Invitata de azi: Doina Jela


Alertă maximă: în România 2+2 incep să facă 5!

Sau despre ineficiența stranie a împotrivirii românești la rău.

M-am gândit intens zilele acestea la această temă și am și scris câte ceva. Spuneam că atunci când am vizitat, în urmă cu vreo zece ani, Biblioteca de Samizdat ”Libri prohibiti” de la Praga, condusă de un apropiat al lui Havel în ale disidenței, Jiri Gruntorad, am fost izbită de o trăsătură a aproape tuturor documentelor și obiectelor expuse acolo: imaginația, umorul, relaxarea și stăpânirea de sine care le generase, pe toate, aproape fără excepție.  Atunci am interpretat fenomenul într-un fel foarte congruent cu datele mele în materie de disidență românească. Comparându-i cu încrâncenarea, năduful, dramatismul efortului persuasiv al disidenței noastre, ca și violența sângeroasa, sălbatică a reacției care i-a corespuns, mi-am spus că cehii erau superficiali, ușuratici, puși pe distracție și pe voioșie, atunci când totul în jurul lor se prăbușea. O singură nedumerire persista: de ce disidența lor fusese atât de eficientă, iar a noastră dăduse doar victime  solitare și eroi și uneori victime eroice?

Văd altfel lucrurile azi: și ele nu sunt în favoarea noastră. În spatele seriozității cu care dialoga Vasile Paraschiv cu Nicolae Ceaușescu și sălbăticia cu care a fost bătut apoi, stătea, de o parte și de alta paralizantă, frica. În spatele umorului ceh stătea, relaxată, matură, neclintită, încrederea în sine și în dreptatea proprie…

Câtă eficiență are să te adresezi unui nebun, cu ”Mult Simate și Iubite, uitați ce ne-ați promis și ce ne dați?” într-o scrisoare plină de adevăr și de curaj, pe care o citește doar el, dacă o citește, și securiștii care apoi îți înscenează sinuciderea. Sigur, o ascultă la Europa Liberă o țară întreagă, încremenită de frică și empatizând cu tine, sau nu, dar și dacă empatizează o face practicând  ”disidența în gând” de care tot noi, cu autoderiziune, am omologat-o.

Nu vreau să intru acum în detaliile elaborărilor prin care fiecare își justifica neputința solidarizării și frica. Nimănui nu i se poate cere să fie erou. Fiecare își poate cere asta doar sieși. Este adevărat că în România a mai existat o formă de a respinge solidarizarea tipic națională: o anume megalomanie. Paul Goma nu era destul de talentat, ca să se coboare scriitorul român la solidarizarea cu el, Vasile Paraschiv nu era destul de reprezentativ, pentru ca intelectualul român să-și pună semnătura sub el, și la fel, ceva a avut și Radu Filipescu, și Doina Cornea, și Dinescu. Niciunul nu era destul de bun să ne solidarizăm cu el, nu? Dar sigur, mai ales frica infantilă de un părinte care și-a pierdut mințile, cu atât mai mult cu cât și-a pierdut mințile.

Un argument că ea a fost cel mai puternic factor de inhibiție, este că și grațioasele și atât de eficientele pere din plop n-au apărut decât prin noiembrie 1989, când colosul își arătase de jur împrejur, picioarele de lut și găunoșenia. Or cehii uzaseră de mult, aproape de la bun început, de un întreg arsenal de asemenea mijloace cu care câștigaseră o simpatie nevăzută, surdă, de  neidentificat, de nepersonalizat și de nestăvilit. Nu mai dau exemple.

Trăim azi, în România democratică  frica a dispărut. Dar n-a rămas în locul ei eficiența și ingeniozitatea.  Dovadă că trăim aici și acum în plină ficțiune orwelliană. Absurdul și nu frica, a amuțit pe toată lumea, sau a  creat o așa hărmălaie încât nimeni nu mai aude pe nimeni, ceea ce tot muțenie înseamnă, din punct de vedere al eficienței.

Ceea ce mă face să mă întorc din nou la admirația mea pentru cehi și să mă întreb ce-ar face ei în situația asta, a cărei descâlcire trebuie începută dintr-o margine, adică, demisia premierului Victor Ponta. Și ce-mi imaginez eu că ar face ei, inventivi și ingenioși și apți să găsească mereu soluții  eficiente, chiar și pentru cele mai absurde situații, sunt următoarele: ar ieși la o terasă, ar lua câte o bere Pilz și în timp ce o beau,  relaxați  și calmi, și-ar aduce aminte cui a promis doctorul în drept Victor Ponta, că, dacă  pagiatul lui se dovedește își va da demisia din funcția deja supremă în stat? În fața cui nu o poate el întoarce ca la Ploiești că n-a  promis demisia dacă se dovedește plagiatul, ci dacă el îl recunoaște și iaca, nu-l recunoaște?  În fața cui nu poate spune el că uite, acum trece prin parlament  o hotărâre de guvern, că plagiat este doar dacă nu schimbi copertele unei lucrări, nu dacă furi din ea, 80 de pagini. Promisiunea că-și dă demisia, pur și simplu, a făcut-o decât unui jurnalist de la El Pais. Sunt sigură că niștre cehi, în locul nostru, decât să trăncănească până la leșin la TV, pe Facebook, sau în presă, s-ar amuza să scrie, care mai de care mai plin de umor, la El Pais, în nume propriu, sau al organizației pe care o reprezintă,  cerându-i să găsească el o comisie internațională de experți, care să decidă asupra vinovăție sau nevinovăției  lui Victor Ponta, primul ministru al țării lor, ajutându-l astfel, să-și țină promisiunea. Nu este nici o opțiune atât de riscantă și de dramatică, precum a fost disidența singuratică a disidenților noștri, iar curajul cerut nu are de înfruntat frica imensă cu care au avut de luptat ei, când cei mai mulți s-au resemnat să se lase stăpâniți de ea . Nu trebuie decât umor, tenacitate și eficientă, vreme de o jumătate de oră.

Asta fiindcă trecerea de la statul de drept la arbitrarul total se face printr-un prag aparent neimportant: pragul lui 2 plus 2 fac 4, acum și în eternitate,  în orice loc de pe glob. Fie și în România unde s-a născut absurdul și unde îi merge azi mai bine ca oricând.

DOINA JELA

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu (Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu”, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Reclame

noi nu mai credem in eroi (II)


La inmormantarea lui Vasile Paraschiv – cel mai autentic dizident roman, cel mai longeviv si cel mai activ dintre toti, la inaltimea caruia se ridica poate, doar Doina Cornea – au fost aproximativ 50 de persoane, si s-ar putea sa exagerez. S-ar putea sa exagerez pentru ca, sincer, imi era rusine sa-mi ridic privirile si sa ma uit in jur, nevenindu-mi sa cred cat de putina lume a venit. Adica familia, cati dizidenti au mai ramas in picioare si se mai pot deplasa,  Iulius Filip, Ana Blandiana si sotul, Doina Jela, Doru Braia si inca cativa. Niciun reprezentant al presei. NICIUNUL. Nicio camera de filmat (a facut cineva fotografii pentru familie). Toata ziua de ieri, Duminica 6 februarie, nu s-a dat nicio imagine, nicio stire pe niciun canal TV. Nici la televiziunea nationala.

*

O cunostinta mi-a spus ca a vazut un anunt laconic pe kroll-ul uneia dintre televiziunile comerciale, nu-si mai aminteste care (adica pe benzile alea care ruleaza in josul imaginii).

Mai sa fie! Intorc privirea roata si nu-mi vine sa cred! Unde-s Dinescu, Hurezeanu? Dizidentii nostri de carton vestiti? CTP-ul cu toata faima lui de intransigenta, de figura fara fisura, de caracter fara cusur, de probitate morala? Unde-au fost fatucele cu microfonu’ sa ne intrebe, sa-i intrebe de fapt, cum se simt intr-o asa ocazie?

*

Rusine tuturor jurnalistilor!

*

Dar …….. cel mai dureros! unde-au fost Romanii, cei pentru care Vasile Paraschiv s-a luptat toata viata lui??! Pentru care si-a sacrificat sanatatea, si-a pus in pericol viata lui si a familiei lui? Nimeni sa nu fi fost interesat, impresionat, miscat de efortul supraomenesc al acestui om? De altruismul lui si increderea de nezdruncinat ca are dreptate si ca dreptatea va izbandi pana la urma? Pentru cine s-a luptat Vasile Paraschiv? Si de ce?

*

ma gandeam cu oarecare dispret si groaza ca nu-l meritam, ca nu meritam nici macar o zi din viata lui.

*

Pentru ca noi nu mai credem in eroi 😦

noi nu mai credem in eroi


unul din principalele subiecte de conversatie care-mi populeaza lumea reala sau imaginara in ultimele zile este Vasile Paraschiv. Un erou spun unii. Un nebun, sanctioneaza altii cu oares’care mila si dispret. Iar ceilalti n-au auzit niciodata nimic despre el.

*

„Asa nu se mai poate tovarase Nicolae Ceausescu” – astfel incepea scrisoarea lui, de aproximativ 300 de pagini, pe care i-a trimis-o dictatorului in anii aceia in care putini aveau curaj sa comenteze. Pentru aceasta scrisoare si pentru alte acte de protest a fost batut, torturat, inchis la psihiatrie, iradiat, iar batut, iar torturat, amenintat cu moartea si pana la urma scos afara din tara. Am inteles ca i s-a ars si buletinul in semn de stergere definitiva din peisajul romanesc. Ca un fel de exorcizare: „bine ca am scapat de el!”. Tipul insa – nebun dupa cum il cred unii, erou cum il vad altii – a stat in strainatate atat cat sa faca 3 lucruri: sa ia legatura cu toti marii jurnalisti la care a putut ajunge, a denuntat prin intermediul lor regimul comunist dictatorial, s-a diagnosticat din proprie initiativa si a obtinut certificate care au atestat sanatatea lui mentala, si apoi … s-a intoars in tara! Unde bineinteles a continuat sa protesteze, ei au continuat sa-l bata, sa-l tortureze, sa-l ameninte, sa-l inchida, s.a.m.d.

*

Presedintele Traian Basescu a incercat sa-i ofere o medalie pe care el insa a refuzat-o, motivand ca nu poate primi asa ceva de la un comunist.

„Va multumesc pentru inalta distinctie ce ati hotarit sa mi-o acordati astazi, dar eu sint obligat sa refuz primirea ei de la un comunist ca toti ceilalti care ne-au condus tara de la Revolutie si pina azi si impotriva carora eu am luptat din 1968 si voi continua sa lupt pe cale legala si democratica pina la ultima bataie a inimii.”

*

A murit acum 2 zile, maine va avea loc inmormantarea lui la Ploiesti.

*

Nu va intrebati totusi, de ce azi ne uitam la o neghina, la un neg,  la o buba precum Mircea Badea (si la altii ca el, numele MB fiind doar primul care mi-a venit in minte pentru ca recent am scris despre teoriile nocive pe care le imprastie dindaratul ecranului) si ascultam teoriile lui idioate gen: „nu reactiona”, „nu lua atitudine”, „baga capul in pamant si nu zi nimic”, ba chiar le citam, le punem in practica, ne ascundem in spatele lor, in loc sa il fi luat ca exemplu pe Vasile Paraschiv?

*

eu incep sa cred ca romanii nu mai au chef de eroi. Nici de ai lor nici de ai altora. Nu le mai plac. Nu mai cred in eroism. Si se poarta de parca n-ar avea nevoie de asa ceva …

*

pe bune, noi nu mai credem in eroi …