în mintea majorității există o legătură directă între corupție și prosperitate


”De ce nu votează poporul oamenii cinstiți?” se întreabă A.T. pe blogul său. Pare așa, o întrebare de campanie, dar dacă stai să te gîndești la ea și să dai niște răspunsuri…

Păi… pentru că, în mintea majorității chiar există o legătură directă între corupție și prosperitate. Și cu cît mă gîndesc mai mult cu atît mi-e mai greu să acuz populația României de prostie din cauza asta sau de hoție ca meteahnă națională. Nu, pur și simplu lumea alege calea cea mai simplă și directă în rezolvarea problemelor = corupția, alege între ușor și bine. Și mulți, foarte mulți pur și simplu nu știu și nu găsesc un alt fel de-a funcționa.

Legătura între corupție și prosperitatea imediată chiar există, și există de foarte multă vreme, chiar din timpul comunismului, dacă nu cumva dinainte. O numim elegant: influență balcanică, ”atenție”, ”ducem și noi ceva că așa-i frumos…”. O conexiune formată prin confruntarea cu exemple clare zi de zi, zi de zi timp zeci, poate sute de ani: ”vrei pe scurtătura asta? bine. nu vrei? stai acasă și mănîncă-ți principiile, morala și demnitatea”. E o conexiune care dă rezultate pe termen scurt și care are efecte extrem, extrem de nocive pe termen mediu și lung. E ca un fel de tumoare care să hrănește fix din indiferența și aprobarea tacită cu care e privită corupția mică și mare. Cît timp legătura aceasta dintre corupție și prosperitate, mă rog, iluzia ei, va exista, corupția nu va dispărea. Ea nu dispare pentru că un număr de boși din fotbal, de politicieni și moguli au ajuns la închisoare. Acești cîțiva sînt doar excrescențele cele mai vizibile, bubele cele mai urîte și mai rău mirositoare care trebuiau cumva înlăturate altfel am fi murit cu toții, rapid, corupți sau nu. Ca s-o extermini, corupția trebuie atacată în miezul ei, în convingerea aproape generală că duce la prosperitate și că, prin ea, prin corupție, îți poți rezolva mai repede și mai bine problemele curente. Altfel… Altfel, în final, corupția va duce la sărăcie generalizată și la colaps. Să-mi explic teoria:

Fiecare a dedus empiric, prin observație proprie și experiență că, uite, cutărică s-a îmbogățit ori furînd, ori mituind, ori căpușînd statul în anii 90, ori făcînd afaceri cu statul în ultimii 25 de ani, ori intrînd în politică, ori căsătorindu-se în familia care trebuie. Aceasta e o convingere aproape generală, bazată, din păcate pe fapte, exemple văzute, auzite, mirosite, simțite. Tinerii bărbați din anii 90 și-au văzut prietenele întorcînd capul după vecinul lor mai descurcăreț care a vîndut el ceva de la fabrica la care lucra, acum suspendată în limbo-ul dintre comunism și capitalism, și-a tras un BMW la mîna a doua și dă ture zgomotoase prin oraș. S-au uitat la bicla lor veche, la mașină și au suspinat. Una-două-trei din fetele astea chiar s-au dus după acel descurcăreț și duse au foste. Deja, cîteva principii au fost sacrificate: dacă nu se grăbeau să facă ceva, băieții aveau să rămînă fără mașini, fără femei… Tinerele femei au observat că mai dulce e viața lîngă un bărbat descurcăreț și mai aproape de genți, țoale și călătorii. Trebuiau doar să închide ochii la tot mai multe nereguli, furturi și învîrteli. Dacă nu închideau ochii și nu-și acceptau locul uneori sau adeseori ingrat de ”podoabe”, riscau să rămînă fără viața aia nemaivăzută, miraculoasă cu multe excursii pe meleaguri străine care se ițea la orizont. Zi de zi, presiunea creștea: rămîneai de căruță dacă nu făceai ceva și, de fapt, mulți am și rămas. Corupția a pătruns și-n zone noi, care s-au născut cu adevărat după 89, de pildă ”presa liberă” a fost cumpărată imediat cu toate că ea se prăbușește cu adevărat doar de cîțiva ani. Cred că cele mai bune poziții din presă au fost aranjată cu ajutorul dosarelor întocmite în anii 90 și a șantajelor făcute cu ele. E drept că de unii se spune că i-a ajuns moartea prin șanțuri, ca pe Dumitru Tinu, dar alții, vezi dinozaurii din industrie, sînt bogați și bine mersi. Corpul profesoral liceal și universitar s-a corupt și el. Dacă părinții îmi povestesc că și pe vremea lor se mai practica ca pentru unul mare de la partid să se ”facă” o teză de doctorat fără ca el să-și aducă aportul, dar nu era o regulă ci o excepție, azi, trebușoara asta e o industrie în sine care produce bani pentru profesori și non-valori pentru societate, o industrie al cărei cel mai cunoscut exponent e Victor Ponta. Încet, încet totul s-a viciat pînă într-acolo încît puțini sînt cei ce n-au avut niciodată nicio muscă pe căciulă.

Măcar o șpagă la un spital pentru unul din familie și tot am dat.

Și apoi, trebuia să ne îngrijoreze de mult liniștea cu care s-a privit formarea marilor averi din România. Nu numai liniștea ci și ADMIRAȚIA. Rîdem noi azi de formula ”am fost un un băiat deștept, descurăreț” a lui Voiculescu, dar adevărul e că mulți au ajuns să-i considere în timp pe acești mega-hoți niște băieți deștepți. Și să-și sacrifice în această admirație pentru hoție și corupție toate principiile și toată demnitatea. Să încerce să-i copieze. Măcar să se angajeze la ei, să stea pe lîngă ei, să le respire aerul… Practic, nu cred că există vreun bogat celebru în România care să nu poată fi acuzat de corupție într-un fel sau altul. Doar că ei nu s-au îmbogățit într-un beci, singuri, ci uneori sub privirile și cu acordul tacit a sute, mii de oameni care știau ce făceau.

Presiunea permanentă pe care au pus-o asupra populației și așa prea confuze și prea idealiste (un mare minus cu care am ieșit din comunism, idealimsul care ne-a făcut să credem că orice e posibil oricum), goana după bani, sărăcia și exemplul altora care au renunțat mai repede la principii, valori și morală au scos din ”noi”, din majoritate, un ”om nou” foarte periculos pentru el însuși în fond.

”Omul nou” din România își periclitează ziua de mîine și calitatea vieții pentru punga de mălai de azi. Și nu pentru că face parte din categoria numită cu atîta dispreț pulime sau prostime, ăsta-i un văl al îngîmfării pe care și-l trage pe față grupul celor care se simt superiori prin ceva, ci pentru că, timp de zeci de ani a văzut că așa merg lucrurile în jurul său. Corupție = o scurtătură spre prosperitate = mai mult, mai bine, mai repede. Absolut, absolut diavolesc :(.

Nu vă vine să credeți? păi… nu se crede în general că dacă dai ceva poți ajunge la un job mai bun, la un doctor mai bun, la un spital mai bun, la un pat mai bun în spital? Am avut senzația că mica corupție e accetabilă cînd, în fond e mai nocivă ca marea corupție.

Dreapta ar trebui să facă spume la gură explicînd că dimpotrivă, corupția ne-a adus aici, în momentul acesta mai degrabă mizerabil din existența României. Nu doar corupția mare: Voiculescu, Adamescu, Burci, Patriciu, Copos, Becali & Co. ci poate și mai mult corupția mică. Tăcerea noastră. Indiferența noastră. Convingerea că NIMIC nu e vina noastră, nimic nu depinde de noi. TOTUL depinde de noi. Admirația ascunsă sau fățișă pentru hoți și corupți, pentru clanurile de interlopi e devastatoare pentru sănătatea morală a României. Am ajuns să credem că nu putem rezolva lucruri arzătoare altfel (un post bun pentru copil, o admitere, o bursă, un job, o casă scoasă la executări) decît prin corupție, și, crezînd asta, ne facem doar un rău din ce în ce mai mare. Întîi ne-am pierdut averile, banii personali, apoi cei comuni prin spolierea lor de către marii bogați gen Voiculescu, apoi prezentul, acum viitorul. De ani de zile prin proliferarea corupției în invățămînt și sănătate, în cultură și cercetare, ba chiar și-n sport, ne furăm singuri viitorul. În viitor n-o să avem oameni responsabili, de nădejde, care să ne facă mîndri și să aibe grijă de noi, atunci bătrîni.

În viitor…

În condițiile astea nici nu vreau să știu cum o să fie-n viitor în România.

Reclame

miercuri


dintre tinerii scriitori de presă online, cea mai bună este de departe Tia Șerbănescu. Ea reușește să comprime cu eleganță și mult șarm în pilulele ei (Bref) hazul nervos al acestei epoci, schimonoselile de mahala ale unora, șmenurile politice ale altora, zvîrcolirile în praful cotidian al unor vedete de plasmă, lăsîndu-mi întotdeauna același sentiment ionescian: dacă nu ne salvează din nenorocire, rîsul măcar ne face pieirea mai ușoară.
*
mi s-a pomis o brățară și acum mă gîndesc numai la ea. Și mă mai gîndesc că, dacă n-ai găsit-o în culoarea potrivită o să trebuiască să-mi schimb aproape toată garderoba. Darurile pot fi adevărate tsunami-uri vestimentare. Chiar și pentru fete ca mine care cetesc mult. Cetitul nu face rău la estrogen. Ba din contră, cînd o citesc pe Jane Austen, (mai ales în engleză), cantitatea mea de estrogen crește destul de mult. Și chiar și părul îmi stă mai bine după.
*
Un domn a făcut o plîngere împotriva unor pomi de la mine din cartier, drept pentru care, alți domni înarmați cu niște drujbe au venit să-i pună la punct. Pe cei din grădini și părculețe nu pe cei de pe marginea drumului. Ca să nu cadă în capul gîzelor și a cîinilor vagabonzi că mașini nu-s parcate în grădini, nici copii n-aleargă pe acolo. Eu m-am dus și i-am speriat cu un telefon și cu întrebările pe care ar trebui să le învățăm toți pe de rost: unde vă e autorizația? Cine sînteți? Aveți o legitimație, ceva? Așa că pomii au scăpat doar jumuliți complet (asta se numește toaletare 1/3 din coronament și tăiere aproximativ 1 m din crengile care atîrnă deasupra carosabilului), dar netăiați. Am dat ce-i drept și vreo 5 telefoane, primărie, garda de mediu, maimultverde, etc, și le-am trimis vreo 20 de poze cu mutilatorii de verdeață și cu ce-am reușit să pozez din autorizația lor pe care scria altceva, NU ce au făcut ei.

M-am întors după 45 de minute să fotografiez pomii jumuliți. Drujbarii plecaseră, rămăseseră niște angajați care strîngeau crengile de pe jos și le aruncau în tocător. Cînd m-au văzut că fotografiez din nou i-a apucat cu „aoleo, face poze iar, ce ne facem„?

Chiar așa? Ce ne facem? ce ne facem cu prostia națională?
*
Năstase nu mai e profesor la facultatea de drept. Întreb și eu: cine o să-i învețe de acum pe studenți cum să plagieze sute de pagini cuvînt cu cuvînt și, drept răsplată să ajungă prim-miniștri după aceea? Ha?
*
Pițurcă e încă antrenorul echipei naționale de fotbal. Un infractor condamnat, un cartofor dovedit, un tată care nu și-a recunoscut de bunăvoie copilul – bărbatul ăsta avea discernămîntul necesar să conducă echipa națională? (Ca să nu mai vorbim de demnitate, onestitate, anvergură personală …). Așa credeți voi? ăsta-i cel mai bun dintre voi? Așa au crezut cei ce l-au numit de două ori în postul acela … așa cred. Putea el să facă strategii de joc, să gîndească cîteva mutări înainte? Să cîștige pe bune vreun meci? Păi, lăsînd deoparte moralitatea de doi bani și iresponsabilitatea paternală, încercarea lui de a fura într-un casino împînzit de camere de luat vederi și de oameni care numai asta făceau: se uitau după trișori și hoți, e demnă de mintea unui copil de 10 ani care a văzut de prea multe ori trilogia Ocean’s Eleven, Twelve, etc, și crede că hoții sînt atît de deștepți, fermecători și frumoși (ca Brad Pitt și George Clooney) încît merită să încerci să fii ca ei. Adică fix visele unui puști cordit, fără prea multă minte-n cap și fără prea multe speranțe că din atîta cîtă este, se va face vreodată mai multă.
*
Becali și-ar putea ispăși pedeapsa la domiciliu. Păi da. Asta are o oarecare logică. La cum e construită și pe locuri cum arată, la traficul sugrumat care-i ține pe cei ce locuiesc acolo mai degrabă „înăuntru”, decît îi lasă să iasă afară, Pipera chiar arată și se comportă ca o închisoare. O închisoare scumpă, poluată și foarte inconfortabilă.
*
ah, și varanul! Dacă nu se mai întoarce, nu-i schimbăm numele de alint în șobolanul?
*
oare o să mai apuc în viața asta să văd și să aud altceva decît despre infractori, barbugii, trișori, afemeiați, amantîcuri, mediocritate, grobianism, prostie? Mă rog, în afara gardului strîmt de amici, cărți, filme și muzică cu care m-am împrejmuit?

*

citiți și:

Luni
Joi
Sîmbătă

contemporanii mei


aveți vreodată sentimentul că nu v-ați născut în timpul potrivit? În epoca potrivită? Că mai bine vă nășteați mai devreme sau mai tîrziu … aveți vreodată un sentiment de alienare? vă întrebați: ce fac eu aici? în orașul ăsta? în țara asta … între oamenii ăștia? De ce oamenii ăștia sînt contemporanii mei? Ce legătură am eu cu ei? Ce legătură am eu cu ei cînd nu pot să am nicio legătură? … adică de ce a trebuit să fiu contemporană cu oamenii ăștia, să-mi umplu gîndurile cu șantejele mediocre și vulgare ale trustului Intact, cu scălămbăielile demne de ospiciu a lui Badea … (m-am uitat 10 minute asera și m-am îngrozit. Asta credeam eu că puteam să fac în locul meseriei mele, într-unul din nenumăratele momente cînd teatrul și filmul nu-mi ofereau niciun venit? De fapt nu credeam că pot face așa, ca Badea, dar se pare că așa trebuie să faci ca să te angajezi la televiziune. Nu, de fapt eram foarte departe de a fi ceea ce trebuie pentru o televiziune … eu credeam că trebuie să fiu serioasă, să mă antrenez continuu intelectual, mental, să citesc, să mă documentez ca să am ce spune, ca să am de ce să fiu acolo, în spatele unei camere de luat vederi … WRONG!! ) Eu sînt contemporană cu Jiji cel care are numărul de telefon al lui Dumnezeu și-l sună cînd vrea, cu Piți cartoforul, tată care nu-și recunoaște copii (și asta nu miră și nu indignează pe nimeni, nimeni nu-i pune la îndoială moralitatea și discernămîntul doar pentru așa ceva) și în timpul liber antrenor al echipei naționale de fotbal, cu Felix Voiculescu care și-a turnat familia la Secu’ și drept răsplată a ajuns unul dintre cei mai puternici oameni din România, cu Patriciu, cu Vadim, cu Dan Diaconescu, cu sereseul, cu Morsa Competentă, cu pastorul Gâdea, cu tot felul de pițipoance de televizor, cu oameni care-și parchează limuzinele pe trotuar și apoi, eventual, te mai și scuipă dacă te uiți întrebător la ei, cu toți șoferii dezaxați din București și de oriunde, cu tinerii care lovesc o femeie de 50 de ani cu mașina și apoi fug unde văd cu ochii fără să verifice dacă mai respiră (și cu televiziunile care o numesc „o bătrînă”), cu oamenii care se pensionează de la 40 de ani pentru că-s bătrîni și bolnavi și nu mai vor să muncească și să facă odată Ponta ceva, să le dea ceva pe gratis, să-i țină și pe ei cineva că ei nu mai au chef, nu mai pot, nu mai știu …, cu tipii din cartierul meu care i-au ars motocicleta unuia pentru și-o lega de gard, lîngă intrarea în bloc, și pentru că le stătea lor în gît treaba asta, că el are motocicletă și ei n-au; cu toți cîinii aruncați pe străzi și necastrați care apoi sînt acuzați că sînt pe străzi și se înmulțesc, cu Oprescu și Onțanu care visează telegondole în loc de o șosea de centură sănătoasă care să absoarba traficul din București, cu Mazăre și carele lui alegorice … de ce sînt contemporană cu toți oamenii ăștia? Și de ce printre ei îi văd atît de rar și tot mai departe, tot mai departe pe Liiceanu, HR Patapievici, Cărtărescu ………………….

*

mă puteți acuza că mă uit în direcția nepotrivită și că mai sînt și alții care suferă și ei. Da. Dar cîți? Dacă sunăm acum adunarea și ne dăm întîlnire în … Piața Victoriei, cîți o să ne adunăm? Cîteva sute?

memorialul durerii familiei Năstase


(Încep cu o paranteză foarte lungă …….. trecerea bruscă a Luciei Hossu Longin din tabăra „gherilei” anticomuniste în cea urît mirositoare a lui Voiculescu „Il Tornatore”, m-a lăsat la vremea ei, drept să spui, cu gura căscată. Ani de zile îi ridicasem un piedestal doamnei Hossu-Longin, atît de înalt, încît atunci cînd a căzut de pe el a făcut un fel de explozie atomică.

Apoi, cînd mi s-a spus că, în fond, doamna n-a facut decît un pas înapoi, înspre zona gri-murdar unde activase pînă în ’89, gura mea căscată a rămas căscată definitiv. Cum adică? LHL fusese șefă la propagandă în TVR?

PE BUNE??
*
PĂI ȘI DE CE NU NE-AȚI SPUS PÎNĂ ACUM?
*
Nu pot să mă simt la nesfîrșit vinovată despre toate cele pe care nu le știu despre complicata elită bucureșteană în care morții se amestecă cu vii, bunii cu răii, răspopiții cu popii, marțafoii cu oneștii și tot așa, clamînd toți aceleași locuri în față. Și eu încă acumulez informații cu ușurință, din varii domenii, le clasez pe teme, nu mă simt rușinată să întreb cine?, de ce?, cum? de cînd?, și n-am crezut niciodată, și sper să nu cred vreodată, că am aflat sau am învățat destul. Eu încă m-am străduit să aflu cîte ceva despre orașul ăsta. Dar alții? Dar tinerii al căror interes s-a ofilit la 20 de ani? Dar marea masă de „provinciali” veniți aici doar să-și caute o slujbă mai bună și încă trăind după obiceiurile de acasă (cum îi acuză pe drept bucureștenii)? A cui e această responsabilitate: voi trebuie să ne spuneți cum stau lucrurile aici sau noi trebuie să căutăm să aflăm? Dar dacă habar n-ai că trebuie să cauți? De ce m-aș fi gîndit eu VREODATĂ, de ce aș fi bănuit că patima cu care Lucia Hossu Longin vorbea despre crimele comunismului e fix aceea cu care va vorbi și despre „drama familiei Năstase”? în mai noul memorial al durerii familiei Năstase? …….. am închis paranteza).
*
… căci astăzi, văzîndu-i pe cei doi trei (aflu acu’, după nu știu cîte ceasuri) membrii ai familiei Năstase încă în libertate, cum defilează înconjurați de gorile agresive și de jurnaliști cu ochii pe cale să fie învinețiți, cu o morgă desprinsă parcă din filmele anilor ’40, vrînd cu disperare să joace rolul pozitiv – adică cel al comunistului – din „Cu mîinile curate” (filmul, complet cred, aici), cei doi trei aproape că m-au făcut să rîd. Au coborît niște trepte în viață și li s-a făcut rău. Au ajuns să nu fie mai „băgați în seamă” de jurnaliști ca altădată, alții le-au luat locul, riscă să NU prindă prima pagină, cu tot blogul lui Năstase cad în fiecare zi mai jos și mai jos în iadul anonimatului; Pleșu – vă dați seama ce oroare! – la ultima ieșire în public la Humanitas-Cișmigiu a avut mult mai mulți spectatori ca ei și o audiență mult mai interesantă, așa că, trebuia făcut de urgență ceva. Ceva, cevaa dramatic. Și au găsit: i-au bagat ei în seamă pe jurnaliști. Cu pumnul! Ce roluri, ce dramoletă, ce isterie artificial creată! Mama și fii – trei pitzipoance cu talent, victime ale dictatorului Băsescu – ce-și puteau dori mai mult decît puțină pseudodramă care se la mai spele păcatele puturoase!
*
Îmi venea să strig, nu știu de ce: „dați cu sulf, dați cu sulf, că miroase mai bine!”.
*
În afară de furt la scară națională și distrugerea a tot ceea ce se clădise – cum se clădise – pînă în ’89, familia Năstase și acoliții lor – și o includ aici și pe LHL -, camarila infectă care ne-a distrus, efectiv, viața,  au mai dat ceva sociatății românești: pitzipoanca. De fapt, varianta ei superioară, „elita”: pitzipoanca de televizor.

Sînt convinsă azi că cei ce au organizat și apoi au confiscat revolta populară din 1989, aveau cîteva dorințe teribile, acumulate în ani și ani, în anii aceia în care au privit permanent cu umilință în sus și au supt puroiul partidului. Dorințe care-i rodeau grozav pe dinăuntru și pentru care au pus în scenă isteria aceea colectivă în care au murit o grămadă de oameni, dorințe pe care și le-au îndeplinit cu vîrf și îndesat în ultimii 23 de ani. Una dintre ele era să apară la televizor. Să fie ei vedetele lipsite de orice talent la care ne uităm cu toții. Să fie ei Nicu și Leana a României.

Și le-a ieșit. Mai ales familiei Năstase.

Sînt pe toate ecranele. (De aia avem atîtea televiziuni de știri: ca să aibe ei unde apărea, că doar pe un canal sau două n-ar putea încăpea toți deodată.) Se bat pentru un loc în prime-time. Se invidiază pentru paginile și numărul de cuvinte care le-a fost acordate în ziare. Se exhibă, se dau în stambă. Urlă, țipă, fac scandal. Se scălămbăie. Își pun fustele în cap. Își publică discuțiile despre sex și relații intime pe YouTube. Și Paris Hilton a apărut goală, pe internet. Nu? Ea cum poate? Ce, o fi rușine? Cum zicea tipul ăla de la PNL … „vreau să fac sex cu tine/ cu ce?/ cu ce am și eu.”

Păi nu? Păi da.

De asta nu vedem mai nimic altceva la televizor. Martori am fost cu toții în decembrie 1989, atunci cînd AU CONFISCAT ÎN PRIMUL RÎND TELEVIZIUNEA. Doar că atunci, pe moment, am crezut că e o victorie, e un lucru bun. Cînd colo, ce să vezi? Au confiscat-o pentru ei. Ce, Ceaușescu apaărea la televizor pentru că avea rating? Apărea la televizor pentru că PUTEA. Păi vezi. Ratingul oricum îl stabilesc ei, dacă vor să fie rating o să fie. Căci dacă l-ar stabili altcineva, poate cei 100 000 de frustrați semi-psihopați care se uită la Gâdea și Badea în fiecare seară n-ar conta la fel de mult pentru nicio firmă care vrea să cumpere publicitate. Nu vă întrebați vreodată de ce rating-ul e confundat cu eficiența marketării și promovării unor produse? Distrușii care așteaptă să-i întrețină Ponta de-acum contra votului lor, vor avea din iarnă mai multă putere de cumpărare? Merită să-ți faci reclamă în emisiuni care au o astfel de „audiență”? Mai că-mi vine să zic că reclama aceea în care o pitzipoancă blondă își arată întrepicioarele bancarilor BCR, este de fapt, expresia cea mai fidela a democrației românești, așa cum este ea înțeleasă de tribul neocomunist. Adică: ne puteți regula cît vreți dacă dobînzile sînt mici.

Ce cultura? C-ești nebun? Cultura lor, poate. A personalității lor, așa precum au învățat. Să ne intre bine în cap că nimic altceva nu ni se poate întîmpla. O mostră extrem de elocventă din această permanentă și chinuitoare fandare a egoului lor supra-umflat și deșucheat ca o bubă mare, care stă să plesnească, am avut în vara asta, în telenovela: „falsa sinucidere a lui Năstase”. Parcă mă așteptam atunci, în noaptea aceea în care s-a difuzat primul episod, să iasă din casa aia vro’ trei pirande de diferite vîrste, cu fuste largi și inflorate și să ne arate pe rînd, unde țin ele originea lumii. Aia, din tabloul lui Gustave Courbet (să pun o poză? Să nu pun? Uite pun un link aici.). Dar fără atîta artă și talent.

În cazul acestor nomenclaturiști, așchia n-a sărit deloc departe de trunchi. Ba, într-un fel, de teama pierderii privilegiilor pe care le-au avut, a sărit cumva ÎNAPOI ÎN TRUNCHI.

Apele se retrag la matcă, și, după 20 de ani de peregrinaj, LHL poate liniștită să facă vreo douăj de episoade despre prigoana băsistă. Și despre martirul Năstase.

Memorialul durerii familiei Nătase. Și al nătăfleților de români.
*
așa că, am două lucruri a vă spune/cere. Ba nu, trei.

1. voi cei ce știti cine ține de care trib, nu vă mai ascundeti sub falsul non-combat românesc. Povestiți. Povestiți, povestiți tot ce știti, altfel sîntem pierduți.
2. aștept ziua cînd o să renunț de tot la contractul de cablu. Aștept ziua cînd o să-mi fac destul curaj și o să mă car de aici. Nu știu ce mai aștept.
3. Cred că în decembrie n-am să mai votez. Nu mai am cu cine. Nici cu ce.

Doina Jela: Vis recurent


În aşteptarea târgului de carte de la Paris, visul compensatoriu al unei fiinţe îngrijorate.

Cunosc o mulţime de oameni disperaţi pur şi simplu de soarta ICR-ului după plecarea echipei lui Horia Roman Patapievici şi înlocuirea oamenilor din teritoriu, – adică din 27 de capitale ale lumii, unde în ultimii ani începuseră să se audă despre noi şi lucruri bune, – cu nume care mai de care mai neverosimile, când nu cu oameni fără nume. Sunt, mărturisesc, la fel de disperată. Nu am reacţie, nici măcar la articole şi luări de atitudine cu care rezonez întrutotul. Ca acela al dlui Papahagi de mai ieri. Fiindcă de pildă, nu exclud, în totalitate, ca o persoană cultivată şi inteligentă, ca Doina Uricariu, să fie şi suficient de orgolioasă şi să vrea să nu se lase mai prejos decât predecesoarea ei şi să-şi şi convingă şefii de la Bucureşti să-i permite să arate că poate. Nu exclud posibilitatea ca prin inteligenţă şi cultură, dl. Dobrescu să nu strice prea mult din ce s-a făcut la Paris, de bine de rău. Nu ignor nici că în unele locuri echipele nu erau chiar o lumină şi nici posibilitatea ca unele echipe, excelente, să rămână pe loc. La Praga, de exemplu, se fac lucruri minunate la ICR. Toţi cehii care au avut misiuni în România, au rămas cu o nostalgie a Bucureştiului cultural pe care şi-o potolesc acolo. Asta se mai poate întâmpla şi în alte locuri, ca la ICR-ul din Israel, de exemplu, model de eficienţă şi deschidere, şi oriunde, acolo unde bătălia pe  post nu este aşa de aprigă. Fiindcă de fapt, aici e aici. Nu calitatea profesională, pe care nu o cunoaştem în prezent,  mai mult decât o ştiam pe cea a oamenilor dlui Patapievici, la început, ne aduce la deznădejde. Nici faptul că, întocmai ca într-un fel de autosabotaj, multe din numiri sunt rezultatul nu doar neinspirat al neinspiratei numiri a dlui Marga acolo unde nu-i era locul ( fiindcă la urma urmei unde-i era locul, te întrebi; şi unde le era  la urma urmei locul lui Ponta, sau al lui Antonescu, sau al lui Voiculescu, care l-au numit?) Ceea ce mă face să disper este lăcomia cu care  artişti, scriitori, ”au pus botu”, (cum se spune, atât de dur şi expresiv pe forumuri), la bani şi sinecuri, în schimbul bunului lor nume, în vreme ce tripleta de mai sus, penală, se împărtăşeşte şi se legitimează din şi prin fosta lor onoare, respectabilitate şi nume bun.

Un episod îmi vine în minte atunci când pun pe hârtie cuvintele acestea trei ce par la noi atât de lipsite de greutate. Şi el îmi inspiră presupun, visul recurent legat de coşmarul prezenţei noastre la târgul de la Paris, din primăvară. În contrast cu deznădejdea, e un vis mai degrabă exuberant. În tot cazul, care iese din registrul dramatismului, al disperării mute, ca şi cum în timpul lui aş uita că pagubele sunt serioase şi că nu am decât o singură speranţă, anume ca în decembrie, banda aceasta de hoţi mărunţi să nu câştige alegerile şi lucrurile să revină, cât de cât la normal.

Trebuie, ca să-l fac ceva mai transparent, să conturez mai întâi contextul lui. Episodul de care îl leg, s-a petrecut în mod real, tot la Târgul de carte de la Paris. Iar el îmi revine frecvent în minte, întrucât, ca fiinţă interesată de carte, sunt, în general, mai neliniştită de pagubele din domeniu, şi mai în particular,  mă gândesc cu groază şi ruşine la ce va fi acolo în martie 2013, când, graţie prestigiului lui Patapievici şi muncii oamenilor lui de acolo, România este ţară invitată. După ce la Torino, la Londra, la Frankfurt şi la Praga, cu cheltuieli nu exorbitante, anii trecuţi prezenţa românească a atras atenţia prin graţie, imaginaţie, inteligenţă şi umor, mă tem că ne vom întoarce la prăfuiala, stânjeneala, penibilul standului pustiu ca o librărie de gară de provincie, de acum opt-nouă ani, când întorceam ochii, trecând prin dreptul lui, ca un copil complexat care nu vrea să fie recunoscut în tovărăşia ponosită a celor dragi, la ieşirea din şcoală. O vedeam acolo de ani şi ani pe aceeaşi doamnă din Ministerul Culturii, supravieţuind regimurilor politice şi propriei inadecvări, stând stingheră pe scaunul ei din spatele tejghelei unde nu se oprea nimeni, şi măsurând cu ochi severi trecătorii, ca şi cum toţi i-ar fi fost subalterni.

Dacă îmi amintesc bine, în 2006, când s-a petrecut evenimentul care-i împrumută visului meu acea ţandără de real necesară, lucrurile începeau să se îndrepte, deşi doamna de la minister era tot acolo. Era, din fericire secondată de câteva domnişoare mai relaxate, mai sprintene, vorbind  bine măcar franceza şi ştiind câte ceva despre comunicare şi public-relations. Eram chiar la standul nostru, când un fel de  curent a trecut prin imensa hală, făcând-o să frisoneze şi un freamăt a străbătut mulţimea, care şi-a întors brusc ochii în aceeaşi direcţie. O şoaptă, reluată de mai familiarizaţii vizitatori, amestec de admiraţie, teamă, respect, satisfacţie şi veselie: l’Entarteur!

Era prima dată când auzeam de personajul acesta şi iniţial am crezut că este un fel de animator al târgului, cam ca, la noi, poetul Paul Daian cu cocoşul lui, cu barba lui în culori multicolore, pijamaua lui şi bucata de telemea pe care o purta în palmă, strigând ”Veniţi să vedeţi ce brânză a făcut editura cutare, anul acesta!”.

Nu, l’Entarteur  este altceva. Întâi şi întâi că nu e un tip plătit de organizatorii târgului, lucrează pe cont propriu, iar treaba lui este pe cât de temută, pe atât de riscantă.

Foarte pe scurt, fiindcă foarte multe se pot afla azi de pe internet, scriindu-i numele în căsuţa de Google, l’Entarteur  este deja în lumea francofonă o instituţie în toată regula; o instanţă morală care sancţionează necinstea, emfaza, contrastul dintre vorbe şi fapte, derizoriul drapat în pretenţie, obrăznicia şi minciuna, alegându-şi periodic un personaj care consideră el că le întruchipează, pândindu-l unde se găseşte, în parlament, pe croasetă la Cannes, în amfiteatrul unei universităţi celebre, în aeroport, de regulă în zone cu multă lume, camere de luat vederi şi aparate de filmat. Şi acolo unde-l prinde, îi lipeşte de figură un tort, în care se găseşte de fiecare dată şi un mesaj care explică alegerea. E un fel de premiu de excelenţă, la care nu râvneşte nimeni, fiindcă vizează persoane publice care se vor şi trec drept respectabile.

Indeobşte este vorba de genul şi cu slănina-n pod şi cu varza unsă. Lumea francofonă zice    „care vrea să aibă şi untul şi banii pe unt”. Ca să vă faceţi o idee, în martie 2006, la Târgul de la Paris, cel căruia l’Entarteur  i-a lipit de  figură tortul, a fost filosoful Bernard-Henry Lévy, (foto stânga), şi a făcut-o, semnificativă onoare, el personal. De aproape 40 de ani, anume din 1968, când îi venise Entarteur-ului ideea, BHL-ul fusese în vizorul lui de mai multe ori. Acum, infatuatul şi cam demagogul apărător al tuturor cauzelor bune, niciodată altfel decât în lumina tuturor reflectoarelor, păţea pentru a şasea oară ruşinea. Dar au păţit-o şi înaintea lui şi după el, alte numeroase nume strălucite: Marguerite Duras, Patrick Poivre d Arvor (vedetă de televiziune care a transformat un film cu Castro, al altcuiva, în interviu propriu, montând întrebările), Nicolas Sarkosy, Jean Luc Godard , Bill Gates. Lista poate şi ea fi găsită pe Google, ca şi episodul care-l priveşte pe fiecare, relatat în detaliu, uneori cu secvenţe video.

Ceea ce este şi mai remarcabil, este faptul că din 1968, întreprinderea cu un singur angajat a acestui umorist anarhist belgian, pe numele lui adevărat Noël Godin (născut la Liège în 1945), a crescut şi s-a dezvoltat, el ajungând să aibă un staff, presupun, consilieri, o echipă şi chiar o Internationale Patissière admirabil de activă şi de eficientă. Activiştii lui se costumează, se travestesc, se deplasează urmărindu-şi şi găsindu-şi victima şi în gaură de şarpe, reuşesc să treacă de portari, de body guarzi, să scape de poliţişti şi să nu se aleagă de cele mai multe ori decât cu o amendă, cu câteva ore de arest, sau, mă rog, cu o bătaie zdravănă.

Acesta este visul pe care-l tot visez, pesemne fiindcă mă gândesc cu jale şi ruşine la ce va fi la Budapesta, unde Brânduşa Armanca nu mai e, la New York, de unde a plecat Corina Şuteu (foto dreapta), la Madrid şi cum spuneam, la Paris, unde  o să o vedem probabil pe aceeaşi eternă doamnă din Ministerul Culturii, care a supravieţuit lui Ceauşescu, Iliescu, din nou Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, cu taiorul ei ţeapăn, cu vârsta ei tot mai respectabilă, cu totala ei necunoaştere a vreunei limbi străine, bătând la ochi între frumuseţile tinere, deştepte, şcolite, fireşti, de la standurile din jur, dar de ale cărei priviri autoritar-stânjenite fug vizitatorii ca dracu de tămâie.  Visez că i-am cerut în prealabil ajutor, nu dlui Barosso sau dnei Viviane Reding, ci  acestui Lenin post-comunist, şef al Internaţionalei Patisiere, care mi-a răspuns prompt, la care m-am afiliat şi activez frenetic şi cu folos. Că am strâns deja o groază de adepţi, voluntari, şi că am împânzit deja imensa hală de la Porte de Versailles, fiecare ducând în mâini, totuşi invizibil, un imens tort cu frişcă. Cu doamna de la minister nu avem nimic. Mai precis am decis că n-aş strica pe ea un tort. Fiindcă am uitat să vă spun că sunt  deja şefa Filialei Româneşti a Internaţionalei. În aceasta calitate nu am decis încă dacă să stric sau nu un tort  pe nişte inşi ca Ponta, Antonescu,Voiculescu, care sunt aşteptaţi acolo, să taie unele panglici şi pe altele să le scoată pe nas.  Ei nu intră în sfera noastră de activitate, ei sunt penali. Se face în vis că am lista mea, a noastră. Iar ea începe şi se termină cu aceia  dintre intelectualii noştri până mai ieri onorabili şi oneşti, sau aproape, care au căzut atât de uşor în păcatul lăcomiei şi ”au pus botu”, cum spun forumiştii. În visul meu, mai ales pe ei îi văd asaltaţi de tinerii afiliaţi cu mic cu mare la Internationale Patissière, ascultându-mă cum niciun şef n-a fost vreodată ascultat, formând rapid şi eficient comandouri şi urmărindu-i, cu torturile în braţe, în toate misiunile lor de reprezentare, de peste tot, (în visul meu suntem ubicui şi eu şi echipa, sau toate misiunile se desfăşoară acolo, nu mi-e prea clar) şi umplându-le gura de frişcă, acoperindu-le faţa, sub camerele de luat vederi ale tuturor televiziunilor, inclusiv Antena 3. Mă trezesc în hohotul de râs al mulţimii şi al meu propriu şi râd aşa, până realizez că n-a fost decât un vis, câteva minute delicioase.

Nu ştiu dacă e de bine sau de rău, visul meu, ştiu doar că soluţii reale pentru târgul din primăvară, îngrijorarea şi chiar disperarea noastră, nu am. Asta înseamnă că funcţia de compensare măcar, tot şi-o realizează.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

*

ce este un partid (politic)?


o adunare de fecioare? Un grup de domni batosi si cateodata barbosi care vin la intalnire cu o carte in mana si daca nu-i asculti cand iti citesc iti mai si trag una cu ea in cap? Un grup de intelectuali exaltati? Conteaza sexul? Conteaza religia? Conteaza inaltimea? Perfectiunea fizica? Sa fie grasi? sa fie slabi? sa le masuram colesterolul si trigliceridele? Grasimile saturate si alea nesaturate? Intensitatea din priviri? Acuitatea auzului? Daca n-au miros bine dezvoltat, mai au ce cauta aici? in discutia noastra? Deci … Cum sa fie? Sa aibe ochi albastri? Sau ochii negrii si tenul marmorean? Sunt mai eligibili daca au ochelari?
*
Nu cumva oamenii se asociaza in functie de interese? Mai degraba in functie de asemanari decat de ‘osebiri? In functie de cum isi imagineaza ei viitorul? In mod natural puristii – si cei ce doar se cred puristi – vor sta cu puristii, cei ahtiati dupa bani alaturi de cei ce gandesc la fel, reformatorii vor fi cu ai lor. Oamenii se „sorteaza” dupa interesele lor, puterea (financiara sau influenta) ne imparte natural in clase sociale; si, istoria ne invata, chiar si dezamagitoarea istorie a ultimilor 23 de ani ca cei ce joaca azi in liga mare sunt urmariti indeaproape de cei din liga de mijloc si tot asa.

*

Recentele ciorovaieli din sanul dreptei mi se par rezultatul firesc al unor noi asezari in sanul societatii. Ne ciorovaim pentru ca, in sfarsit ne cunoastem, acceptam ce si cum suntem, si, fiecare dintre noi vrem sa ajungem pe locul potrivit noua … ne ciorovaim pentru ca, in sfarsit, s-au mai coagulat si alte grupuri sociale, nu mai avem doar comunisti, dizidenti si din aia, a treia cale: mai putin comunistii. Ne ciorovaim pentru ca unii, pana acum stangisti de profesie, s-au trezit ca ei de fapt n-au nicio legatura cu stanga, ca foamea mare de bani i-ar incadra mai degraba intr-un partid care vrea sa promoveze un capitalism feroce, o economie dereglementata unde sa poata face ei, daca se poate chiar legal, legea. Ne ciorovaim pentru ca, multe lucruri nu sunt asezate in societate. Pentru ca, tot un reformator entuziast – ca sa nu zic exaltat – ca domnul Neamtu, arunca in aer nervii si asa fragili ai femeilor, atacandu-le ba vuitoanele, ba locul neclar in ierarhiile profesionale, familiale … Ne ciorovaim pentru ca, multi intelectuali si artisti simt in sinea lor, iarasi in mod natural, ca ei ar fi mai degraba de stanga, dar vezi, cum la noi stanga miroase gros, dar gros a „valori” comuniste, intelectualii si artistii nostri intorc capul cu destula lehamite spre centru-dreapta. Ne mai ciorovaim si pentru ca, grupurile astea de interese se reunesc tot mai fatis si negocieaza tot mai pe fata ce poate pune fiecare pe masa. Si asta contrazice foarte tare imaginea angelica pe care am avut-o pana acuma despre ceea ce putem noi. Ne mai ciorovaim si pentru ca asa ne e firea, mai cu seama de o vreme incoace, si pentru ca nu ne simtitm bine cu noi. Si eu m-as ciorovai cu mai toti barbatii din politica romaneasca, (mai putin cu Presedintele Basescu in privinta asta),  pentru ca, dupa cate vad, in echipele de conducere ale noilor partide, misoginismul da in floare.

Acestea fiind zise, consider ca in prezent avem de toate in politica romaneasca. De la ultrasii lui Neamtu, care o data cu Vade Retro arunca in arena funia cu usturoi (normal, nu?, la retorica si ideologia lor, cu fundatie teologic-crestina, cu vagi arome legionare, sa faca asa … mi se pare amuzant dar in acelasi timp consecvent din partea lor. Da, sunt consecventi cu ei insisi.), trecand pe la MRU si prin Partidul Forta Civica, (facut mai degraba dupa criterii pragmatice si foarte in ton cu realitatea sociatatii romanesti si cu nerabdarea „generatiei de 40 de ani”, din care dealtminteri, face parte si Ponta), pana la varanii tot mai puturosi de tipul lui Voiculescu. Si toti acestia, sa nu uitam!, vor fi colegi cu Dan Diaconescu, (poate si in vreo alianta parlamentara, mai stii?), cel ce manipuleaza fara rusine mentalul colectiv, ala obscur si intortocheat ce colcaie de stereotipii, imagini false despre sine, cel ce mulge seara de seara TOATE asteptarile nerealiste a cel putin 10 % din populatie. Da, DD, cel ce a anuntat ieri ca va cumpara impreuna cu poporul Oltchimul. Chiar el.

Toti avem interese financiare.

Multi am vrea sa avem un cuvant de spus legat de cum se tin fraiele economiei. Multi credem despre noi ca am sti ce sa facem dac-am reusi sa ajungem in varful piramidei. Interesant de observat este ca, alaturi de toate astea, alaturi de furia cu care ne-am pornit sa zmotocim societatea ca s-o facem cumva mai buna pentru noi, fiecare grup de interese in parte mai adauga nitica etica, morala,  ceva citate biblice, sau niste fuste noi. INTERESANT este ca, mai nou, alegatorii sunt tentati sa aleaga SI in functie de acestea din urma.

Dar nu pot sa nu ma intreb ce se ascunde in spatele noilor vuitoane agitate si ce mai vine la pachet cu funia de usturoi.

*

Foto: Octav Dragan

Fotografiile au fost facute la Conventia Nationala a Partidului Forta Civica. In fotografii, de sus in jos si de la stanga la dreapta: Mihai Razvan Ungureanu, Adrian Iurascu (fostul presedinte FC, actual prim-vice presedinte), MRU (presedinte FC), Stefan Daniel Pirpiliu (secretar general), Smaranda Vornicu (VP), Danut Liga (VP).

Echipa completa: Mihai Razvan Ungureanu, Adrian Iurascu – prim-vicepresedinte, Stefan Pirpiliu – secretar general, Ion Bazac, Dan Liga, Doru Maries, Dan Cristian Popescu, Marian Saniuta, Gabriel Biris, Florin Bolchis, Radu Botezatu, Sergiu Fendrihan, Daniel Ionascu, Ioan Mircea Hancu, Adrian Semcu, Smaranda Vornicu – vicepresedinti, Gheorghe Moisescu si Valentin Suvar – secretari generali adjuncti, Despina Munteanu si Denis Soare – secretari executivi, Sorin Parcalabu – trezorier.

„acest comportament nu e specific poporului roman” …


… spunea cineva intr-un comentariu postat undeva intr-un grup pe FB, in cadrul unei discutii despre distrusii care s-au dus ieri sa huiduie la nunta Elenei B.

*

cum adica NU e specific? Ba, taman ca ESTE specific. Acest tip de comportament fara logica, dominat de o patima murdara, negativa, de o pacla de mizerie morala care impiedica orice farama de ratiune sa mai repare ceva, este, in ultimii ani, specific poporului roman.

Sa nu ne mai facem atatea iluzii. Sa nu mai tot emitem atatea pareri inexacte, gresite despre noi. O data si o data tot va trebui sa ne privim in oglinda. O data si o data tot va trebuie sa acceptam ceea ce vedem.

Sa nu ne mai atribuim valori negative sau pozitive pe care nu le avem. Nu suntem buni, nici generosi, nici primitori ca natie. Exceptiile sunt rare si la fel spectaculoase ca niste oaze in desert. Iar creativitatea aia mult prea trambitata, mi se pare mai ales o lipsa de rigoare, de disciplina, ajutata cateodata de bunavointa inspiratiei de moment.

Desantarea, tateala, primitivismul, agresivitatea fara noima si fara tinta clara, barfa, invidia, gelozia crunta, lipsa disciplinei, lipsa culturii, lipsa oricarei ierarhii a valorilor, si in ultima vreme, extrem extrem de grav: lipsa DISCERNAMANTULUI de orice fel, TOATE ACESTEA ne caracterizeaza ca popor.

Cum sa nu ne caracterizeze lipsa disciplinei si a rigorii? Respectam noi vreo regula? Pai suntem creativi sau nu mai suntem?

Ponta si Antonescu sunt specifici poporului roman? Ei, uite ca, totusi, si la o re-re-renumarare a voturilor date la ultimul referendum, macar sase milioane sunt de acord cu ei. Deci sunt mai mult ca „specifici” poporului roman. Exact asa cum sunt: ca niste maturi cu creiere de copii ce-au stat prea mult cu nasu-n western-uri netraduse, prinse la sarbi, unguri sau bulgari. Din care au inteles ca barbatu’ tre’ sa stea calare si sa traga in orice ii iese in cale, ca de aia e barbat. Orice subtilitate a planurilor le scapa, nici macar n-o intuiesc. Unul e un plagiator (adica hot) notoriu si un obraznic maladiv. Celalalt, impertinent pur si simplu, buhait de nesomn si bautura (ca doar n-o fi de la bufeuri) si agitat ca un dictator de gubernie scos din tatani de niste muste prea bazaitoare. Da, sunt specifici, sunt foarte specifici pentru poporul roman …

Traian Basescu e specific poporului roman? El, marinarul, „chiorul” – cum ii place romanului sa-l alinte, asa, cu o familiara si foarte acceptata discriminare, cu satisfactia cu care multi rad de necazurile si defectele fizice ale altora, (deh, ne si permitem, nu?) – Base’ hulitul, uratul, cel ce in vara asta a invartit lumea pe degete din usa unui garaj? Omul albastru e specific poporului roman? Expresii de tipul „tiganca imputita” sunt specifice poporului roman? dar Mircea Badea? Gaozarul asta care s-a transformat dintr-un tanar normal, in cautarea unui drum in viata, intr-un limbist gretos, ab-so-lut si iremediabil gretos – astfel de „evolutii” sunt specifice poporului roman? Dar EBA? Elena Udrea? Dar Androneasca, mai cunoscuta si ca Abramburica? Aceasta pitzipoanca fanata, pardon, fane, ca sa vorbim cu termenii noi invatati la nunta … Ea care va imbunatati rezultatele la BAC prin modificarea examenului in sine, adica prin reducerea gradului de dificultate, ea e specifica poporului roman? Sa schimbam regulile de notare si apreciere dupa ce un concurs s-a incheiat sau chiar in timpul concursului e specific poporului roman? Circul facut de Nastase si familia lui e specific poporului roman? Dar un dezastru, o catastrofa ambulanta precum Voiculescu, un nenorocit care pentru bani a inceput prin a-si vinde familia si acum continua, cu aprobarea acelorasi 6-7 milioane care au confirmat actiunile lui Ponta-Antonescu, sa ne vanda bucata cu bucata putina bunastare care ne-a mai ramas, linistea, libertatea, viitorul … el, jegul de Voiculescu e specific poporului roman?

*

Sa nu ne mai mintim … suntem exact asa. Dar exact asa. De asta traim cum traim. Pentru cum suntem, pentru ce ne propunem sa facem in viata asta, traim chiar prea bine. Mai e loc sa ne fie si mai rau.