Aplaudacii … no.2


Mi se spune:

„hai, ca la teatru trebuie sa aplauzi, măcar pentru efortul actorilor aia de stau atât pe scena …”

NUUU! Dimpotrivă, nu trebuie sa aplaudam efortul de a sta pe scena! Greşit. Pe scena nu prea se sta, oricum. Ar trebuie aplaudate „eforturile” administraţiilor locale sau ale guvernului – dacă ele ar exista; ştiu, nu exista. Confundaţi scenele … cea de spectacol cu cea politica! La teatru se aplauda excelenta, talentul, actul creator, spectacolul bine realizat (regizat, jucat), se aplauda emoţia pe care ţi-o transmit artiştii, ideea regizorala … câteodată efectele speciale dacă-s la fel de bune ca-n Avatar … şi la nivelul suprem: catharsisul. In orice alt caz, NU se aplauda!!!

*

Sunt actriţă. Am fost pe scena. De suficiente ori de cât sa va spun ca aplauzele prelungite la sfârşitul  spectacolelor slabe perpetuează doar o proasta alegere a regizorilor şi artiştilor de tot felul implicaţi în creerea unui spectacol. Adică, dacă printr-un colectiv din asta de artişti s-au propăşit unii fără talent şi inspiraţie da’ cu multe relaţii şi tu, ii umpli de urale la finalul unui show, ei o sa poată spune ca totul nu e decât invidie şi ei de fapt sunt mega talentaţi. Drept dovada, uite, publicul aplauda minute în sir la finalul spectacolelor lor. Ergo … tot ei trebuie sa joace şi în următorul show, nu?

*

Asa ca … nu mai aplaudaţi, decât dacă vedeţi un spectacol bun. Daca la sfârşit sunteţi realmente impresionaţi, emoţionaţi. Daca ceea ce aţi văzut v-a pus pe gânduri. Argumentul – şi asa sunt plătiţi prost – nu e un argument bun. O sa rămână la fel de prost plătiţi dacă joaca în continuare la fel de lamentabil.

*

Nu vreţi sa încercăm vreo câţiva ani, 2-300, sa aplaudam doar ce-i foarte bun?

Reclame

Aplaudacii …


sa-mi explice cineva şi mie de ce romanii aplauda obsesiv – compulsiv la spectacole de teatru, opera, opereta, music – hall … la spectacole în general, indiferent de calitatea actului artistic. De ce se ridica în picioare la finalul unui spectacol lamentabil şi izbucnesc în urale: bravooo, braaaaavooo … ! … când ceea ce s-a întâmplat pe scena e de multe ori de … ne-văzut!

*

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! Spectacolele de teatru, opera, etc, nu sunt congrese PCR! Drept pentru care, NU TREBUIE sa aplaudaţi. N-o sa va certe nimeni după dacă n-aţi dat din palme, n-o sa vi se întâmple nimic dacă sancţionaţi un spectacol prost cu lipsa voastră de entuziasm. DIMPOTRIVĂ! Aplauzele trebuie sa fie exclusiv o măsură a calităţii actului artistic pe care tocmai l-aţi văzut. Daca aplaudaţi egal la toate spectacolele la care mergeţi … e ceva ciudat şi putred … în voi / noi de data asta. E imposibil sa va placa toate la fel de mult sau sa fie toate genial de bune. Si mai apoi, cu cât aplaudaţi mai mult un spectacol prost cu atât mai mult ii incurajaţi sa facă altele la fel. In România nu s-a auzit de eşecuri? Eu nu va sugerez sa începeţi de pe acum cu huiduiala … deşi marii creatori de arta de acum câteva sute de ani (inclusiv Shakespeare) erau mereu sub ameninţarea roşiilor şi a ouălor rascoapte dacă dădeau greş în a prinde şi a surprinde atenţia publicului. Nu trebuie sa treceţi brusc de la stadiul de aplaudaci la cel de huiduitori … puteţi găsi o atitudine (critica)  intermediara moderata. Sa zicem ca nu mai aplaudam la spectacolele care nu ne plac şi plecam pur şi simplu la sfârşit. Sa vedem ce se întâmplă, oare îl mai joaca? Mai angajează aceeaşi regizori, interpreţi, scenografi, dirijori, actori, artişti, etc?

*

Chiar suntem o naţie de aplaudaci fără discernământ … fără cultura, fără pretenţii!!!! fără aşteptări, fără, fără, fără … sunt dezamăgită.

*

… şi gândurile astea mi-au venit în urma unui spectacol de opera jalnic, o premiera văzuta aseară, la ONB şi pe care nu-l numesc aici doar pentru ca, din întâmplare ii cunosc pe cei ce l-au „regizat” şi ma gândesc ca reacţia mea s-ar putea interpreta … jalnicie la finalul căreia lumea a izbucnit în urale şi a aplaudat frenetic … deşi sărmanul compozitor cred ca deja s-a transformat în frigăruie de atâta răsucit în mormânt.

P.S.: Bonus, langa mine stateau doi tineri (in jur de 30 de ani) foarte indragostiti care sa pupau periodic cu mult drag si efect sonor, reusind sa se distinga printre vocalizele de pe scena si ansamblul de laute de dedesubt.

Tzoooooc, fleeeoooc, tzoooc, fleeeeoc ….

Câtă speranţă …… Noul Afrim la Odeon


Am văzut aseară noul spectacol al lui Afrim, „Câtă speranţă”, montat la Odeon (premiera a fost pe 13, deci eu am văzut al doilea show).

Un pic shocking ca de obicei, el e un pic mai mult altfel ca alţi regizori, tot felul de soluţii la care alţii nu apelează, candoare – chiar şi atunci spune obsesiv căcat şi pişat – de fapt o succesiune de tablouri de viaţă metamorfozate într-o succesiune de mici opere vizuale. Mi-a încântat ca de obicei ochiu’, (m-a făcut efectiv din „poze” şi din poignet ), mi-a spus poveşti foarte dramatice într-un fel cald şi voluptos – de parcă nici nu le mai vedeam tragismul ci comicul uşor grotesc, m-a amuzat, m-a făcut să chicotesc, să zâmbesc şi să cred că are viitor şi potenţial mare. In plus mi-au plăcut decorul şi costumele. Cred ca poate sa mai exagereze niţel în direcţia asta … cu un efect dramatic accentuat.

Trei impresii distincte (mi) se formulează şi îmi trec prin cap:

1. Am avut senzaţia ca Dorina Lazăr & Co ( adică directoarea teatrului + altele tari şi mari p-acolo) l-au chemat pe Afrim să pună o piesă cu ele + ei, pe sistemul: „să-l chemăm băă pe Afrim ăla, că-i la modă, să pună o piesă şi cu noi” – şi când „ăla” a venit nu s-au mai străduit să facă nimic – adicătelea să joace.

2. Afrim nu ştie să tragă concluzii. Afrim e neconcluzionar ( … da, nu există cuvântul ăsta. Dar îl inventăm pentru el, că merită). Nu poate trage o tuşă groasă între tuşele lui diafane şi subtile pentru a scoate ceva în evidenţă. Nu reuşeşte să construiască un apogeu, un orgasm. Cred că asta-i lipseşte pentru a  mă da efectiv gata (ha!   :).

3. Începutul e amuzant cu adevărat de abia când priveşti spectacolul de la coadă la cap. Într-adevăr, cum o să plece doi de la un spectacol de-a lui ( un tip şi o tipesă) discutând pe drum despre ce-au văzut. Şi mai ales, ce o să reţină ei … şi nu în ultimul rând, cum o să marcheze prima lor întâlnire un astfel de spectacol ( ha, ha!).

*

O să înţelegeţi ce spun de abia după ce o să vedeţi spectacolul. Ceea ce vă recomand cu zâmbetul pe buze.