Frondorii de alta data … no. 2

Mircea Daneliuc nu poate fi înţeles decât în acest context: viata înainte şi după `89. El a suferit înainte de `89 o drama cumplita … iar după `89 a suferit chiar şi mai mult decât atât. A trăit drama unei dezamăgiri perpetue după o nenorocire.

Filmele lui nu pot fi înghiţite decât cu acest gând în minte (altfel sunt prea “tari”): M.D. a fost strâns de gat de comunism şi apoi sufocat de democraţie. Prin urmare nu putea sa ne transmită alt mesaj decât cel al iritării, nervozităţii, depresiei, isteriei. Al dispreţului – asta după `89 – al nebuniei isterice şi al deşănţării mediocre.

Ai putea sa îl predai ca material didactic – “uite, asa arata societatea noastră înainte şi asa arata după; da ştim ca n-arata bine dar asta e. Noi am vrut capitalism.”

*

Speranţa ca exista o alta lume, ca exista posibilitatea altei lumi se simte în filmele de dinainte.

In filmele de după, lipsa speranţei este arătată aproape indecent … la fel de indecent cum ar fi sa arăţi un om stand pe vine şi defecând.

Si tot lipsa speranţei şi cea a perspectivei scade actul dramatic după `89, îl subţiază, îl deformează şi pe regizor. Nu cred ca mai ştie cui se adresează astăzi – dacă mai exista un public acolo, în neantul în care a ajuns din nefericire – şi asta ii afectează creaţia.  Nu mai ştie ce sa ne spună, cum sa ne spună şi dacă mai are ceva de spus.

Frondorii de alta data

Motto:

“Ziua de 25 decembrie 1989 a fost cea mai fericita zi din viata mea. Dupa aceea am suferit o dezamăgire atât de cumplita încât nu mi-am revenit cred … nici pana azi.”

Mircea Daneliuc

Mircea Daneliuc mi-a atras atenţia întotdeauna; doar ca eu l-am prins începând din jumătatea lui mai neagra decât jumătatea lui de dinainte de `89 … adică în jumătatea vieţii lui de după `89. Si l-am clasat rapid în liga maeştrilor de dinainte care n-au mai ştiut sa facă filme după – asta într-un mod foarte, foarte ciudat.

Pe când încă ma mai preocupa major o cariera de actriţă auzeam tot felul de povesti despre el, care de care mai turbate, despre cum explodează prizele din jur dacă îl apuca o criza de nervi; cum îşi conduce încrâncenat filmările; cum îl enervează totul. La 20 de ani mi se părea un fel de balaur asa ca, singura data când am vorbit cu el, n-am reuşit sa scot mai mult de 2- 3 cuvinte. Îmi era frica sa nu ma mănânce; sa nu ma electrocuteze sau sa nu ma transforme în stana de piatra.

*

Nu m-am omorât niciodată după filmele făcute de el după `89. Toate plezneau de un fel de energie isterica, nebuneasca, groteasca. De un fel de lipsa de coerenta, de logica, de realism. Erau ca un fel de urlet furios, un hohot artificial de ras … care nu-mi spunea nimic din punct de vedere artistic. “Tipu’ are probleme” – îmi ziceam … Eu încă mai aveam speranţe ca asa o sa arate realitatea românească: logica, coerenta, civilizata. El probabil ca nu.

*

Aseară l-am văzut prezentându-şi calm “Proba de microfon” şi am văzut şi filmul, pentru prima oara cred. Super tare!

Înainte de film, am auzit de la el, din nou, povesti incredibile. Se pare ca cenzura i-a tăiat o singura scena din film – nici nu mai are importanta care – important este ca i-au tăiat-o. Monteurii au scos-o asa cum li s-a spus, apoi, s-au întors noaptea la montaj – din proprie iniţiativă, fără sa vorbească cu Daneliuc, fără sa-i roage nimeni – şi au băgat scena la loc, în cele 7 – 8 copii ale filmului care au circulat prin ţară. Scena a rămas tăiată doar în varianta care a circulat în Bucureşti. Făcând asta şi-au riscat … viata.

*

Mie povestea asta mi se pare uimitoare. Deci pana la un moment dat, societatea romanească era formata din informatori şi trădători, din lichele, dar şi din oameni în stare sa ia atitudine, din frondori, din oameni pe care nu puteai sa-i îndoi cu una cu doua; care făceau acte de curaj neştiute aproape de nimeni şi observate doar de cei foarte atenţi. Existau acum 20 şi ceva de ani, oameni curajoşi, loiali, îndrăzneţi.

Unde sunt ei? Unde s-au dizolvat? Au murit toţi? Au fost exterminaţi? Ce s-a întâmplat cu societatea asta? Cum de am ajuns aici? Parca pana la urma au câştigat informatorii şi trădătorii, comuniştii latenţi, şopârlele şi târâtorii, lichelele greţoase … Nu mai regăsesc în fauna sociala de azi, mai nimic din spiritele înalte de acum doua decenii … Oamenii extraordinari de care povestea Daneliuc. Ce s-a întâmplat cu ei? Ce s-a întâmplat cu noi? Ce s-a întâmplat?

*

P.S.: “Proba de microfon” e un film realmente bun – peste tot ce s-a făcut în România – cinematografic vorbind – după `89, peste 432, peste, peste, peste …

Recomandare: Jose Eduardo Agualusa

Jose Eduardo Agualusa

Un scriitor de care n-am auzit pana nu l-am citit. Am luat cartea pur şi simplu  de pe un raft obscur, din Carrefour (da, ştiu cum suna); din intuiţie şi pentru ca mi-a plăcut titlul.  O descoperire înviorătoare, revigorantă, cu parfum inedit şi primar … as zice ca … la fel ca şi Arriaga e plin de pasiune, de viata şi moarte.

Si mai e şi rodul culturii a 3 continente!

“José Eduardo Agualusa [Alves da Cunha], born 1960 in Huambo, Angola, spends most of his time in Portugal, Angola and Brazil, working as a writer and journalist.”

In romana veţi găsi tradus: “Vânzătorul de trecuturi” … .

Lectura plăcută!

*

Nu reuşesc sa-i copiez poza aici dar mai încerc! Arata într-un fel … mmm mmm mmm!

Recomandare: Guillermo Arriaga

Va recomand sa căutaţi cărţile scrise şi filmele ale cărui scenarist sau regizor este mexicanul Guillermo Arriaga.

Filmografie:

• Un Dulce Olor a Muerte (1999)
• Amores perros (2000)
• The Hire: Powder Keg (2001)
• 21 Grams (2004)
  
• The Three Burials of Melquiades Estrada (2005)
  
• Babel (2006)
• El Bufalo de la Noche (2007)
• The Burning Plain (2009)
  

Guillermo Arriaga, September 2009

Proza:

• Escuadrón Guillotina (1991)
• Un Dulce Olor a Muerte (1994)  
  
• El Búfalo de la Noche (1999)
  
• Night Buffalo (2007)
  
• A Sweet Scent of Death (2007)
  
• The Guillotine Squad (2007)

*

… şi vorbim după aia

In ce tip de societate traim? … vol. 2

*

pai şi noi în ce tip de societate trăim? Daca Ash (frumoasa, bogata, faimoasa)  n-are o problema în a locui cu soţul, părinţii şi bunicii lui în aceeaşi casa ( au şi specificat ca nu e vorba de un complex de vile sau chestii separate ci fix aceeaşi casa) … noi de ce am avea?

Pentru ca la noi e cam asa … am vrut în EU dar nu suntem deloc aproape de standardul lor de viata, standard care permite copiilor sa plece de acasă imediat ce au terminat facultatea – pur şi simplu, nivelul financiar le face viata uşoară. Am vrut în EU, dar trăim ca în Orient. Am vrut în EU dar realitatea noastră arata mai degrabă ca în India. Si pana la urma, nici nu ştim dacă ne place asa de mult în EU, nu-i asa? Intre un consomme ori o crema de broccoli  şi o saorma generoasa … per total ştiu care va avea succes.

Si măcar dacă ne-am asuma condiţia asta. Ca unii nu putem – alţii nu vrem sa plecam din casa părintească! Ca unii suntem atât de tradiţionalişti, încât noul ne repugna. Ca ne e atât de frica sa facem paşi în afara zonei de confort încât preferam sa trăim toată viata înconjuraţi de mileuri şi balerine din porţelan. Alţii nu pot face mişcarea asta şi sunt nevoiţi, contrar aspiraţiilor lor, sa traiască sub acoperişul părintesc pana la adânci bătrâneţi. Oh – şi câtă frământare mai stârneşte situaţia asta în cazul lor. Cate frustrări, câte zgârieturi usturătoare pe suflet. Se simt lezaţi, se simt judecaţi, aşezaţi într-o categorie nedemna, deposedaţi de un drept care parca fusese al lor dar li s-a luat.

Dar nu! La noi, ori e o ruşine ca ai împlinit 30 de ani şi stai la mămiţica – ori eşti foarte naspa şi rebel (nebun adică) c-ai plecat de-acasă şi-ţi faci veacul printr-o camera amărâta închiriată la margine de oraş. Cei mai invidiaţi sunt aia care au furat şi şi-au luat case multe (vezi Năstase enşpe case) şi The New Generation – cei pentru care au furat părintii.

*

Asa ca, nu ştiu cum am reuşit, dar în mod straniu în loc de o formula tip win – win am ajuns sa fim pierzători în orişicare situaţie. Eşti luuuzar şi dacă stai la mama da’ şi dacă îţi dai jumate’ din venit pe o garsoniera derizorie. Si dacă ai furat de-ai rupt şi se ştie, cine sa te aprecieze? Doar prostii şi aia câţiva din grupul tău care sa măsoară-n măciuci cu tine.

Avem atâta durere şi frustrare self inflicted ca nu mai ştim ce sa facem cu ele. Nu ne învaţă nimeni ca ASTA e societatea în care trăim şi ca primul pas bun ar fi s-o acceptam şi al doilea of course s-o schimbam spre binele nostru.

*

Si în logica asta vad ca de fapt suntem foarte departe şi de marea dilema de la care am pornit. Noi în ce tip de societate trăim? Reformulez … noi în ce tip de societate am vrea sa trăim de fapt?