Frondorii de alta data … no. 2


Mircea Daneliuc nu poate fi înţeles decât în acest context: viata înainte şi după `89. El a suferit înainte de `89 o drama cumplita … iar după `89 a suferit chiar şi mai mult decât atât. A trăit drama unei dezamăgiri perpetue după o nenorocire.

Filmele lui nu pot fi înghiţite decât cu acest gând în minte (altfel sunt prea „tari”):. M.D. a fost strâns de gat de comunism şi apoi sufocat de democraţie. Prin urmare nu putea sa ne transmită alt mesaj decât cel al iritării, nervozităţii, depresiei, isteriei. Al dispreţului – asta după `89 – al nebuniei isterice şi al deşănţării mediocre.

Ai putea sa îl predai ca material didactic – „uite, asa arata societatea noastră înainte şi asa arata după; da, ştim ca n-arata bine dar asta e. Noi am vrut capitalism.”

*

Speranţa ca exista o alta lume, ca exista posibilitatea altei lumi se simte în filmele de dinainte.

In filmele de după, lipsa speranţei este arătată aproape indecent … la fel de indecent cum ar fi sa arăţi un om stand pe vine şi defecând.

Si tot lipsa speranţei şi cea a perspectivei scade actul dramatic după `89, îl subţiază, îl deformează şi pe regizor. Nu cred ca mai ştie cui se adresează astăzi – dacă mai exista un public acolo, în neantul în care a ajuns din nefericire – şi asta ii afectează creaţia.  Nu mai ştie ce sa ne spună, cum sa ne spună şi dacă mai are ceva de spus.

Reclame

In ce tip de societate traim? … vol. 2


*

pai şi noi în ce tip de societate trăim? Daca Ash (frumoasa, bogata, faimoasa)  n-are o problema în a locui cu soţul, părinţii şi bunicii lui în aceeaşi casa ( au şi specificat ca nu e vorba de un complex de vile sau chestii separate ci fix aceeaşi casa) … noi de ce am avea?

Pentru ca la noi e cam asa … am vrut în EU dar nu suntem deloc aproape de standardul lor de viata, standard care permite copiilor sa plece de acasă imediat ce au terminat facultatea – pur şi simplu, nivelul financiar le face viata uşoară. Am vrut în EU, dar trăim ca în Orient. Am vrut în EU dar realitatea noastră arata mai degrabă ca în India. Si pana la urma, nici nu ştim dacă ne place asa de mult în EU, nu-i asa? Intre un consomme ori o crema de broccoli  şi o saorma generoasa … per total ştiu care va avea succes.

Si măcar dacă ne-am asuma condiţia asta. Ca unii nu putem – alţii nu vrem sa plecam din casa părintească! Ca unii suntem atât de tradiţionalişti, încât noul ne repugna. Ca ne e atât de frica sa facem paşi în afara zonei de confort încât preferam sa trăim toată viata înconjuraţi de mileuri şi balerine din porţelan. Alţii nu pot face mişcarea asta şi sunt nevoiţi, contrar aspiraţiilor lor, sa traiască sub acoperişul părintesc pana la adânci bătrâneţi. Oh – şi câtă frământare mai stârneşte situaţia asta în cazul lor. Cate frustrări, câte zgârieturi usturătoare pe suflet. Se simt lezaţi, se simt judecaţi, aşezaţi într-o categorie nedemna, deposedaţi de un drept care parca fusese al lor dar li s-a luat.

Dar nu! La noi, ori e o ruşine ca ai împlinit 30 de ani şi stai la mămiţica – ori eşti foarte naspa şi rebel (nebun adică) c-ai plecat de-acasă şi-ţi faci veacul printr-o camera amărâta închiriată la margine de oraş. Cei mai invidiaţi sunt aia care au furat şi şi-au luat case multe (vezi Năstase enşpe case) şi The New Generation – cei pentru care au furat părintii.

*

Asa ca, nu ştiu cum am reuşit, dar în mod straniu în loc de o formula tip win – win am ajuns sa fim pierzători în orişicare situaţie. Eşti luuuzar şi dacă stai la mama da’ şi dacă îţi dai jumate’ din venit pe o garsoniera derizorie. Si dacă ai furat de-ai rupt şi se ştie, cine sa te aprecieze? Doar prostii şi aia câţiva din grupul tău care sa măsoară-n măciuci cu tine.

Avem atâta durere şi frustrare self inflicted ca nu mai ştim ce sa facem cu ele. Nu ne învaţă nimeni ca ASTA e societatea în care trăim şi ca primul pas bun ar fi s-o acceptam şi al doilea of course s-o schimbam spre binele nostru.

*

Si în logica asta vad ca de fapt suntem foarte departe şi de marea dilema de la care am pornit. Noi în ce tip de societate trăim? Reformulez … noi în ce tip de societate am vrea sa trăim de fapt?

Iritare


Am început sa reacţionez precis, clar şi concret la comentarii stupide şi tot mai multe comentarii mi se par stupide în ultima vreme.  La fel fac şi pusa în fata unor atitudini idioate, a unor minţi limitate. Îmi aleg tot mai multe categorii demne de persiflarea şi  indignarea mea. Încep sa-mi pierd răbdarea cu cei din jur, dacă nu înţeleg din prima sau fac pe prostii, dacă arunca „petarde” fără motiv, ii sancţionez usturător, mai ales dacă pot. E un trend mai vechi, a început cu eliminarea unor personaje enervante din viata mea, acum câţiva ani şi continua cu sancţionarea oricui spune ceva ce mi se pare nelalocul lui.

Si nu-mi place ca ma schimb în direcţia asta. Mania şi iritarea sunt consumuri inutile de energie; nu toţi oamenii trebuie sa fie deştepţi; lumea e făcută şi pentru prosti în egala măsură şi lipsa mea de înţelegere nu ma ridica cu nimic în rang. Si apoi, chiar îmi displac morocănoşii şi ursuzii de facto. Nu vreau sa devin asa ceva.

Si creştinesc şi uman ar fi bine sa ma port altfel;  şi mai ales o conduita superioara ar fi alta, nu cea capsata şi enervata de acum. Dar mi-e greu sa nu cad în permanenta în capcanele societăţii contemporane: mândria, infatuarea fără baza reala, iritarea, indignarea de tip intelectual. Impulsivitatea, manierismul, comportamentul tip mahala … Puterea pe care ţi-o flutura pe la nas o replica ucigătoare plasata categoric  unui nefericit care a îndrăznit sa te deranjeze cu vreo chestie penibila, caraghioasa, o remarca piperata prea evident ca sa fie o ironie spirituala, dar în fond aproape în 100 % din cazuri inofensiva.

O dorinţă pentru anul viitor? Pai tocmai … sa dau în marşarier; sa îmi găsesc alt fel de-a reacţiona la toate provocările din jur.

normalitatea devine exceptie


… de când ma uitam la emisiunea aceea,  femeia a vorbit de 3 ori. N-a deschis degeaba gura. A SPUS ceva. Mi-a transmis o informație. Wow! WOW!!!  Nu mai știu de când n-am mai văzut asa ceva la teveu. Am văzut asa ceva la teveu vreodată? In copilărie poate, la televiziunea ceaușistă, care vorba lui Mihaiu, ne-a salvat de la spalarea pe creieras care se practica azi cu un zambet larg pe buze, afisat deasupra dintilor cat mai bine aliniati. Invidia e bunaa, e bunaaa, e bunaaaa … genul ala … stiti voi.

Normalitatea devine exceptia … asa e, asa eee, asaaa eee, inganam o data cu ea, ingrozita de oficializarea – iata – prin intermediul teveului, a unor temeri mai vechi d-ale mele. Normalul este rar, prin urmare devine exceptional – am spus-o si eu cu alte ocazii, in serile petrecute cu prietenii, seri in care ne plangeam pe rand si ordonat frustrarile de peste zi. Si ei au spus-o cu aceleasi cuvinte sau altele. Uite, vezi – zice si ea la fel! – am atentionat-o pe mama.

Normalitatea devine exceptie in timp ce exceptiile sunt deja normalitate.

Nu pot trai asa. Cum poti trai asa?

Sunt normala, prin urmare sunt o exceptie care isi doreste sa fie normala si sa intalneasca oameni normali. Adica niste exceptii.

What?????