“No Country for Old Men” sau intre carte si film

cand am vazut prima oara filmul fratilor Coen: No Country for Old Men,

Image via Wikipedia

am fost chiar dezamagita. Atat de dezamagita incat m-am mobilizat si am si scris despre asta aici. Aveam asteptari mari de la ei, sunt printre autorii mei favoriti, auzisem tot feluri de lucruri bune, filmul a primit vreo 4 Oscaruri (Best Picture, Best Director, Best Adapted Screenplay si Best Supporting Actor) si a fost nominalizat la alte cateva.

*

mie, insa, la prima vedere, mi s-a parut sec, triplu sec, cam lung si, intr-un fel plictisitor. Nu-i cel mai bun cuvant, dar nah, pe undeva pe acolo.

Saptamana trecuta am citit cartea.

*

Si totul s-a schimbat.

*

Romanul lui Cormac McCarthy

Image via Wikipedia

m-a incantat, m-a entuziasmat desi, nu-s vreo fana a genului policier-western. Poate tocmai de aceea mi-a placut. Paginile pline de crime si criminali sadici mi se pareau … hm, delicioase, (cititorii pasionati vor intelege sper ce vreau sa spun), si cu fiecare rand si intorsatura a situatiei il admiram mai mult si mai mult pentru felul in care a inviat acest gen literar (si dupa cum am vazut si cinematografic), pe care il credeam vetust, pierdut, terminat. Entuziasmul m-a tinut suficient de mult incat sa ma scoata din casa si sa ma faca sa ma duc sa cumpar DVD-ul cu filmul care acum un an si jumatate nu mi-a placut.

*

si uite-asa, infasurat in scriitura lui Cormac McCarthy si ajutat de imaginatia mea, filmul a prins viata. Parca era cu totul altfel. Alt-fel. N-am ce sa le reprosez fratilor Cohen. S-au tinut cat au putut de carte. De felul de-a fi al personajelor. Actorii, decorul, costumele, lumina, incadraturile, totul e perfect, profesionist, Asa cum sunt si ei. Dar, cateodata, vezi dumneata, puterea povestilor scrise, nu povestite in imagini prinse pe celuloid, e mult mai mare decat orice ecranizare. Legatura asta subtila intre un roman, o poveste buna si imaginatia cititorului “profesionist” nu poate fi intrecuta de nimic.

*

Nici macar de talentul fratilor Coen.

*

Vi le recomand la pachet. O sa intelegeti ce spun.

un top, de-a valma

Image via Wikipedia

in top au ramas cativa din anii trecuti, dar exista si new entries. De pilda:

1. Truman Capote – a ramas scriitorul favorit si dupa “Mic Dejun la Tiffany”
2. … si e secondat de prietena lui din copilarie, Harper Lee, new entry, cu unicul si irepetabilul “Sa nu ucizi o pasare cantatoare”. In aceeasi idee, Philip Roth, sustinut entuziast de o mare multime de critici – chiar si de la noi – pentru premiul Nobel,  n-a intrat in top cu Nemesis. Chiar deloc. Mai incercam, sa vedem
3. “The Grapes of Wrath” – a lui John Steinbeck, vad ca fiecare lectura are timpul sau.
4. … iar Cormack McCarthy m-a surprins cu romanul sau western, “No Country for Old Man”, desi vazusem deja filmul fratilor Cohen, asa ca, pentru acest lucru, capata un meritoriu loc in acest top foarte zgarcit.

5. Film? …. Uzak / Departe – scenariul si regia Nuri Bilge Ceylan, ab-so-lut genial. Si The Tree of Life a lui Terence Malick. Pe la coada listei ar incapea si Copii din Diyarbakir, iar un film turcesc, facut de un fel de Woody Allen local – scenarist, regizor, montaj si mai stiu eu ce – , si, The King’s Speech, ca sa-i fac in ciuda unuia ca Gorzo si cronicilor lui din ce in ce mai ciudate si parca, inciudate.

6. Teatru? Nope. Din pacate. Dar Andrei Serban, da. L-am si cunoscut anul trecut, a fost o experienta din categoria: “super tare, nemaipomenit, aaa!”. Daca va e dor de ceva bun, atunci dati o raita pe la Londra sau urmariti transmisiunile in direct de la Royal Theater. Loco, unica descoperire decenta si datatoare de ceva sperante a fost Godot Cafe. Unde poti consuma intre doua cocktailuri si teatru. In cantitati mici dar invigoratoare.

7. Vernisaje, expozitii? Una singura m-a impresionat, facuta intr-o sala mica a MTR. A unei doamne absolut modeste, pensionare, care traieste din cate spune legenda urbana din ajutoarele copiilor si care a creat o lume absolut breathtaking, sensibila si impresionanta din nimicuri. O necunoscuta …

8. Opera – recomand MetOpera, transmisiunile in direct. L-am vazut si pe domnul Arbore pe acolo. Hm … poate, cine stie … credeti ca mai poate invata ceva?

9. Concerte? Nu-s genul, dar totusi, datorita Irinei, am vazut/ascultat unul memorabil la MTR, cel al Laviniei Raducanu si al tarafului Rromak. L-am vazut in sfarsit si pe Goran Bregovic, inconfundabil, imbracat in alb, plin de draci pe sunetistul care nu intelegea nimic dar si de chef de cantat, stiti ce-as vrea? sa-l vad la o petrecere, relaxat, cu un pahar de vin in fata, ah! mi-am promis ca anul asta o sa fac lucruri extraordinare, Волим те, Горана! Da, as vrea sa-mi cante asa cineva, asa ceva, la inmormantare ….

10. Critici? Cronici? Nu prea mai am ce recomanda de cand a murit Alex Leo Serban (parca nu-mi vine nici acum sa cred ca a murit).  Pana acu’ vreo 2-3 ani il citeam pe Gorzo, dar zau, de cand a cazut pe spate de admiratie in fata ne-consumabilului “Marti, dupa Craciun”, de cand serveste la dejun doar banalitati si mediocritati de tip nou val mocirlos romanesc si le ridica la rang de trufe, de cand a inceput sa-i displaca tot ce-i facut, asa, corect, mestugaresc, si cu scop cinematografic, nu-l mai citesc. Ah, pe final, o descoperire care sper sa confirme: un critic autodidact, care si-a facut un blog despre opera, care se numeste chiar asa: Despre Opera

………. Iar anul asta a inceput bine, promitator chiar, pe 1 ianuarie, cu Moneyball … Brad Pitt, my darling, sa fie el, nesperat, in carti pentru o nominalizare la Oscar? Filmul sigur va fi …

asa ca … va doresc tuturor un an bogat in satisfactii culturale!

liste, liste

1. anul asta s-a sfarsit nesperat ( dupa niste momente cu adevarat dramatice), intr-o nota de buna dispozitie, umor, multa energie pozitiva. Doamne!? putem s-o tinem asa, TOT anul viitor? Plizz? si s-a mai sfarsit aducandu-mi ce-mi place mai mult si mai mult … plizz, again, Doamne, putem s-o tinem non stop in acest ritm, 12 – 112 – 1112 luni de acum inainte? Plizz, plizz, plizz?

2. Surprize? Mi-am regasit, intr-un fel sau altul, multi prieteni din copilarie, cunostinte de mult pierdute, disparute aparent pe vecie in alte dimensiuni, fosti colegi, vecini … O lume intreaga care a disparut de 15-20-25 de ani din viata mea. WOW!

3. Omul anului? Pentru mine, Andrei Serban …

4. Cel mai emotionant moment? Au fost cateva, diferite ca semnificatii. Socul profund pe care l-am resimtit la manastirea aceea din Moldova, acea clipa teribila de claritate, de luciditate care mi-a adus in fata ochilor goana vesnica dupa nimic ( a mea si a multora), goana ce duce numai la disperare, neliniste nesfarsita si din ce in ce mai multa brutalitate in viata de zi cu zi, in comparatie cu sublimul linistii sufletesti a altora. Socul reintoarcerii acasa si a re-acomodarii cu viata de aici.

5. Regrete? Da. Cel mai mare: nu m-am oprit sa beau o cafea cu vecina mea indurerata de la parter, dupa moartea sotului ei. Eram tare grabita sa ma duc nu stiu unde. A murit dupa o saptamana. De dor si durere.

6. Dezamagire: lipsa interesului pentru … funeraliile lui Vasile Paraschiv. Noi romanii avem niste boli sufletesti, niste boli ale societatii de care trebuie neaparat sa ne vindecam daca vrem sa mai facem ceva pe lumea asta.

7. Realizari: O, da. Sa ma laud? Mai bine mai astept putin.

8. Lectii de viata? a) Perioadele nasoale sunt si ele parte din ce ne e dat sa traim. Nu o sa treaca daca ne ascundem capul sub plapumioara. Si b) nu prea simt aproape nicio satisfactie atunci cand sunt, in sfarsit, razbunata. De viata, de Dumnezeu, de altii, de conjuncturi. Rad 5 minute si-mi trece toata satisfactia. Care nici nu-i prea intensa.  So, trebuie sa invat sa nu ma mai framant cand o sa ma mai ciocnesc prin Univers cu niste nasparlii, nasparlete care n-au alta treaba pe lume, decat invidia, gelozia, mancatoria, ipocrizia … Toata treaba asta cu “ti-am zis eu”, nu e din lumea mea.

9. Cea mai importanta persoana? Mama …

10. Love: m-am indragostit la coada la administratia financiara, de un domn strain de aceasta tara. Si care nu intelegea nimic din ce si de ce se petrece aici. Cred ca de aia m-am indragostit. Pentru ca si eu simt la fel. Nu inteleg nimic!

Feliz Navidad! Prospero Ano y Felicidad!

A Dangerous Method

un film pentru cunoscatorii istoriei psihanalizei – mi-am zis la final, nestiind cum sa-mi asez nedumeririle si impresiile amestecate mai repede in niste rafturi interioare ca sa nu se piarda. Cei ce doar au auzit de cei doi – Jung si Freud, caci in aceasta ordine ni-i prezinta filmul – au putine sanse sa inteleaga profunzimea subiectelor abordate. Ba chiar vor face confuzii regretabile legate de munca lor, ori chiar de ordinea istorica a evenimentelor – confuzii incurajate si de unele cronici deloc explicite si documentate, frunzariti-le de pilda pe cele de pe liternet.ro – si vor ajunge sa creada ca acea “metoda a vorbitului” a fost inventia totala si exclusiva a lui Jung, Freud ramanand/avand doar (cu) o canapea goala si nefolosita, aratata exact asa cum era ea in realitate, intr-un cadru din film.

*

Despre ce e filmul? Cea mai buna explicatie mi se pare a fi tot cea a lui Cronenberg – regizorul – care a spus intr-un interviu ca pur si simplu a vrut sa readuca la viata scene, momente din istorie, la care i-ar fi placut sa fie un fel de martor invizibil. Si chiar asta a facut, filmul nepropunandu-si sa judece, sa-ti arate 100 % exact din punct de vedere istoric ce s-a intamplat, sa-ti explice, sa-ti traduca in termeni actuali, sa-si impuna viziunea proprie … Vedem costume frumoase, case si mai si, lacuri impunatoare, tot felul de detalii placute ochiului, pe care se insaileaza din cand in cand, un guler impecabil brodat si imbutonat pe langa un schimb de idei explozive intre cei doi mari oameni de stiinta, si cateva scene soft sado-maso. Ce mai, poti trage concluzia la final ca plastik nu-i deloc fantastik – data fiind frumusetea si exclusivitatea tesaturilor naturale aratate cu insistenta in film (si cu asta-s TOTAL de acord, plastik sucks) – si ca putina bataie la fundulet, prin juponul de bumbac, face chiar bine la inteligenta.

*

in rest … marile intrebari ale acestui subiect gras sunt tratate cu o usurinta similara, apropiata bagatelizarii. Viziunea lui Freud asupra psihicului, si cea a lui Jung pana la un punct, au schimbat viata noastra mai multe decat cele doua razboaie mondiale insumate. Azi, copii zburda liberi si fac tot ce vor pana la cea mai oribila si nociva obraznicie, doar pentru ca cei doi, si adeptii lor, ne-au spus si ne-au aratat in ultima suta de ani, in parte foarte adevarat, ca nevrozele si nebuniile de la maturitate se coc in frageda pruncie. Da, am cunoscut si eu cazuri clinice, cum e cel descris foarte scolaresc la inceput, cel cu fixatia anala combinata cu obsesia pentru curatenie si ordine. Da, familia acelui individ era de vina pentru halul in care era. Si ingamfarea si incultura lui. Da, parintii au un impact profund si inca nemasurabil asupra dezvoltarii ulterioare a pruncilor lor. Si totusi, mai e ceva, mai trebuie sa fie ceva in afara de asta in univers – cum spunea si simtea foarte bine Jung – cel din viata reala si cel din scenariu.  Aceasta prapastie incomensurabila intre viziunile celor doi, miza reala a relatiei lor in acelasi timp stranse si incordate dar si a rupturii dintre ei, e inlocuita anemic in film de personajul (real) Sabina Spielrein, interpretat de anorexica Keira, incapabila sa joace un rol atat de complex (Sabina dezvoltase un complex maso, condimentat cu niste placeri legate de urina, urinat de la varsta de 4 ani, in ciuda acestor perversiuni reuseste sa termine o facultate si sa devina psihiatru), si, cu cateva scene de sex spicy, neconvingatoare la randul lor. Pe cand … nu asta e problema.  Who cares daca Jung avea chef sau nu sa-i faca fundul fleasca pacientei sale cu o curea mai subtire sau mai lata? Important e ca Freud ne-a lasat mostenire o lume aproape atavica, in care alergam innebuniti de vesnicul pendul intre reprimare si exprimare sexuala pe cand, Jung, a lasat o teorie prea confuza despre ce-ar putea sa fie dincolo de noi.

*

Are erosul o radacina comuna cu moartea si din ciocnirea asta apocaliptica se pot naste genii, lucruri minunate sau noi suntem, daca cultivam asta, in legatura cu o lume de “dincolo” mai bogata, mai cuprinzatoare si mai surprinzatoare decat am putea banui vreodata?

*

Noi toti cei din civilizatia de tip occidental traim influentati de aceste teorii, ce au ajuns noi valori. Chiar daca nu stim asta. Chiar daca nu credem asta. Cred ca viata de astazi e rodul – cam devastator – al acestei uniuni nereusite dintre cele doua genii. “Tatal” Freud si-a abandonat “fiul spiritual” Jung din cauza nesupunerii acestuia. Jung cauta un alt Dumnezeu, renegandu-l pe Freud, chiar daca la baza era macinat de porniri sexuale perverse si o viata in fond duplicitara – o lume atat de familiara “tatalui”. O drama clasica, freudiana. O miza enorma in context, pentru film. De asta, felul facil in care a fost atacat, tratat subiectul – altminteri imaginile, cum am zis sunt foarte faine – mi se pare chiar o abordare periculoasa.

Later edit: nu inteleg de ce cronicile romanesti se refera cumva negativ la scenele filmate aproape exclusiv in doua personaje? pai … nu asa se face psihanaliza? Din toate alegerile facute in film de catre autorii lui, asta mi se pare poate cea mai corecta.

perla de acu’ 5 minute

 

- ţineţi post?
- ţin cu sufletu’, don’şoară.