cerșetorii vs. random act of kindness


l-am văzut de departe. Avea în jur de 70 de ani, era înalt, slab, se ținea drept ca bradul. Era îmbrăcat curat, într-o cămașă deschisă la culoare și niște pantaloni de stofă. Avea o față respectabilă, de om care a fost altceva, cîndva. Avea o geantă pe umăr. Și ținea 5 cărți în mînă. Cumva am reușit să adun toate aceste detalii printre umerii și capetele zecilor de oameni care ne înghesuiau aseară în Centrul Vechi în cîteva secunde. Poate chiar mai puțin.

– de ce vă vindeți cărțile?
– ca s-o ajut pe soția mea. E bolnavă. Are cardiopatie ischemică.

Mîna mea era deja în portofel. Am scos 10 lei, i-am dat, n-am luat nicio carte și am plecat.
*
Peste un minut mă întrebam deja dacă n-am fost păcălită.
*
Un om în vîrstă, cu o față respectabilă, îmbrăcat curat, care-și vinde cărțile pentru a-și ajuta soția bolnavă – e fix scenariul care mă poate păcăli pe mine. Exact genul de poveste care mă impresionează. Dar …
*
Amintiri vechi au dat navălă și m-au rupt de realitate. Abia am ajuns întreagă la mașină. Pe drum, neatentă, m-am împiedicat de două ori. Mi-am adus aminte de cerșetorul de pe trepte de la Universitate căruia i-am dat bani în fiecare zi, după ce am ajuns în București, cu autentică milă. Dacă aveam doi lei în portofel, și de multe ori am avut doar atît, se întîmpla ades să-i dau lui unul. Și să nu-mi pară rău. Pînă într-o zi cînd, cam adormită pe la 9 dimineața, căutam un xerox prin prejurul facultății de arhitectură. Un claxon strident m-a scos din moțăială urgent. Iar gestul nervos al șoferului mi-a atras atenția asupra chipului lui. Am înțepenit pe locul de parcare pe care voia să-l ocupe. Era cerșetorul meu, pe care-l miluiam în fiecare dimineață. Într-o mașină nou-nouță. Întîrziase probabil la „serviciu”. Peste încă cîteva luni și-a vîndut locul de cerșit pentru o sumă record pentru vremea aceea, cîteva milioane de lei, și s-a retras în glorie. Poza și povestea i-au apărut în mai multe ziare. Era plin de bani. Și bani de-ai mei.

Doi-trei ani mai tîrziu mă mutasem vis-a-vis de Cașin. Aveam o terasă superbă, de dimensiunile unui apartament de două camere. Aveam tot mai multe pisici. Și stăteam mult împreună cu ele pe terasă. Îi urmăream distrată pe cei 3 cerșetori ce se aciuaseră în fața bisericii: doi bărbați și o femeie. Își tîrau țurloaiele pe la geamul oricărei mașini care se oprea la stopul din intersecție. Pînă într-o zi. O zi în care am stat suficient pe terasă. Atunci l-am văzut pe „managerul” lor. Stătea ascuns „la vedere”, în fața altei case, sub crengile lăsate ale unui pom. A profitat de un moment în care nicio mașină nu trecea pe acolo, niciun pieton nu zăbovea pe vreun trotuar. Avea lucruri să le spună. Indicații de dat. Texte de schimbat. Cerșetorii trebuiau îmboldiți: nu erau suficient de convingători, nu își scoteau în evidență suficient de mult diformitățile, nu se tînguiau suficient de tare. Am fost îngrozită.
*
Nu pentru că ani de zile am dat bani unor mafioți. Unei organizații criminale care trebuia de mult eradicată. Nu pentru c-am fost păcălită atunci și poate și aseară. Ci pentru că astfel de revelații au pocit în mine pentru totdeauna imboldul natural de a-i ajuta pe cei cărora le merge rău. Mi-au stricat mila. Compasiunea. De-a lungul anilor am devenit tot mai greu de impresionat. Fac extrem de rar gesturi ca cele de aseară și apoi, întotdeauna, mă suspectez de prostie. După, n-am sufletul ușor și nici senzația că am făcut musai un bine. Poate am făcut rău.
*
Cerșetoria organizată e o crimă. O crimă împotriva puținelor lucruri bune care au mai rămas în noi.
*
„Mîna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.” Mda. Și ce poveste spunea mîna aia! Mîna aia bătrînă, tremurîndă. Am înțeles tot, dintr-o privire. Ce act artistic, ce putere de sugestie. TOATE simbolurile care ne dor acum, adunate într-un gest, într-un singur personaj cu replici puține. Piesele mele cu pretenții de sofisticăraie nu fac doi bani pe lîngă „piesa” ce-am văzut-o aseară. CE POVESTE! Dar era adevărată?

 

Anunțuri

11 gânduri despre „cerșetorii vs. random act of kindness

  1. Daca pot, daca am, eu dau bani tututor cersetorilor cu care ma intalnesc. Si daca imi cer, si daca nu imi cer. (E drept ca, nelocuind in Bucuresti, nu ma intalnesc cu zeci de cersetori pe zi). Nu am nevoie de o poveste, nu ma intereseaza. Pentru mine este clar ca nevoia lor este reala, iar ce i-a adus in nevoie nu are relevanta. Ii vad dinainte si cand ajung in dreptul lor am deja banii scosi. Pe unii i-am invatat, stiu unde ii gasesc si din cand in cand trec pe acolo pentru ei special. Altii cred ca mi-au invatat ei mie drumul si imi ies in cale, desi nu-mi cer nimic. Imi pare tare rau cand nu am ce le oferi, dar nu mi s-a intamplat niciodata sa strige dupa mine sau sa devina agresivi. Poate ca cersetorii mei sunt autentici? Cunosc teoria care spune ca „incurajez un fenomen care ar trebui eradicat”. Sunt constienta ca s-ar putea sa fiu victima naiva a unor sarlatani. Dar in ultima instanta dilema se reduce pentru mine la: 1. sa dau bani (cu riscul ca ei sa ajunga la un astfel de sarlatan) sau sa nu dau (cu riscul de a nu da celui care are nevoie.) Am ales cu multa vreme in urma prima varianta…

    • În București, majoritatea cerșetorilor sînt organizați și manageriați. Eu zic că îți dai seama de asta mai devreme sau mai tîrziu. Cînd același tînar îți cere bani de benzină la distanță de cîteva zile, în același loc cu același text și același joc disperat. Sînt și forme agresive de a cere bani. Parcagii sînt așa. Mie mi-au spart în primăvara asta cauciucul din spate și a trebuit să fac o investiție în viitorul meu și să-mi iau altele noi. Nu, cerșetoria NU trebuie încurajată. E o plagă socială îngrozitoare care se înrudeșete întotdeauna cu altele: prostituția, sclavia, consumul și vînzarea de droguri.

    • Elena, cauta alte modalitati prin care sa ii ajuti: mancare, haine, sa te interesezi de serviciile sociale din orasul si tau si sa ii ajuti sa aiba acces la ele, etc. Banii se duc in alta parte, indiferent daca vorbimd e Bucuresti sau alte orase.

  2. Mila? Eu faţă de oameni simt compasiune, dar de atâtea ori mi s-a dovedit deja că cel pe care nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti, încât m-am lecuit. Mai cedez uneori în faţa copiilor şi a bătrânilor, dar sunt aproape sigur că de banii aceia nu se bucură ei. Îmi zic însă că şi dacă prin asta i-am scăpat de o bataie ori am scăzut intensitatea furiei celui care i-a scos în drum, deja e bine. În orice caz, de ani de zile prefer să hrănesc şi sa tratez de boli animăluţele fără stăpân, acele suflete de care noi, oamenii, ne batem joc. Le-am domesticit strămoşii pentru a ne fi şi a le fi bine, acum dacă nu mai sunt necesari sunt abandonaţi, ucişi, înfometaţi. Deşi n-au formă umană au mai mult umanism decât majoritatea semenilor cu care dau nas în nas zilnic…

  3. Dacă e să facem un bine, mai degrabă donăm la o organizație non-profit care să ajute aceste persoane. Am dat la Salvați Copiii, cu gîndul că acolo există oarece „accountability”, ai o idee despre ce se întîmplă cu banii. Mai e un ONG care ajuta oamenii străzii să obțină acte de identitate, nu-l găsesc acum. N-am mai dat altceva decît un fruct de cînd eram în școala generală, și am învățat să mă obișnuiesc cu sentimentul că aș fi lipsit de milă…

    Nu am nici cea mai mică idee dacă e adevărat (și cred și sper că nu e), dar prin ’90 am auzit de copii furați și recunoscuți mai tîrziu drept cerșetori mutilați. Dacă povestea ar fi adevărată, ar fi exemplul cel mai cinic de stimulent pervers (perverse incentive). E bine ca înainte să facem acest „bine” să ne gîndim de două ori. Asemănător cu ce spun eu: https://en.wikipedia.org/wiki/Trafficking_of_children#Child_begging

    Merci că mi-ai confirmat părerea cu cele două exemple.

    • eu am o problemă mare, nu cu organizaţiile de genul Salvaţi Copii, ONG pentru ajutorarea oamenilor străzii, ci cu statul. Dacă e nevoie să fie salvaţi copii din donaţii, dacă se contruiesc şi se utilează spitale din donaţii, dacă oamenii străzi sunt ajutaţi din donaţii, dacă la orice operaţie costisitoare, al oricui, e nevoie de donaţii, atunci pentru ce mai există statul? Numai pentru a avea cine să ne scoată banii din buzunare? Peste 80% din valoarea muncii prestate, al fiecărui cetăţean, ajunge sub o formă sau alta în buzunarul statului şi toţi aceşti bani servesc doar pentru distracţia unor subumani de genul lui Mazăre, Ponta, Antonescu sau Udrea? Se strâng miliarde la fiecare minister, dar ministerul trasporturilor nu are niciodată bani pentru a face drumuri, ministerul sănătăţii nu are bani pentru a întreţine spitale, pentru a cumpăra aparatură şi a plăti medici, ministerul educaţiei nu are bani pentru dotarea şcolilor cum se cuvine şi pentru a plăti profesorii. Avem stat doar pentru a se fura totul legal şi pentru a putea fi trimis după gratii cel care eventual se revoltă?

    • eu cred că ar trebui să începem să cerem statului să-și facă datoria. Cerșetoria organizată e o formă de sclavie. Iar noi o tolerăm zîmbind.

    • Ale, uite aici:
      http://www.samusocial.ro/
      Eu lucrez la Samusocial si se pot face lucruri pentru oamenii amarati, fara a incuraja insa cersetoria. Noi le oferim asistenta medicala de urgenta, servicii sociale (asistentii sociali ii ajuta sa isi refaca actele, sa intre intr-un adapost de noapte, sa aiba acces la cantinele sociale, etc), asistenta psihologica, haine, dus zilnic si materiale de igiena, etc… Avem programe prin care facem si terapie ocupationala si le identificam locuri de munca. Ii invatam sa pescuiasca, nu doar el dam peste, zic eu 🙂

  4. Giving to beggars is a topic that brings forth diverse, well seasoned opinions from adults. Every comment above is important, but there is more to consider, the supernatural. Jesus tells us to give to the poor because they will always be with us and are needful. They need much more than money and food however. We must ensure they know Jesus because he is the hope of the world. However they will not hear us well if we do not have the generosity to cure the hunger and illness they posses. However there is a false beggar just as there are false gods. These people need the Lord as well. Also, the whole situation includes the impact upon us, a point you made so perfectly in your message above.
    We are people of faith. We want to have faith in our fellow man. Life is an illustration that it is good to have faith in humans but we also learn that this faith is often misguided. Some of us discover that the only person we can have faith in without being betrayed is Jesus Christ. Not only is Christ faithful, but the Holy Spirit is there to comfort us when our faith has been betrayed by others. Here are some considerations. How does giving to a beggar affect you and how does it affect the beggar. We should give money wisely, but we cannot oversee the money invested in the beggar. So, give the money in the name of the Lord and give the Gospel with it. Offer the gift with a Scripture and a prayer, but give it because Jesus instructed us to do so. At the moment the gift leaves our hand we teach the beggar that he can call upon the name of Jesus Christ and have eternal destiny with the Lord. Once given, we can pray silently a prayer of dedication that the Lord will use the money in a supernatural way to further the Kingdom of God. Now the money is directed expertly no matter if the man runs to buy some food for his sick child or runs to count his wealth in a secret place. The Lord knows how to direct paths. Just because the man drives away in luxury does not mean affluence and joy this is the end of his story. We assume he is driving to a place of comfort but he may be driving himself to the dark night of the soul. The new day dawns and he is a follower of Jesus by the power of God, or he may awaken to drive himself to his death, whether in a car wreck or by the hand of his enemy. In this case, you have not been betrayed at all.You have participated in the work of the Lord God Almighty. One more thing. Sometimes the Holy Spirit alerts us to give or not to give or to wait and give later. This is the way the Lord answers our prayers, „yes”, „no”, and „wait because it is best if the prayer be answered yes, but not yet”.
    Pardon me if I have offended any with my personal conviction in this matter. Every comment before mine reveals a very important aspect of responding to the dilemma of giving to beggars and humans in need of rescue… and yes, even being kind to the unfortunate dogs and cats, the friends of humans from the dawn of time.

  5. foarte la obiect. exact asta simt si eu. obisnuiam sa dau bani cersetorilor, si de citeva ori si sume mai mari de un leu, doi… acum nu mai pot da nici macar o tigara fara sa ma simt tras pe sfoara, si de fapt fara sa ma simt prost. nu prea mai mai dau, …se mai intimpla, foarte rar, si regret imediat. da, cersetoria organizata e o crima impotriva umanitatii, in sensul originar al acestui termen oarecum juridic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s