Recomandare: LSD Theater Show la Godot (Cafe Teatru)


Acum doi ani cînd am revăzut-o pe Isabela Neamțu după multă vreme era cam neagră de supărare: teatrul din Piatra Neamț unde era angajată se închisese pentru renovare pe termen nedeterminat. Acum două săptămîni cînd ne-am întîlnit după spectacolul ei de la Godot (Cafe Teatru), era veselă și fericită: trecuse hopul. Așa că am sporovăit și noi ca fetele puțin, despre viața noastră artistică:

IsaIsabela, ce mai faci zilele astea? Ce-ai făcut de cînd ai venit de la Piatra Neamț?

Bine, mulțumesc! Sînt bine, muncesc din nou, muncesc cu spor și ăsta e unul din lucrurile care mă face să fiu bine. M-am întors de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, intrat în renovare acum doi ani și uite că am reușit să intru într-un ritm normal. Asta înseamnă că am schimbat iar sistemul, am revenit în independent, am pus bazele Asociației Culturale Doctor’s Studio și am scos primele două productii, iar în cea de-a doua și joc.

Povestește-ne despre Doctor’s Studio.

Doctor’s Studio poartă numele unui coleg drag mie, Daniel Popa, zis și Doctoru’, cu care am lucrat în spațiul independent ani buni, în echipa Anei Margineanu și a lui Ștefan Peca. Ne-am întîlnit într-un moment bun, amîndoi întorși în București, el din New York, eu de la Piatra-Neamț și ne-am gîndit că a venit momentul să ne asumăm existența unui ONG prin care să ne exprimăm și care să devină motorul activității noastre artistice. Am cooptat-o pe Marta Bănescu cu multă experiență pe partea de PR și comunicare și iată-ne acum cu două spectacole la activ: ‘Colibri’ în regia lui Florin Piersic Jr. și ‘LSD Theatre Show’, în regia lui Horia Suru.

Te-am văzut acum cîteva zile într-un spectacol la Godot: LSD Theater Show. Este ultimul tău proiect?LSD 1

LSD Theatre Show este primul meu proiect independent după revenirea în București.  Eu și Matei Chioariu voiam să lucrăm ceva împreună, am găsit un text foarte potrivit pentru asta, iar ce a urmat a venit de la sine. S-a format o echipă frumoasă (cu Horia Suru la regie, scenograful Marian Vasii, Rufi – Live Sound Designer-ul nostru, Alexandra Andrieș -grafician). Ne-am implicat cu toții în producție, concept, promovare. A fost o muncă foarte diferită de tot ceea ce ești învățat în școală sau cu care te întîlnești în teatrele de stat. Dar și satisfacția este pe măsură.

Teatrul independent te obligă se te implici mai mult ca deobicei? Joci în acest spectacol, asta am văzut, dar ai mai făcut și altceva pentru această producție?

Am făcut tot, de la shopping în Dragonul Roșu, pînă la discuții cu electricianul, vopsit panouri și ridicat moralul echipei atunci cînd era cazul. Și munca mea, de fapt, nu s-a terminat. Între show-uri, mă ocup să fac cunoscut spectacolul ăsta și să îl pregătesc pe următorul. Sper să nu rămînă actoria la coadă, dar deocamdată, asta e.

1098360_10201203935713533_1426715563_n

Cum faci reclamă unui astfel de spectacol? Cum află spectatorii unde se joacă?

Ne ocupăm destul de intens de promovarea spectacolui, de avanpremierele de dinaintea premierei oficiale din 22 septembrie. Am împănzit Facebook-ul cu postări și poze, am cîțiva prieteni în presă care sper să mă ajute, așa, ca tine, și apoi sper că show-ul va avea o viață a lui proprie.

Cît costă un bilet? Se pot cumpăra înainte de spectacol?

Biletul costă 30 RON Și da, majoritatea spectatorilor le iau înainte de spectacol, în urma rezervării la telefon. Ceea ce ne dă destule emoții, dar pînă acum a fost super ok.

Mai ai spectacole și în alte săli independente din București?

Nu chiar. Mai am un spectacol la Teatrul Național din Timișoara. Sînt Aneta Duduleanu într-o montare originală și modernă a unui text românesc savuros, ‘Gaițele’, alături de Alina Ilea și Claudia Ieremia, două actrițe la care țin foarte mult.

Colaborezi și cu teatrele de stat din București?

În octombrie, voi avea premiera spectacolului ‘Pescărușul’, un laborator condus de Antoaneta Cojocaru, un alt proiect drag mie, tot independent, dar susținut de data asta de un teatru prestigios, L.S. Bulandra.

Ce proiecte de viitor ai?

Ne gîndim deja la următorul spectacol. Avem cîteva texte, rămîne doar să găsim formula cea mai bună pentru unul dintre ele.

Pleci în vacanță?

1002577_10201203965114268_1606370496_n

Am furat cîteva zile de vacanță vara asta … și probabil tot așa, mai urmează cîteva la început de septembrie. Poți să-ți iei vacanță oricînd în meseria noastră, asta-i partea ei frumoasă … Nu e niciodată totală, dar poți să-ți iei cîte o pauză scurtă, de reîncărcare de baterii.

Un gînd bun de încheiere …

Îmi doresc să fim sănătoși și curajoși ca să tinem piept vremurilor, să avem cît mai mult public la spectacolele asociației noastre și să ne bucurîm împreună de viața!

*

Vă recomand să vedeți LSD Theater Show. Următoarea reprezentație este pe 29 august, la MȚR, în cadrul festivalului de teatru independent Undercloud. Premiera oficială e programată pe 22 septembrie la Godot Cafe Teatru (strada Blănari, nr. 14).

Preț bilet: 30 RON

Tel rezervări: 021 31 61 682 / 0736 414 244

Reclame

am inceput repetitiile (II)


… pe la a III-a repetitie am inceput sa ma gindesc ca didascaliile mele, indicatiile alea puse intre paranteze (suparat, nervos, amabil, surescitat, pentru el, murmura, tare, incet, sopteste …), mai mullt ii incurca pe actori decit ii descurca. Si asta pentru ca fiecare dintre noi da o alta valoare cuvintelor. Unii sint suparati intr-un fel = mai mult bosumflati, altii cind sint suparati sint incrincenati si agresivi. Asa ca, mai bine le dadeam piesa fara indicatii scrise. Acum trebuie s-o dregem din mers.
*
Inca n-avem distributia gata. Mi-a luat mai putin sa scriu piesa, comparativ cu timpul pe care l-am alocat alcatuirii distributiei. Cea mai mare problema este lipsa unor raspunsuri ferme: da, nu, pot, nu pot, pot din data pina in data, etc. Nu stim sa vorbim. Eschiva, neraspunsul la telefon, raspunsurile in doi peri nu ajuta cu nimic. E normal ca in meseria asta sa nu poti, sa nu vrei, sau sa nu-ti placa un rol. In loc sa fim onesti si sa refuzam politicos am alunecat intr-o falsa si total ineficienta minciuna plina de zimbete mieroase: „uau, extraordinar, nemaipomenit, da-da, vorbim miine, poimiine” … si … de poimiine incolo nu mai raspunde 3 luni la telefon. Apoi aflam de pe la cunostinte si colegi ca asa face deobicei. Din punctul meu de vedere este total neprofesionist. Bat pasul pe loc din martie cu aceasta productie din diverse cauze, asta fiind una din ele. N-o sa facem niciodata din teatru o industrie care functioneaza si eventual ne aduce si ceva bani daca continuam sa ne miscam asa. Am primit totusi si un refuz foarte politicos si extrem de elaborat de la un mare actor, ceva in genul: „e o piesa bine structurata, bine gindita, bine-nu-stiu-ce, foarte bine, foarte bine, dar cam intelectualista si nu cred ca o sa prinda la public. Dar daca vrei(vreti) sa rescrieti Emigrantii lui Sławomir Mrożek eu as putea sa …”. Eu nu stiu ce sa fac cu un raspuns atit de contradictoriu, asa ca … n-am sa fac nimic cu el. Dar ii multumesc ca ne-a raspuns in citeva zile, intr-un fel in care sa intelegem ca nu vrea.
*
… totusi, din observatiile mele asupra publicului, cred ca e taman invers, publicul asteapta sa ne intoarcem la ceva mai intelectual, mai elegant, mai onest, la probleme mai mari, la probleme noastre. Oamenii sint gata sa vada piese despre noi, iar noi nu le dam asta.

Am fost acum citeva zile la un training tinut de regizorul cu care lucrez. La training au venit oameni din top management firme mari. In pauze am discutat despre teatru, un subiect care li s-a parut extrem de interesant. Au fost la teatru. Si aveau pareri clare. Printre lucrurile observate si criticate de ei au fost: lipsa costumelor, schimbatul decorului la vedere, neglijenta actorilor, subiectul ne-actual al piesei, regia inexistenta sau de neinteles. Lipsa teatralitatii. Cea mai interesata de teatru din cei prezenti a spus ca s-a dus sa vada o piesa cu Rebengiuc si la sfirsit a aplaudat efortul actorilor si nimic altceva. Ati auzit, da? Nu numai noi am observat ca publicul aplauda efortul actorilor si nimic altceva ci si ei stiu asta si o fac constient. Nu stiu cit va mai tine conventia asta fortata dintre noi, dar cind se vor plictisi sa aplaude efortul actorilor … sa vedeti atunci distractie.
*
Saptamana asta mai mult am stat decit am repetat iar acum vin Rusaliile. Adica big time pauza. Aproape toata lumea are chef de relas. Doar eu imi maninc unghiile.

*

va spun, chinurile creatiei sint nimic fata de chinurile productiei. Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate – ar trebui sa scrie pe fruntea fiecarui producator.

romanu’ si revolutia


Revolutia brutala …

Incep cu un citat din comentariile lasate pe blogul lui Marius Manole (da, ati ghicit, il urmaresc constant):

„Sunt de acord in ceea ce priveste lipsa de coeziune/unitate/solidaritate la nivelul intregii societati, insa nu cred ca o revolutie brutala asa cum a fost in ’89 este solutia ideala (desi culmea eu sunt coleric si in sinea mea mi-as dori sa vad cateva capete de politicieni puse in tepusele gardului de la izvor), insa cred ca o noua revolutie nu ar face decat sa schimbe oamenii din conducere insa fara a schimba situatia in general. Nu am face decat sa dam un reset sistemului care s-a dovedit nefunctional in cei 20 de ani de la revolutie incoace.”

*

O revolutie brutala … In ’89 a fost o revolutie brutala? Nu m-am gandit niciodata la asta, nu m-am gandit niciodata la revolutia de atunci in termenii astia desi stiu ca a „produs” multe victime si tragedii; in plus  i-am condamnat mereu in sinea mea pe cei se feresc sa protesteze intr-un fel sau altul de frica unor posibile repercursiuni. Am ras cu pofta si l-am ridiculizat cat am putut pe unul din soferii de la serviciu, care a venit in vara pana langa birourile noastre si ne-a spus galben de frica: „vin din piata Unirii, e vanzoleala mare, cred ca incepe revolutia”.

*

se poate ca acea revolutie din ’89, falsa, lipsita de autenticitate, manipulata, indusa pentru unii, si in mod esential, dar esential IN-COM-PLE-TA, sa fi semanat multa spaima si panica in sufletul altora. Au murit oameni la Bucuresti si la Timisoara, chiar daca cei mai multi dintre noi n-au vazut asta. In orasul meu, la fel ca si in cel al lui Porumboiu („A fost sau n-a fost revolutie in orasul meu”), revolutia s-a redus la o adunare emotionata in fata primariei, la scandarea unor lozinci – nu mi le mai aduc aminte – la reformarea pe loc, a securistului local care si-a dat jos tresele cu lacrimi in ochi si a fost absolvit apriori de orice vina de concetatenii lui (wow, acum imi dau seama ce potential umoristic are scena asta) si, cel mai tare moment pentru mine, seara in care mama m-a trimis cu mancare dupa bloc, la cei doi militari care pazeau cica centrala termica. Eu ma simteam ca o eroina de film holywoodian in prima mea misiune cu adevarat importanta in viata. Lor le era muuult mai frica ca mie.

*

Acestea fiind observate si analizate nu pot decat sa conchid: e greu cu revolutia la noi. Tot staam si o mosim si o invartim si ne mai gandim si mai cautam alte solutii si timpul trece, si aia fura si noi devenim tot mai saraci si ne afundam tot mai adanc in mocirla unei societati sufocante prin mizerabilismul la care apeleaza.Ce reforma frate, mai ales cand reforma tre’ sa ne reformeze tocma’ pe noi? Ha?

*

Dar cel putin nu mai moare nimeni impuscat (doar unii care merg mai incet sunt omorati in bataie pe trecerea de pietoni, dar daca o sa treci mai repede, nu ti se va intampla nimic), nu mai e asa agitatie pe strazi (agitatie mare tot e, dar parca nu asa), mineri nu prea mai sunt …

revoltati la o tigara


despre revolta, fragmente de pe blogul lui Marius Manole, din ultima postare, „Capul plecat sabia nu-l taie”:

„… generatia mea traieste cu frica. Ni s-a spus de mici “capul plecat, sabia nu-l taie” iar noi am luat de buna si pana in ziua de azi traim asa. Nu avem curaj sa luam atitudine de frica … au sa ne dea afara, asa ca mai bine sa tacem. Parca  o sa schimbam noi ceva. Hai sa ne vedem de treaba noastra, sa stam cuminti in turma ca sa nu deranjam pe nimeni. Mai bine asa. Sa ne calce in picioare, chiar daca avem dreptate, dar macar ne vom pastra locul de munca. Si mai ales salariul. Chiar daca e de 6 milioane. Ne-au saracit tocmai pentru a ne seca de curaj. Un popor sarac e usor de ingenunchiat. Parerea mea e ca au si reusit. Nu sunt primul care spune scrie lucrurile astea. Sunt suparat pe mine de fapt. Pe mine, pentru ca ma surpind cum mi-e rusine uneori sa ma revolt. Si nu inteleg de ce. Meseria o fac cum pot eu mai bine. In mod normal  nu ar trebui sa-mi fie frica si cu toate astea cuvintele mi se opresc in dinti si apoi coboara spre ficat.”

*

Are comentarii? Da. Multi revoltati ne-revoltati. Multi „revoltati la o tigara”.

„Si nu doar generatia dumneavoastra… Am 17 ani si va spun sincer ca se simte aceeasi smerenie; revolta, cand e, e prost adresata sau prost inteleasa ca si concept; daca generatia parintilor mei a fost una stransa de gat, problema noastra e ca…suntem cam ragusiti. Eu una simt ca strig la pereti.”

*

Romanii – of – cu cat sunt mai tineri cu atat se revolta mai putin. Am vazut asta in jurul meu in proportie de 98 %.

Cititi mai multe pe: http://mariusmanole.bloguest.com/

Aplaudacii … no.2


Mi se spune:

„hai, ca la teatru trebuie sa aplauzi, măcar pentru efortul actorilor aia de stau atât pe scena …”

NUUU! Dimpotrivă, nu trebuie sa aplaudam efortul de a sta pe scena! Greşit. Pe scena nu prea se sta, oricum. Ar trebuie aplaudate „eforturile” administraţiilor locale sau ale guvernului – dacă ele ar exista; ştiu, nu exista. Confundaţi scenele … cea de spectacol cu cea politica! La teatru se aplauda excelenta, talentul, actul creator, spectacolul bine realizat (regizat, jucat), se aplauda emoţia pe care ţi-o transmit artiştii, ideea regizorala … câteodată efectele speciale dacă-s la fel de bune ca-n Avatar … şi la nivelul suprem: catharsisul. In orice alt caz, NU se aplauda!!!

*

Sunt actriţă. Am fost pe scena. De suficiente ori de cât sa va spun ca aplauzele prelungite la sfârşitul  spectacolelor slabe perpetuează doar o proasta alegere a regizorilor şi artiştilor de tot felul implicaţi în creerea unui spectacol. Adică, dacă printr-un colectiv din asta de artişti s-au propăşit unii fără talent şi inspiraţie da’ cu multe relaţii şi tu, ii umpli de urale la finalul unui show, ei o sa poată spune ca totul nu e decât invidie şi ei de fapt sunt mega talentaţi. Drept dovada, uite, publicul aplauda minute în sir la finalul spectacolelor lor. Ergo … tot ei trebuie sa joace şi în următorul show, nu?

*

Asa ca … nu mai aplaudaţi, decât dacă vedeţi un spectacol bun. Daca la sfârşit sunteţi realmente impresionaţi, emoţionaţi. Daca ceea ce aţi văzut v-a pus pe gânduri. Argumentul – şi asa sunt plătiţi prost – nu e un argument bun. O sa rămână la fel de prost plătiţi dacă joaca în continuare la fel de lamentabil.

*

Nu vreţi sa încercăm vreo câţiva ani, 2-300, sa aplaudam doar ce-i foarte bun?

Câtă speranţă …… Noul Afrim la Odeon


Am văzut aseară noul spectacol al lui Afrim, „Câtă speranţă”, montat la Odeon (premiera a fost pe 13, deci eu am văzut al doilea show).

Un pic shocking ca de obicei, el e un pic mai mult altfel ca alţi regizori, tot felul de soluţii la care alţii nu apelează, candoare – chiar şi atunci spune obsesiv căcat şi pişat – de fapt o succesiune de tablouri de viaţă metamorfozate într-o succesiune de mici opere vizuale. Mi-a încântat ca de obicei ochiu’, (m-a făcut efectiv din „poze” şi din poignet ), mi-a spus poveşti foarte dramatice într-un fel cald şi voluptos – de parcă nici nu le mai vedeam tragismul ci comicul uşor grotesc, m-a amuzat, m-a făcut să chicotesc, să zâmbesc şi să cred că are viitor şi potenţial mare. In plus mi-au plăcut decorul şi costumele. Cred ca poate sa mai exagereze niţel în direcţia asta … cu un efect dramatic accentuat.

Trei impresii distincte (mi) se formulează şi îmi trec prin cap:

1. Am avut senzaţia ca Dorina Lazăr & Co ( adică directoarea teatrului + altele tari şi mari p-acolo) l-au chemat pe Afrim să pună o piesă cu ele + ei, pe sistemul: „să-l chemăm băă pe Afrim ăla, că-i la modă, să pună o piesă şi cu noi” – şi când „ăla” a venit nu s-au mai străduit să facă nimic – adicătelea să joace.

2. Afrim nu ştie să tragă concluzii. Afrim e neconcluzionar ( … da, nu există cuvântul ăsta. Dar îl inventăm pentru el, că merită). Nu poate trage o tuşă groasă între tuşele lui diafane şi subtile pentru a scoate ceva în evidenţă. Nu reuşeşte să construiască un apogeu, un orgasm. Cred că asta-i lipseşte pentru a  mă da efectiv gata (ha!   :).

3. Începutul e amuzant cu adevărat de abia când priveşti spectacolul de la coadă la cap. Într-adevăr, cum o să plece doi de la un spectacol de-a lui ( un tip şi o tipesă) discutând pe drum despre ce-au văzut. Şi mai ales, ce o să reţină ei … şi nu în ultimul rând, cum o să marcheze prima lor întâlnire un astfel de spectacol ( ha, ha!).

*

O să înţelegeţi ce spun de abia după ce o să vedeţi spectacolul. Ceea ce vă recomand cu zâmbetul pe buze.

Nefericiri … sau norociri?


Motto:

„V-o amintiţi pe Raluca Stroescu, angajatul model de la Ernst & Young, care a murit de suprasolicitare în urma cu câţiva ani? Daca ar fi fost concediata cu trei luni înainte de supra doza de munca care avea s-o coste viata, ar fi considerat asta o mare nefericire personala, nu?”

Cristian Dogaru – http://www.baniinostri.ro

Fraza asta, întrebarea retorica a lui C.D. – redactorul şef al revistei online Banii Noştri – pe care-l citesc frecvent, mi-a adus aminte de o tema la care meditez de mult, pe care o … repun pe prima pagina interioara cu diverse ocazii, personale sau nu, trăgând mereu cam aceeaşi concluzie … oarecum ciudatica.

De ce trăim drame dărâmătoare, ce ne aplatizează self esteemul pana la nivelul caldarâmului încins şi murdar (ori  îngheţat şi murdar, depinde de anotimp), de ce ne simţim nenorociţi, deposedaţi de nu ştiu ce statut sau posesie, iubit sau iubita, de ce ne vedem ca ultimii oameni de pe pământ, de ce avem depresii sufocante în anumite momente din viata, dacă mai apoi, (şi doar dacă le-am supravieţuit după cum vedem din exemplul de mai sus … cu tot cu neuronii din dotarea iniţială), dacă mai apoi, când ne uitam în urma sa ne reconsideram poziţia şi sa vedem respectivele nenorociri ca pe nişte …. noroace providenţiale?

*

Eu sunt campioana mea personala la treb’soare din astea.  De câte ori nu m-am necăjit pentru diverse … de la relaţii sentimentale pana la alegeri profesionale. Cat n-am plâns la propriu când (tot eu) am ales sa renunţ la ceea ce mi-am dorit dintotdeauna sa fac … şi cât am mai suferit. Am trecut prin momente când simţeam ca lumea se sfâşie pur şi simplu în multe bucăţi şi toate ma dor pe mine.

Si totuşi iată-ma aici, întreagă, vesela şi completa. Uitându-ma în urma cu un big grin, la unii care mi-au trecut prin viata, la anumite situaţii, momente, evenimente.

Si văzându-i pe aceia (acelea), urmărind evoluţia  instituţiilor din care am plecat, sistemele pe care le-am abandonat, cercurile în care n-am fost primita … îmi spun un „Doamne ajuta şi păzeşte, bine ca nu m-ai lăsat acolo ca uite cum ajungeam … „, … la care adaug o salba de cruci, mai toate în închipuire. Asa, sa fie acolo, nu c-as fi vreo mare cucernica.

Caci niciunii, niciunele n-au ajuns prea bine. N-au evoluat mulţumitor. Pe moment, alegerile voite sau forţate pe care le făceam erau dureroase, păreau dubioase  şi sunau a pierdere. In timp însa lucrurile s-au schimbat radical. Am plâns eu când m-am lăsat de teatru … dar ce piese extraordinare am văzut de atunci prin Bucureşti? Ce puneri în scena emoţionante? Cate? Doua, trei? Patru???!!! Câţi din generaţia mea au făcut o cariera fulminanta, s-au ajuns, sunt personalităţi model, sunt cunoscuţi şi iubiţi de toată lumea? Cate filme exemplare s-au făcut? Cate au avut un real succes la public?

Pe câţi dintre oamenii de care m-am despărţit ii regret cu adevărat? Câţi mi-au lipsit pe bune, câţi au avut o influenta benefica în viata mea? M-am simţit realmente mai rău când au dispărut efectiv din jurul meu unii sau alţii? Ma rog, după perioada tampon … Când ma reîntâlnesc cu ei (ele), când ii revăd din întâmplare, mai simt aceleaşi lucruri, pozitive sau negative?

Nu …. chiar nu.

*

Viata se schimba, situaţiile din jurul tău se schimba şi te schimbi şi tu o data cu ele. Eu cel puţin … Si am învăţat, e adevărat cu un preţ piperat, ca lucrurile „mari” care ţi se iau din viata (mari în viziunea ta/mea de atunci), nu sunt de obicei nenorociri. Chiar dacă tu asa le percepi pe moment. Ci nişte mici izbăviri personale, nişte piedici pe care nu le vedeai şi care de fapt te blocau şi te opreau din ce puteai sa faci mai bine – piedici pe care, o mana aproape divina – ti le ia din drum.

*

(inca o concluzie ca sa fie multe, multe, multe)

De multe ori când primesti din plin e mai rău, mult mai rău decât sa pierzi radical.