cerșetorii vs. random act of kindness

l-am văzut de departe. Avea în jur de 70 de ani, era înalt, slab, se ținea drept ca bradul. Era îmbrăcat curat, într-o cămașă deschisă la culoare și niște pantaloni de stofă. Avea o față respectabilă, de om care a fost altceva, cîndva. Avea o geantă pe umăr. Și ținea 5 cărți în mînă. Cumva am reușit să adun toate aceste detalii printre umerii și capetele zecilor de oameni care ne înghesuiau aseară în Centrul Vechi în cîteva secunde. Poate chiar mai puțin.

– de ce vă vindeți cărțile?
– ca s-o ajut pe soția mea. E bolnavă. Are cardiopatie ischemică.

Mîna mea era deja în portofel. Am scos 10 lei, i-am dat, n-am luat nicio carte și am plecat.
*
Peste un minut mă întrebam deja dacă n-am fost păcălită.
*
Un om în vîrstă, cu o față respectabilă, îmbrăcat curat, care-și vinde cărțile pentru a-și ajuta soția bolnavă – e fix scenariul care mă poate păcăli pe mine. Exact genul de poveste care mă impresionează. Dar …
*
Amintiri vechi au dat navălă și m-au rupt de realitate. Abia am ajuns întreagă la mașină. Pe drum, neatentă, m-am împiedicat de două ori. Mi-am adus aminte de cerșetorul de pe trepte de la Universitate căruia i-am dat bani în fiecare zi, după ce am ajuns în București, cu autentică milă. Dacă aveam doi lei în portofel, și de multe ori am avut doar atît, se întîmpla ades să-i dau lui unul. Și să nu-mi pară rău. Pînă într-o zi cînd, cam adormită pe la 9 dimineața, căutam un xerox prin prejurul facultății de arhitectură. Un claxon strident m-a scos din moțăială urgent. Iar gestul nervos al șoferului mi-a atras atenția asupra chipului lui. Am înțepenit pe locul de parcare pe care voia să-l ocupe. Era cerșetorul meu, pe care-l miluiam în fiecare dimineață. Într-o mașină nou-nouță. Întîrziase probabil la „serviciu”. Peste încă cîteva luni și-a vîndut locul de cerșit pentru o sumă record pentru vremea aceea, cîteva milioane de lei, și s-a retras în glorie. Poza și povestea i-au apărut în mai multe ziare. Era plin de bani. Și bani de-ai mei.

Doi-trei ani mai tîrziu mă mutasem vis-a-vis de Cașin. Aveam o terasă superbă, de dimensiunile unui apartament de două camere. Aveam tot mai multe pisici. Și stăteam mult împreună cu ele pe terasă. Îi urmăream distrată pe cei 3 cerșetori ce se aciuaseră în fața bisericii: doi bărbați și o femeie. Își tîrau țurloaiele pe la geamul oricărei mașini care se oprea la stopul din intersecție. Pînă într-o zi. O zi în care am stat suficient pe terasă. Atunci l-am văzut pe „managerul” lor. Stătea ascuns „la vedere”, în fața altei case, sub crengile lăsate ale unui pom. A profitat de un moment în care nicio mașină nu trecea pe acolo, niciun pieton nu zăbovea pe vreun trotuar. Avea lucruri să le spună. Indicații de dat. Texte de schimbat. Cerșetorii trebuiau îmboldiți: nu erau suficient de convingători, nu își scoteau în evidență suficient de mult diformitățile, nu se tînguiau suficient de tare. Am fost îngrozită.
*
Nu pentru că ani de zile am dat bani unor mafioți. Unei organizații criminale care trebuia de mult eradicată. Nu pentru c-am fost păcălită atunci și poate și aseară. Ci pentru că astfel de revelații au pocit în mine pentru totdeauna imboldul natural de a-i ajuta pe cei cărora le merge rău. Mi-au stricat mila. Compasiunea. De-a lungul anilor am devenit tot mai greu de impresionat. Fac extrem de rar gesturi ca cele de aseară și apoi, întotdeauna, mă suspectez de prostie. După, n-am sufletul ușor și nici senzația că am făcut musai un bine. Poate am făcut rău.
*
Cerșetoria organizată e o crimă. O crimă împotriva puținelor lucruri bune care au mai rămas în noi.
*
„Mîna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.” Mda. Și ce poveste spunea mîna aia! Mîna aia bătrînă, tremurîndă. Am înțeles tot, dintr-o privire. Ce act artistic, ce putere de sugestie. TOATE simbolurile care ne dor acum, adunate într-un gest, într-un singur personaj cu replici puține. Piesele mele cu pretenții de sofisticăraie nu fac doi bani pe lîngă „piesa” ce-am văzut-o aseară. CE POVESTE! Dar era adevărată?