un bilet de mulţumire: „Adevărata faţă a lui Traian Băsescu”


aş vrea să-l citez pe autorul acestei cărţi, Marius Oprea, de la bun început: „Trăim într-o lume care funcţionează clientelar, pe baza a două idei: gintă şi geantă.”. E un fragment dintr-un interviu publicat de Ion Longin Popescu (pot să mă întreb şi eu acum din care gintă face parte domnul I.L.P. şi cît are în geantă? Dar doamna Lucia Hossu Longin? Ori doar domnul M.O. are acest drept?), în revista Formula AS. Bună observaţia lui M.O., şi chiar i se potriveşte perfect, mai ales în prezent, căci el este, după cum vedem cu toţii, într-o disperată şi caraghioasă cursă între o gintă sau alta şi geantă.
*
Caraghioasă şi deloc subtilă e şi coperta. Asta ca să fie clar de la bun început. Portocalie ca şi defuncta alianţă, din care făcea parte şi PNL-ul aflat azi la putere (să ştiţi domnule Oprea, că în ultima campanie PDL a folosit altă culoare), cu Băse’, cum îl alintă toată Antena 3, care are nasul lung şi roşu (îmi amintesc de cheful cu Becali, petrecut cum ar veni în afara orelor de program, dar nu-mi amintesc, de pildă, să-l fi văzut pe Preşedinte sughiţînd şi bîţîindu-se ameţit pe la conferinţe de presă cum a făcut Sarkozy la începutul mandatului de preşedinte, link către faimoasa scenă aici  , ori cu părul vîlvoi şi ochii umflaţi de nesomn ca interimarul de tristă amintire), Băse’ care are o bărcuţă de hîrtie în mînă inscripţionată cum altcumva decît: RO, pe care cred că autorii vor să ne convingă că vrea s-o înece în lacrimile vărsate cu atîta emoţie. Vă mulţumesc că nu mi-aţi băgat cu această ocazie TOATE deştele în ochi ca să-mi dea şi mie lacrimile şi n-aţi reluat toate clişeele niciodată dovedite de tovarăşii antenişti, fix de la prima-prima pagină.
*
Apoi, aproape mă miră generozitatea cu care aţi luat asupră-vă, TOATĂ responsabilitatea juridică.

Adevărul e că trustul Intact e vai şi amar, de abia îşi trage pingelele de sărăcie şi … „nevoile şi neamul.

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, fără-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-înfiorează de-a ta faimă …..”

Pardon. M-am crezut C.V.T. pentru cîteva secunde.

Da. Aveau chiar nevoie de-un filantrop, de-un Mecena, ca să mai facă şi ei un ban. Bine că v-au găsit pe dumneavoastră.

*
cu alte cuvinte trebuie să ne bazăm exclusiv pe … ce spuneţi. Ştiţi replicile acelea din B.D., nu (link aici)? Haideţi, trebuie să le ştiţi!

– Cine vă recomandă?
 – Vocea şi talentul meu!”

Cam aşa şi dumneavoastră. Cartea are, ce-i drept, 115 note de subsol dar care fac mai TOATE trimitere la ziare şi reviste: Flacăra, Bilanţ, Libertatea (o sursă demnă de toată încrederea, pe cuvînt de pionier, că atît am apucat, mă scuzaţi), Jurnalul Naţional (ăsta da!), Adevărul, România Liberă, Telegraf, Evenimentul Zilei („mai apăreţi?” – vorba cuiva), Scînteia (buuun!), Curentul, Cotidianul, Cuget Liber, Gardianul, Realitatea TV (n-a dat faliment?), 7 Plus, Ziua, Zona Interzisă, Atac, etc, etc, etc …. aproape nimic altceva.
*
Aş putea să continui aşa, făcînd praf pagină cu pagină, paragraf cu paragraf. Şi nu sunt nici măcar Preşedintă de Scară de Bloc (CEO of PSB. Ee? E.). Şi încă azi nu sunt în formă, nu sunt în vînă, n-am chef, n-am zvîc, n-am dracii la mine …

Dintr-un „Wiesenthal al României”, cum îl numeşte Ion Longin Popescu în interviul pe care l-am menţionat la început, Marius Oprea se transformă o dată cu această carte, prin propriile afirmaţii şi declaraţii într-un apărător al mamelor şi copiilor oropsiţi. Un fel de Maica Tereza, de Lady Di … di Târgovişte …


*
Bine, foarte bine, mamele şi copiii oropsiţi chiar au nevoie de ajutor … Din păcate, apăraţi mamele şi copii doar o pagină … ca mai apoi să aveţi probleme mari cu unele dintre ele. De pildă cu Maria Băsescu, care e vinovată TOCMAI pentru că e soţie şi mamă.
*
M-am plictisit. Cartea are această dublă calitate: e şi rău-voitoare şi plictisitoare. Măcar de-ar fi fost scrisă incitant şi alert. Am altceva mai bun de făcut decît să diger ceva aşa de nesănătos. Ceva atît de perfid şi insidios. Nu e nimic de această carte, dar absolut nimic, doar bîrfe penibile, supoziţii, păreri. N-are nici măcar poze. Nu e nici de colorat. Înşiruiri nesfîrşite de fapte, adevărate sau nu, din biografia aceluiaşi personaj sau nu menite să ducă într-un final la distrugerea imaginii Preşedintelui Băsescu. Răzbunare ieftină, de colţ de mahala. Tot căutînd adevărata faţă a lui T.B. v-aţi pierdut-o pe a dumneavoastră, domnule Oprea.

Bun, Băsescu, bun. Bun la cîştigat încă un ban. Şi ce uşor cîștigat! Mai uşor decît să tot dezgropi morminte.

Da, ați fost destituit în 2010 din postul de preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (care vă aducea în afară de un salariu, ohooo!, şi prestigiu: casă, maşină, şofer).  Da, aţi fost repus în funcţie. Şi aţi scris un bilet de mulţumire. Şi ăla prost. În acest context, mi se face greaţă. Dintr-un expert în crimele comunismului aţi devenit un excelent părerolog, un debutant într-ale limbismului, ceea ce, sincer, mă face serios să mă îndoiesc de calităţile dumneavoastră anterioare. „Brazii se frîng, nu se îndoiesc”, mă gîndesc că atunci cînd v-aţi ocupat cu arheologia terorii aţi auzit şi de asta.

Nu se-ndoaie omul drept, doar pentru că-l frige azi la lingurică. Şi ăia pe care vă lăudați că i-aţi dezgropat din gropi comune şi i-aţi reabilitat, să ştiţi că au răbdat mult şi bine pentru crezul lor.

N-aţi învăţat nimic din toate astea.
*
Semnează: Una care are şi ea păreri. Dar n-o să se apuce să scrie o carte cu ocazia asta. Mă mulţumesc să-mi vărs năduful pe acest blog.
*
Alte articole pe aceeaşi temă:

Vladimir Tismăneanu: Marius Oprea şi istoria contemporană a României

Vanesa Paradiz: O carte despre dicotiledonate

Reclame

Invitata de azi: Doina Jela


Alertă maximă: în România 2+2 incep să facă 5!

Sau despre ineficiența stranie a împotrivirii românești la rău.

M-am gândit intens zilele acestea la această temă și am și scris câte ceva. Spuneam că atunci când am vizitat, în urmă cu vreo zece ani, Biblioteca de Samizdat ”Libri prohibiti” de la Praga, condusă de un apropiat al lui Havel în ale disidenței, Jiri Gruntorad, am fost izbită de o trăsătură a aproape tuturor documentelor și obiectelor expuse acolo: imaginația, umorul, relaxarea și stăpânirea de sine care le generase, pe toate, aproape fără excepție.  Atunci am interpretat fenomenul într-un fel foarte congruent cu datele mele în materie de disidență românească. Comparându-i cu încrâncenarea, năduful, dramatismul efortului persuasiv al disidenței noastre, ca și violența sângeroasa, sălbatică a reacției care i-a corespuns, mi-am spus că cehii erau superficiali, ușuratici, puși pe distracție și pe voioșie, atunci când totul în jurul lor se prăbușea. O singură nedumerire persista: de ce disidența lor fusese atât de eficientă, iar a noastră dăduse doar victime  solitare și eroi și uneori victime eroice?

Văd altfel lucrurile azi: și ele nu sunt în favoarea noastră. În spatele seriozității cu care dialoga Vasile Paraschiv cu Nicolae Ceaușescu și sălbăticia cu care a fost bătut apoi, stătea, de o parte și de alta paralizantă, frica. În spatele umorului ceh stătea, relaxată, matură, neclintită, încrederea în sine și în dreptatea proprie…

Câtă eficiență are să te adresezi unui nebun, cu ”Mult Simate și Iubite, uitați ce ne-ați promis și ce ne dați?” într-o scrisoare plină de adevăr și de curaj, pe care o citește doar el, dacă o citește, și securiștii care apoi îți înscenează sinuciderea. Sigur, o ascultă la Europa Liberă o țară întreagă, încremenită de frică și empatizând cu tine, sau nu, dar și dacă empatizează o face practicând  ”disidența în gând” de care tot noi, cu autoderiziune, am omologat-o.

Nu vreau să intru acum în detaliile elaborărilor prin care fiecare își justifica neputința solidarizării și frica. Nimănui nu i se poate cere să fie erou. Fiecare își poate cere asta doar sieși. Este adevărat că în România a mai existat o formă de a respinge solidarizarea tipic națională: o anume megalomanie. Paul Goma nu era destul de talentat, ca să se coboare scriitorul român la solidarizarea cu el, Vasile Paraschiv nu era destul de reprezentativ, pentru ca intelectualul român să-și pună semnătura sub el, și la fel, ceva a avut și Radu Filipescu, și Doina Cornea, și Dinescu. Niciunul nu era destul de bun să ne solidarizăm cu el, nu? Dar sigur, mai ales frica infantilă de un părinte care și-a pierdut mințile, cu atât mai mult cu cât și-a pierdut mințile.

Un argument că ea a fost cel mai puternic factor de inhibiție, este că și grațioasele și atât de eficientele pere din plop n-au apărut decât prin noiembrie 1989, când colosul își arătase de jur împrejur, picioarele de lut și găunoșenia. Or cehii uzaseră de mult, aproape de la bun început, de un întreg arsenal de asemenea mijloace cu care câștigaseră o simpatie nevăzută, surdă, de  neidentificat, de nepersonalizat și de nestăvilit. Nu mai dau exemple.

Trăim azi, în România democratică  frica a dispărut. Dar n-a rămas în locul ei eficiența și ingeniozitatea.  Dovadă că trăim aici și acum în plină ficțiune orwelliană. Absurdul și nu frica, a amuțit pe toată lumea, sau a  creat o așa hărmălaie încât nimeni nu mai aude pe nimeni, ceea ce tot muțenie înseamnă, din punct de vedere al eficienței.

Ceea ce mă face să mă întorc din nou la admirația mea pentru cehi și să mă întreb ce-ar face ei în situația asta, a cărei descâlcire trebuie începută dintr-o margine, adică, demisia premierului Victor Ponta. Și ce-mi imaginez eu că ar face ei, inventivi și ingenioși și apți să găsească mereu soluții  eficiente, chiar și pentru cele mai absurde situații, sunt următoarele: ar ieși la o terasă, ar lua câte o bere Pilz și în timp ce o beau,  relaxați  și calmi, și-ar aduce aminte cui a promis doctorul în drept Victor Ponta, că, dacă  pagiatul lui se dovedește își va da demisia din funcția deja supremă în stat? În fața cui nu o poate el întoarce ca la Ploiești că n-a  promis demisia dacă se dovedește plagiatul, ci dacă el îl recunoaște și iaca, nu-l recunoaște?  În fața cui nu poate spune el că uite, acum trece prin parlament  o hotărâre de guvern, că plagiat este doar dacă nu schimbi copertele unei lucrări, nu dacă furi din ea, 80 de pagini. Promisiunea că-și dă demisia, pur și simplu, a făcut-o decât unui jurnalist de la El Pais. Sunt sigură că niștre cehi, în locul nostru, decât să trăncănească până la leșin la TV, pe Facebook, sau în presă, s-ar amuza să scrie, care mai de care mai plin de umor, la El Pais, în nume propriu, sau al organizației pe care o reprezintă,  cerându-i să găsească el o comisie internațională de experți, care să decidă asupra vinovăție sau nevinovăției  lui Victor Ponta, primul ministru al țării lor, ajutându-l astfel, să-și țină promisiunea. Nu este nici o opțiune atât de riscantă și de dramatică, precum a fost disidența singuratică a disidenților noștri, iar curajul cerut nu are de înfruntat frica imensă cu care au avut de luptat ei, când cei mai mulți s-au resemnat să se lase stăpâniți de ea . Nu trebuie decât umor, tenacitate și eficientă, vreme de o jumătate de oră.

Asta fiindcă trecerea de la statul de drept la arbitrarul total se face printr-un prag aparent neimportant: pragul lui 2 plus 2 fac 4, acum și în eternitate,  în orice loc de pe glob. Fie și în România unde s-a născut absurdul și unde îi merge azi mai bine ca oricând.

DOINA JELA

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu (Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu”, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).