Nu ştiu. Chiar, de ce ne place Mickey Rourke? Pentru ca a dat cariera de actor pentru una de boxer obscur? Pentru ca şi-a oferit de bunăvoie şi nesilit de nimeni oscioarele fetei pentru a fi sparte, lovite, rupte, tăbăcite?
Pentru ca şi-a deformat corpul atrăgător ( amintiţi-va de „9 săptămâni şi jumătate”) cu steroizi şi hormoni artificiali?
Pentru ca a purtat cu nepăsare darurile pe care le-a primit la naştere şi după care toţi tânjim: farmec, şarm, sex appeal? Pentru ca s-a scuturat de ele ca şi cum ar fi fost o plaga, o piele urata şi respingătoare?
Pentru ca ne-am îndrăgostit de el o data, de mult şi îl iubim oricum? Si în versiunea „The Wrestler” – decăzut, singuratic, complet ratat şi terminat?
Ne identificam cu el şi speram ca şi în noi mai scapără o fărâmă de umanitate aproape înăbuşită de artificialitatea de azi, la fel cum scapără în el? Ca dacă el mai are totuşi un pic de noima şi de farmec după câte şi-a făcut, om mai avea şi noi (după câte ne-am făcut)?
Ni se pare cool asa, pe post de înger căzut?
*
Una peste alta, The Wrestler mi se pare un film de văzut; nu de alta dar Mickey joaca fin şi bine şi … foarte profesionist. Un exemplu de minimalism american, filmat intre o rulota, un streap – bar şi câteva ringuri de box aproape improvizate, incomparabil mai plin viata (de moarte şi decădere) decât filmele minimaliste româneşti.
verzi și uscate s.r.l. 