nu mai contează cît sînt ei de săraci. Și cu cardul și cu duhul.

IMG_0574

(Biserica în care se filmează Putin de Paști și de Crăciun și unde mitropolitul îi pupă mîna lui și nu invers. Putin, un fost kaghebist. E imensă, și evident aurită.)

Dorința de-a trăi într-un lux grețos, de-a avea, de-a poseda, de-a se auri, de-a se lăfăi e feroce la Moscova.

Definiția comunismului dată de wikipedia, de exemplu, este de-o eroare monstruoasă. Comunismul, în final, n-a fost o societate în care lumea era egală și în care consumerismul și iubirea de bani au fost eradicate. Dimpotrivă, disperarea cu care rușii au importat TOTUL din vest după 90, au copiat totul și și-au adus totul sub nas, denotă o suferință cumplită după produsele capitaliștilor veroși. Această suferință după blugi, cafea, ciocolată, sucuri, țigări și programe TV plus dorința unora din eșalonul 2, 3, 4 al nomenclaturilor de a-i da jos pe cei din eșalonul 1, au dus la relaxarea politică din anii 90, care ne-a permis, parțial, să ieșim din caracatița rusofonă. În Rusia nu numai că toată lumea copiază ce e prin vest, dar e și un lucru de cinste să aduci niște englezi, francezi, olandezi etcetera, care se pricep la ceva, să faci o firmă cu ei, să prinzi ”modelul” și apoi să le dai un picior fix în cur, cît să zboare peste graniță, la ei, în capitalism. E chiar ceva de admirat să faci așa ceva în Rusia, mai ales unora care te umilesc cu realizările lor, cum sînt germanii sau englezii. Sau olandezii, veniți dintr-o țară cam cît 3 județe din România, al 4-lea net payer în UE, dacă mă înțelege cineva ce spun. Deci e ceva de fală să fraierești un prost din vest, un prost care crede-n democrație, în piață liberă, în gentleman agreement, idioțenii capitaliste din astea, e fală mare să prinzi un fraier din ăsta în Rusia, cum era de fapt și-n România odată, cînd mai veneau străini pe-aici. Nu odată am ieșit în oraș cu familii înstărite de ruși care să mîndrau cu așa ceva fix în fața partanerului meu care, cum spuneam nu putea înțelege așa ceva. De fapt, ei îmi povesteau mie, știind că eu înțeleg. Și eu ÎNȚELEGEAM, da. Doar mai văzusem așa ceva, doar la scară mai mică, la mine acasă.

De asta cred, de pildă, despre Ponta că e comunist pînă-n măduva oaselor. Acel plagiat de proporții îmi arată cît de infestat e de acest… model rusesc de-a fi: mîndria copy-paste. Mîndria copy-paste e derivată din lupta secretă din timpul războiul rece și înseamnă să dai o lovitură porcilor de capitaliști furîndu-le ce au ei mai bun, mai folositor și mai original spre gloria comunismului. Există așa ceva. În Rusia. Și la Ponta.

IMG_0553(Statuia lui Nu-Știu-Cine. Fără panouri care să explice în mai multe limbi ce naiba e acolo și fără o populație cu care să poți comunica… rămîi așa, cu ce-ai pozat. Lor nu le pasă. Nici românilor nu prea le pasă, puține indicatoare măcar bilingve și la noi. Dar la ei, DELOC. Cum spunea Putin cînd a fost în România și nimeni nu l-a băgat în seamă: ”Rusia e o țară autosuficientă”………… Mă rog, e Petru cel Mare, dar trebuie să sapi tu după informațiile astea. Rușii nu se străduie să te informeze ei, deși-s direct interesați, se mulțumesc cu mantia indignării: cum, nu știi cine-i ăsta? Nu dragă, uite, eu am avut nocorc: nimeni nu m-a spălat pe creier cu măreața istorie ruso-comunistă așa că da, în privința Rusiei, am fost incultă.)

Apropo, n-ai ce vedea în Rusia. În afară de femei, restaurante și cluburi, bineînțeles. Femeile între 13 și 33 de ani sînt ceva… un vis. Eu rămîneam zilnic cu gura căscată și pînă să mă duc la Moscova aveam o părere bună despre mine. Dar la Moscova… acolo se duc cele mai bune exemplare din toată Asia, adică din cele 143 de milioane să reluăm, deci, adică din cele 143 de milioane ale lor și ce mai scapă dinspre China. E… rupere. Și toate au un singur gînd. Să se mărite și să scape de acolo. Și fac orice pentru asta. (Notă: la început am scris 200 de milioane, și apoi, după ce mi s-a atras atenția în comentarii, am rectificat. Oricum, remarc depopularea excesivă a acestui teritoriu uriaș, de unde și eroarea mea: îmi închipuiam că într-o așa imensitate locuiesc mult mai mulți oameni. Dar e mai bine că-s mai puțini. Pentru sănătatea noastră.)

Bine, dac-ai ști rusește poate te-ai mai putea duce la un teatru, la un film, dar așa… balet, concerte și galerii. Atît. Iar în galeriile Tretyakov am ”admirat” doar cum pictorii ruși s-au chinuit prin secolul XIX să-l copieze mai ales pe Turner. Booooring. Am încercat să mă duc la un festival de film și n-am putut trece de cotoroanța care vindea bilete și vorbea numai rusește. Din șto nu m-a scos așa c-am șto-pe-mă-tu-i-to și am plecat să mă plimb. Ceea ce era iar boring, căci Moscova nu-i Roma, Londra, Paris, Florența, Barcelona să-ți și placă se te plimbi prin ea. NU e nimic romantic acolo, sau interesant estetic, arhitectural, sau… confortabil măcar.

Cel mai nociv în Rusia nu e furtul, care e întîlnit și-n ”imperiile” capitaliste, nici măcar corupția endemică, ci lipsa de inclinație spre original. Spre cercetare, spre inovație, spre… spre o viață de calitate. O cantitate enormă de bani nu aduce neapărat o viață de calitate. O viață de calitate se trăiește într-un anume fel, e rezultatul mai multor decizii, unele luate într-un grup mai mare sau mai mic – familie-societate -, și, foarte important, a unor VALORI. Rușii nu mai au valori, dacă au avut vreodată, doar orgolii gonflate de prețul petrolului. Ce-au exportat rușii de 25 de ani în afară de gaze și petrol și vreo 2-3 ani trupa t.a.t.u.? A, și Sharapova. Foarte ciudat, mai nimic. Pentru că, ei nu produc nimic original, care să-ți placă, să-ți folosească. Oh, au cele mai bune restaurante… italienești, franțuzești, fusion, musion, pana mea… cele mai scumpe mall-uri, cele mai exclusiviste branduri… toate din alte țări, cele mai tari mașini făcute-n Germania, Italia, țoale șanel, genți eirmez. Am o singură chestie rusească în casă după atîtea zeci de călătorii: păpușa Matrioshka. În rest… nu produc nimic. Au cumpărat extrem de mult din și în străinătate. Din cauza banilor rusești și a dependenței de gazul lor, EU nu se poate scutura azi de ei. Dar și ei, fără capitaliști, nu vor fi nimic. S-au plictisit de cumpărături la Monte Carlo și acum vor să se dea mari. Și dau să pună mîna pe ce e în jur. Vă întrebați dacă rușii sînt de acord cu ce face Putin? Îl adoră pentru asta. Chiar dacă știu ce fel de om este sau cum s-au îmbogățit cei din jurul lui. Tot rușii o spun: furt, crimă, șantaj. Și ce dacă? Atîta timp cît nu s-a furat de la ei, nu? Dar dacă redevin imperiu, pot spune, în sfîrșit, sau pot crede de fapt, se pot minți din nou că sînt și ei cineva, ceva. De mult n-au mai simțit ei că dau fiori în străinătate, că lumea se uită la ei într-un fel cînd spun că vin din Rusia. Ca și noi, doar că de vreo 100 de ori mai mult, sînt mai degrabă văzuți ca infractori, ca foști securiști, ca oameni coruptibili. Dar vesticilor nu le mai e frică de ei, nu simt nimic pentru ei, nu mai impresionează pe nimeni – nici nu înțeleg că nu fac eforturi în direcția asta – și lor le e dor. Le e dor de vremea cînd trăiau într-o lume numai a lor, în care-și închipuiau ce vor, că-s buni, că-s drepți, că-s deștepți, că americanii n-au ajuns pe lună, numai au mințit, că ei vor face și vor drege, că imperialismul capitalist e rău și comunismul e bun, că doar Stalin a fost nașpa…

IMG_0536

(Noul Arbat, care pe vremea aceea voia să concureze cu Las Vegasul, ca număr de cazinouri, lux, neoane și iluminat stradal. Cum am spus mai sus, de atunci, Putin a desființat cazinourile din Moscova.)

Avem de ales între două imperii. E drept, și EU  e plină de nedreptăți și ciudățenii și inechități. Dar cel puțin EU promovează valoarea, sistemul merge, chiar dacă uneori șchioapătă, și într-un final, dacă le înțelegi regulile poți prospera. Te poți afirma și prin valori. În Rusia te afirmi dacă poți sparge pe zi cîteva zeci de mii de euro pe prostii. Lumea liberă va avansa. Rusia doar va copia. Dacă nu s-ar fi deschis în 90, închipuiți-vă că azi am fi socotit pe abac în timp ce restul lumii se juca pe aifon și pe feisbuc. Distanța dintre tipul de societate produs de comunism: ipocrit, fals, incapabil de inovație și originalitate, autosuficient, plin de contradicții și standarde duble și societatea vestică, capitalistă cu toate bubele ei, E ENORMĂ!!

VĂ ROG, români, nu vă lăsați prinși în plasa rusească. Nu e nimic acolo. Doar marele suflet rusesc, care obosit de atîtea cîte-a înghițit se zbate violent cînd spre stînga cînd spre dreapta.

*

CITIȚI ȘI amenințarea rusă (II) / amenințarea rusă III și amenințarea rusă IV. ”e un război, prostule” – garry kasparov pentru mai multe explicații. O să scriu zilele astea și despre vizitele mele în KIEV și RIGA și cum se vede MOSCOVA de acolo. 

„acest comportament nu e specific poporului roman” …


… spunea cineva intr-un comentariu postat undeva intr-un grup pe FB, in cadrul unei discutii despre distrusii care s-au dus ieri sa huiduie la nunta Elenei B.

*

cum adica NU e specific? Ba, taman ca ESTE specific. Acest tip de comportament fara logica, dominat de o patima murdara, negativa, de o pacla de mizerie morala care impiedica orice farama de ratiune sa mai repare ceva, este, in ultimii ani, specific poporului roman.

Sa nu ne mai facem atatea iluzii. Sa nu mai tot emitem atatea pareri inexacte, gresite despre noi. O data si o data tot va trebui sa ne privim in oglinda. O data si o data tot va trebuie sa acceptam ceea ce vedem.

Sa nu ne mai atribuim valori negative sau pozitive pe care nu le avem. Nu suntem buni, nici generosi, nici primitori ca natie. Exceptiile sunt rare si la fel spectaculoase ca niste oaze in desert. Iar creativitatea aia mult prea trambitata, mi se pare mai ales o lipsa de rigoare, de disciplina, ajutata cateodata de bunavointa inspiratiei de moment.

Desantarea, tateala, primitivismul, agresivitatea fara noima si fara tinta clara, barfa, invidia, gelozia crunta, lipsa disciplinei, lipsa culturii, lipsa oricarei ierarhii a valorilor, si in ultima vreme, extrem extrem de grav: lipsa DISCERNAMANTULUI de orice fel, TOATE ACESTEA ne caracterizeaza ca popor.

Cum sa nu ne caracterizeze lipsa disciplinei si a rigorii? Respectam noi vreo regula? Pai suntem creativi sau nu mai suntem?

Ponta si Antonescu sunt specifici poporului roman? Ei, uite ca, totusi, si la o re-re-renumarare a voturilor date la ultimul referendum, macar sase milioane sunt de acord cu ei. Deci sunt mai mult ca „specifici” poporului roman. Exact asa cum sunt: ca niste maturi cu creiere de copii ce-au stat prea mult cu nasu-n western-uri netraduse, prinse la sarbi, unguri sau bulgari. Din care au inteles ca barbatu’ tre’ sa stea calare si sa traga in orice ii iese in cale, ca de aia e barbat. Orice subtilitate a planurilor le scapa, nici macar n-o intuiesc. Unul e un plagiator (adica hot) notoriu si un obraznic maladiv. Celalalt, impertinent pur si simplu, buhait de nesomn si bautura (ca doar n-o fi de la bufeuri) si agitat ca un dictator de gubernie scos din tatani de niste muste prea bazaitoare. Da, sunt specifici, sunt foarte specifici pentru poporul roman …

Traian Basescu e specific poporului roman? El, marinarul, „chiorul” – cum ii place romanului sa-l alinte, asa, cu o familiara si foarte acceptata discriminare, cu satisfactia cu care multi rad de necazurile si defectele fizice ale altora, (deh, ne si permitem, nu?) – Base’ hulitul, uratul, cel ce in vara asta a invartit lumea pe degete din usa unui garaj? Omul albastru e specific poporului roman? Expresii de tipul „tiganca imputita” sunt specifice poporului roman? dar Mircea Badea? Gaozarul asta care s-a transformat dintr-un tanar normal, in cautarea unui drum in viata, intr-un limbist gretos, ab-so-lut si iremediabil gretos – astfel de „evolutii” sunt specifice poporului roman? Dar EBA? Elena Udrea? Dar Androneasca, mai cunoscuta si ca Abramburica? Aceasta pitzipoanca fanata, pardon, fane, ca sa vorbim cu termenii noi invatati la nunta … Ea care va imbunatati rezultatele la BAC prin modificarea examenului in sine, adica prin reducerea gradului de dificultate, ea e specifica poporului roman? Sa schimbam regulile de notare si apreciere dupa ce un concurs s-a incheiat sau chiar in timpul concursului e specific poporului roman? Circul facut de Nastase si familia lui e specific poporului roman? Dar un dezastru, o catastrofa ambulanta precum Voiculescu, un nenorocit care pentru bani a inceput prin a-si vinde familia si acum continua, cu aprobarea acelorasi 6-7 milioane care au confirmat actiunile lui Ponta-Antonescu, sa ne vanda bucata cu bucata putina bunastare care ne-a mai ramas, linistea, libertatea, viitorul … el, jegul de Voiculescu e specific poporului roman?

*

Sa nu ne mai mintim … suntem exact asa. Dar exact asa. De asta traim cum traim. Pentru cum suntem, pentru ce ne propunem sa facem in viata asta, traim chiar prea bine. Mai e loc sa ne fie si mai rau.

o vara politica. Si nu numai


dupa saptamani, luni intregi de arsita (aproape) nemaivazuta, absolut insuportabila in Bucuresti, ploaia a inceput ieri, aproape in acelasi timp cu sfarsitul conflictului politic care ne-a tinut treji, incruntati si maniosi toata aceasta vara.

Sa mai zica cineva, ceva.
Anyone?
No?

Pai … zic eu atunci.

Chiar asa cum a fost ea, vara asta ne-a adus multe, foarte multe … In primul rand, dupa zeci de ani de zile – de fapt, eu nu-mi amintesc de vreun alt moment ca acesta, in timpul vietii mele adulte – dupa zeci de ani deci, s-a vorbit din nou despre etica si morala. ETICA si MORALA? Aproape ca-mi vine sa-mi clatesc gura cu plastica expresie importata de prin cele plaiuri americane: What the fuck?, sa ma uit plina de atitudine in sus, sa-mi pun mainile in sold si sa ridic din umeri. Etica si morala? Chiar vorbiti despre etica si morala? Mbrrbrbmb.

Si totusi prima luna de vara a fost dominata de variatele comisii de etica care trebuiau sa „decida” in cazul celui mai faimos si mai evident plagiat din epoca post-decembrista. Daca Ponta va ramane in istorie pentru ceva, nu va fi pentru cantitatea marea de saliva si impertinenta pe care a folosit-o in loc de argumente si fapte de cand e premier, pentru vreo reforma isteata si productiva ci pentru cel mai grosolan si mai mediatizat plagiat din Romania. Parca-l si vad intr-un documentar viitor pe History Channel ca cel care, prin enormitatea furaciunii a cauzat, in fine!, o reconsiderare a valorilor intelectuale. De dragul lui ne-am scotocit toti prin memorie macar, daca nu prin cele scrise, sa vedem, cat de onesti suntem? Am copiat vreodata la vreo teza? La vreun extemporal? Am folosit vreodata vreun citat care nu era al nostru?

E drept ca fostul lui mentor si indrumator de plagiat, condamnatul Adrian Nastase si-a dat si el cat a putut in stamba, din dorinta, cred eu, de-a mai aparea o data pe prima pagina a ziarelor. Pentru asta s-a sinucis undeva intre propriul gat si perete, facand o gaura cam intortocheata in cei 45 de centimetri care desparteau cele doua extremitati pomenite mai sus. Dar a reusit sa puna pe tava zilnicelor dezbateri, cam flescaite in ultimii ani, o alta notiune bomba: demnitate. Ce mă? Ce-ai zis? M-ai înjurat de mamă? DEMNITATE? Really, WTF? De ce vorbesti asa urat … In timp ce unii-si fluturau pe la televizor fularul Burberry a demnitate, altii pretindeau ca ar fi fost mai demn sa se duca ca un barbat la inchisoare. Adica pe picioarele lui si nu pe targa de spital. Dar oare (si nu-mi pare rau ca fac apel la asa barfe vechi) o fi stiind el ce inseamna sa fii barbat? Insa, mai lipsiti de demnitate si de multe altele au fost aceia care l-au adaugat pe Nastase, cu nesfarsita ipocrizie, in coada listei politicienilor terorizati pe vremuri de catre comunisti.

Dupa asa antreuri delicate a urmat artileria grea. Decapitari in Parlament, demiterea Presedintelui, matrasirea a tot ce inseamna institutii mari de cultura in frunte cu ICR, matrapazlacuri pe la Arhivele Nationale, atacuri la CCR. Atacuri la ce? WTF, ti-am zis! Şi ţi-am zis să nu mai vorbeşti urât! Moamăăăă … Cate cuvinte noi! Cate institutii! Unde au fost pana acum?? De ce n-am auzit de ele? Cu ce se ocupa? Pe bune, unii romani au aflat cu stupefactie ca exista o ierarhie, o anumita impartire a puterilor in stat pe care ar fi bine s-o respecte. Au aflat ca traim intr-un stat de drept si ca, acum destul de putin timp am si semnat niste conventii cu UE prin care ne angajam sa aparam asa ceva. Ăăăă … Stat de Drept? Ce-o mai fi si asta? Dar oare vrem intr-un stat de drept? Vrem in Europa? Da’ ne da Europa ceva sa vrem in ea? Ca uite, Ponta ne promite cate-n luna si in soare, e tot numai un ranjet lipicios de 3 ori pe zi, zburda efectiv in jurul celei mai pricajite panglici inaugurale, si o sa ne dea de toate, si toate numa’ la televizor, (ce? Nu puteti manca televizor cu paine? Luati cu apa, atunci.), numai-numai sa o sucim inspre democratia „originala”, instituita de Iliescu si, continuata – cel putin in intentie – cu nemaivazuta disperare de toti mega-puscariabilii de prin cotloanele politicii romanesti, in frunte cu Voiculescu si liota lui de limbisti tot mai obositi. Apropo, l-am urmarit aseara pe Mircea Badea. Nu vreau sa sarbatoresc prematur sfarsitul acestui scarbavnic reprezentant al jurnalismului romanesc, dar, mi s-a parut, pentru prima oara dupa mult timp, lipsit de extrem de perfida lui putere. Degeaba innoda prin gura, printre scuipati, muschi incordati si grimase: „băbăselu, băsoiu, bleah”, ca nu-i mai iesea. Nu mai avea forta aceea cu care a prostit mii de oameni. Nu mai tine. Vedea si el ca nu mai tine. Degeaba l-a sunat Voiculescu in pauza publicitara sa-l scutere din amorteala si sa-i aduca aminte ca n-a zis de aia si de aia si de ailalta, ca daca nu baga vuvuzeaua adio casa, concedii, ceasuri si masini, ca nu mai putea. I-a mai ramas, le-a mai ramas sa ne mustruluiasca, sa ne certe, sa ne declare pe toti prosti si tampiti pentru ca nu iesim in strada. Sa-i aparam pe ei si mintile lor spurcate. Le-a mai ramas sa ne scuipe in fata, cu ultimele puteri, pentru ca n-am iesit in strada sa aparam cururile lor de ticalosi ingamfati.

In fine, am iesit din toate cam sifonati dar mai intelepti. Eu am descoperit cu surprindere ca avem societate civila. De fapt … nu numai eu. Cred ca si unii politicieni au avut aceeasi surpriza. Am aflat ca ea e suficient de radicala ca sa nu placa prea mult niciunuia din partidele care se perinda pe la putere. In fond, societatea civila are cereri clare dar neplacute pentru urechile multora: reforma profunda a clasei politice, promovarea unor oameni competenti in posturi cheie, starpirea clientelei de orice fel, pedepsirea tuturor celor care ne-au adus in dezastrul asta. Drept e ca si societatea civila e cam impiedicata in propriile nepotisme, in intransigenta pentru ceilalti si indulgenta pentru aproape. Dar exista, e vie si va conta.

Asa ca, trageti aer adanc in piept si fugiti repede intr-o vacanta. Lingeti-va ranile, adunati-va creierii imprastiati. Avem parte de un mic repaos. Caci altfel, aud ca de prin 5 septembrie incepe iar.

Incepe iar.
De abia ne-am oprit …
De abia ne-am antrenat …
Incepe.
Pare ca lupta asta n-are sfarsit.
Incepe.
Toamna electorala.
Oare ce ne va aduce?

***

P.S.:

In timp ce scriam aceste lucruri, doi cetateni – din care unul se numeste Ghise – tocmai au plagiat ideea Promenadei Ghilimelelor si, fara rusine pentru asa un furt, ba poate cu mandrie ca se pot compara cu liderul lor de acum, cu sus-pomenitul Ponta, se vor plimba incepand de azi in jurul Cotrocenilor cu doua pancarte agatate de gat, pe care scrie: „poporul a decis, Basescu e demis”.

Niciodata, nicio reduta nu e cucerita definitiv.

cateva lucruri pozitive, ieri


1. Judoka Alina Dumitru a luat medalia de argint la JO Londra 2012. Si NU s-a dus la vot. Drept pentru care a fost admonestata si jignita de Badea si Ciutacu. (Obraznicia, nesimtirea, iresponsabilitatea antenistilor se inscriu la capitolul „cele mai negative lucruri care se intampla azi, in Romania”. Huo Mircea Badea & Ciutacu! Ce ati facut voi bun vreodata? Dar nu vreau sa vorbesc despre aceste lucruri azi.)

2. O foarte haioasa echipa olimpica de polo i-a batut pe englezi cu 13-4 … de le-a sunat apa in cap :). Vorba vine … bine, in acest context. De retinut ca echipa olimpica a Marii Britanii are un antrenor roman: Cristian Iordache si echipa romaneasca are un antrenor roman de etnie maghiara Kovacs Istvan. Care a declarat ca atunci cand romanii vor juca cu maghiarii el va fi roman in suflet. BRAVO! (foto: Istvan Kovacs)

English: Cătălina Ponor at 2007 World Artistic...

Cătălina Ponor at 2007 World Artistic Gymnastics Championships in Stuttgart, Germany, 9 september. (Photo credit: Wikipedia)

3. Echipa de gimnastica feminina a Romaniei s-a calificat in finala pe echipe.  Fetele noastre dragi, de care jurnalistii isi aduc aminte doar in timpul unor astfel de competitii, s-au calificat si la individual compus, si la aparate. FELICITARI din toata inima: Cătălina Ponor, Sandra Izbaşa, Larisa Iordache, Diana Bulimar, Diana Chelaru!!

4. Baietii au fost mai slabi, totusi, gimnastul Flavius Koczi s-a calificat în finale la sol si sarituri, după concursul de calificari.

5. Am vazut niste sabreri foarte interesanti … Florin Zalomir si Tiberiu Dolniceanu (nu auzisem de ei pana ieri, thanks for nothing presa din Romania!). Bravo lor!, chiar daca n-au urcat pe podium in final.

6. Si , last but not least, NU, referendumul pucistilor NU a fost validat. BRAVO Romanilor care NU s-au dus la vot! Bravo romanilor de etnie maghiara care au boicotat in unanimitate aceasta rusine! Bravo observatorilor independenti si reprezentantilor PDL agresati fizic si verbal in sectiile de votare! Va felicit ca NU v-ati lasat intimidati! Va felicit pentru curaj! Sa NU ne fie frica … sa NU va fie frica! Pe noi NU ne reprezinta Ponta & Co., dupa cum el singur a declarat azi, in mai multe randuri. El se va ocupa doar de cei 8000000 de votanti/participanti al referendum. (Dintre care un milion au votat impotriva suspendarii iar opt sute de mii – un milion sunt voturi fraudate, in special cele din urnele mobile, mentionate de Dan Sova. Asa ca, dintr-o data, din opt milioane s-au facut sase).  Mda. Ce-ar fi sa ne lase pe toti in pace?

Doina Jela: Referendum pe Corabia Nebunilor


Într-una din cărțile lui autobiografice, cunoscutul disident rus Vladimir Bukovski, invocă  faimoasă anecdotă cu cele două nave care se întâlnesc în mijlocul oceanului, una plină cu idealiști care se îndreaptă spre paradisul comunist din Uniunea Sovietică, iar alta plină cu realiști care evadează din acest paradis. Pasagerii fiecăreia dintre cele  două nave sunt toți pe punte și le strigă din rărunchi celor de la bordul navei ”adverse”: ”Sunteți nebuni!”

Surdă de fapt la argumente și chiar la fapte, populația României a optat azi pentru una dintre cele două nave și strigă isteric, în direcția celeilalte. Cu siguranță, niciuna dintre cele două  nave nu duce în paradis. Foarte probabil ca, din cauza haosului și furiei pasagerilor, care mai și votează, în privința direcției de urmat, ori de câte ori le vine pe chelie, nu cum se face în locuri sănătoase mintal, la intervale clar convenite o dată pentru întotdeauna, amândouă să ducă până la urmă tot în iad, iadul pe care de bine de rău l-am evitat până acum. Dar cel mai sigur vom avea onoarea să ne ducă în iad corabia beată  condusă de Ponta și Antonescu,  fiindcă tot a spus primul la Bruxelles, că o țară nu e o navă. Dar ce e? O corabie a nebunilor în care nebunii au legat fedeleș echipajul și s-au îmbrăcat în uniformele lor. Cel mai sigur asta ne așteaptă și mă tem că bani de redresare nu vom primi, dacă-i trimitem la cerșit pe barcagiii ăștia doi. Nu numai fiindcă sunt plini de țâfnă și tupeu ciocoiesc, atunci când întind mâna, ci pur și simplu fiindcă sunt hoți dovediți. Ce mă interesează pe mine acum este întrebarea cum Dumnezeu se face că din nou, în cel mai nepotrivit  moment, românii se aruncă în acest război sinucigaș cu ei înșiși, așa cum se aruncă ori de câte ori la mijloc este soarta lor pur și simplu.

Nu am nicio certitudine că suntem, în mod fatal, mai învrăjbiți unii cu alții decât alte neamuri, nu există în sprijinul speculațiilor astea autodenigratoare nici un argument, cu excepția poftei într-adevăr remarcabile de autodenigrare și voluptuos autodispreț. Să nu-mi spună cineva că se poate extrage ceva serios despre identitate națională dintr-o singură frază, datând de mai bine de două mii de ani, a lui Herodot, dacă nu mă înșel, care ar fi spus că dacii sunt cei mai viteji dintre traci și ce minune ar realiza ei dacă ar fi uniți. Dezbinarea, ori unitatea populației unei țări, care, în ce ne privește, nu are două mii de ani, ci doar ceva mai mult de 150, fiindcă de atunci există statul său și conștiința sa de sine, nu vine din genă. Nimeni din cei care nu reușesc în ruptul capului să ne înțeleagă nu caută explicațiile acestui mister în urmă cu două mii de ani. Și nu e deloc indiferent dacă suntem sau nu înțeleși, fiindcă, din nou amintesc, plecăm curând cu traista în băț la cerșit prin Europa și prin lume. Ceea ce îi izbește pe ei, pe europeni, dincolo de acest dubios, clinic morb al autoderiziunii, este absența totală a unui set comun de valori, absolut indiscutabile pentru absolut toată lumea. Că este Constituția, sau Republica, sau Edith Piaf, sau Jean Monnet, sau democrația, sau Mohamed, toate popoarele structurate, coerente și funcționând ca o entitate aparte într-un ansamblu de entități, sunt alcătuite din indivizi, individualități care împărtășesc una, sau mai multe dintre aceste valori pe care nimeni nu le neagă nesancționat, nimeni nu le ia în râs fără risc și nimeni nu le pune la îndoială. Cum și în ce fel se formează o națiune, o comunitate în jurul unor asemenea valori, este foarte lung și complicat de spus. O spune istoria fiecărei nații în parte. Până atunci, constat doar că nu-mi vine în minte niciuna dintre aceste valori despre care să se poată spune că este împărtășită de absolut toți românii, iar asta cu siguranță pentru că ea nu există. Și cu siguranță niște dezbateri pe această temă organizate în instituții de învățământ, educație și cercetare, în programele școlare, prin tematica  de reflecție dată copiilor, ori la atât de lipsita de viziune, obedienta, slugarnica televiziune națională, ar da rezultate interesante. În anii 90, când s-au publicat memoriile Regelui Mihai consemnate de marele scriitor Mircea Ciobanu, iar mai apoi, când Regele însuși a venit pentru prima dată în România, după aproape 50 de ani de absență, am fost uimită de  profunda, statornica, fireasca iubire a acestui rege pentru poporul său. Știu că fără să fiu conștientă atunci de marea noastră carență națională, mi-am spus: Dacă un om de calitatea acestui om, ne iubește atât, înseamnă că este ceva de iubit în noi, iar noi nu vedem.

De la începutul anilor 90, ani ai tuturor speranțelor, e de spus că nefondate pe nimic, lucrurile n-au avut timp să se  amelioreze în direcția acestui autoexamen lucid-iubitor. Dacă întrebați astăzi o sută de adolescenți ”Ce iubești tu la poporul tău?” mă tem că 80 dintre ei vă vor râde în nas, iar de la ceilați 20 veți obține 20 de răspunsuri diferite.

Veți vedea mai ales că în mai toate cazurile, răspunsul va trăda o endemică, alarmantă absență a stimei de sine, adică rușinea de a fi român, a atât de popularului Cioran.

Construirea unui set de valori comune ar putea începe cu un vast program național de reclădire a stimei de sine. Într-adevăr, dacă regele Mihai ne-a iubit 50 de ani, o fi ceva de iubit în noi înșine. Și numai când ne vom iubi destul pe noi înșine, nu ne vom mai îmbarca pe două corăbii, urlând isteric unii la alții, frați la frați, copii la părinți, prieteni la prieteni, în loc să privim atenți  la barcagii noștri care nu-și iubesc decât propria piele și nu vor deloc, săracii, să ajungă cu ea la răcoare.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).