Doina Jela: Cu consternare şi durere, foştilor mei prieteni, chinezii


     La început, în vremuri totuși calme, evitam cu prudență subiectul, punând dezacordurile noastre pe seama diferențelor de opinii, a apolitismului, a neutralității. Erau prietenii mei, sau pur și simplu oameni pe care îi prețuiam, îmi plăcea să-i întâlnesc, să-i ascult, să mă asociez cu ei, îi creditam și simțeam că avem, în general aceleași valori din sfera onestității intelectuale, cu toate idiosincraziile pe care, din motive subiective, fiecare, nu ni le depășeam și nu era cazul să ne cerem să le depășim. ”Cine nu e cu mine e împotriva mea” este, în general, o atitudine în capcana căreia, nimeni, onest intelectual, cu excepția marilor fanatici, nu-și dorește să cadă.

Așadar, aveam o listă de oameni cărora le citeam cărțile, le urmăream evoluția, cariera, le încredințam cu plăcere opiniile mele și le ascultam pe ale lor. Despre Băsescu nu mai vorbeam de câțiva ani buni. Nu-l puteau suferi. Dreptul lor. Erau oameni subțiri, iar tipul se hăhăia, ceva de groază. Ei citiseră  tone de cărți, iar el nu știa cine este Cărtărescu. Și această ultimă obiecție este de înțeles: aflat la a treia-a patra generație de vorbitori, scriitori și consumatori de limbă română cu alfabet propriu, intelectualul român are o oroare specială, de oamenii necultivați. Există excepții, desigur. Una dintre aceste excepții, un om enervat de cât de frecvent se gargarisesc oamenii subțiri din România cu cuvântul ”elite”, a precizat că pentru el ”elită” înseamnă acea categorie de oameni, de indiferent ce profesie, agricultori, vânzători, tâmplari, profesori, medici, care-și fac treaba cât pot ei de bine. Care nu pot, nu concep s-o facă prost cu bună-știință.

Mă intorc deci: se hăhăie, nu a citit, se poartă golănește cu femeile, ziariste obraznice și indiscrete; în general, este autoritar și grăbit, poate chiar violent. Îi plac femeile, ceea ce este evident după câte femei frumoase și nu tocmai virtuoase a promovat. Țineam pentru mine observația că astea sunt cel mult criteriile după care îți alegi un soț, nu un președinte de țară. De dragul de a ne păstra prietenia. În chestiunea că nu  ascultă părerile altora și este prea încrezător în părerile proprii, mai aveam și eu câte o observație, care mi se părea de bun simț: când l-a numit pe H.R.Patapievici, i-a cerut și a ascultat sfatul lui Andrei Pleșu. La fel, când l-a promovat pe Mihai Răzvan Ungureanu. L-am văzut o dată într-o emisiune, în care o mare ziaristă îl critica, iar el o asculta respectuos, cu capul plecat, ca un școlar codaș pe diriginta clasei, aspră dar dreaptă.

În fine, ne aflăm azi, și eu și prietenii mei, într-o situație extremă. Două tabere se înfruntă sub ochii noștri și pe socoteala noastră. De o parte este Voiculescu, de cealaltă parte, Băsescu. De o parte Toni Greblă, de alta Monica Macovei. De o parte clanul Butoane, de alta Toader Paleologu, Sever Voinescu, Andrei Cornea, Sorin Alexandrescu și Ion Vianu, de o parte panouri de 20 de metri pătrați: ”I-AI FUNCȚIA!” cu Radu Mazăre, de alta, toate instituțiile și personalitățile europene. De o parte un plagiator și un aventurier susținuți de același Voiculescu, fiindcă Vântu s-a dezumflat, dispărând ca o bășică de săpun, de alta, în fine, acest președinte autoritar, hăhăit și care tot n-a reușit să-l citească pe Cărtărescu. Nu mai sunt vremuri să fii neutru. Iar prietenii mei nu mai sunt. Și în virtutea aceluiași drept la opinie, ei s-au aliniat în spatele lui Voiculescu, firește, despărțiți sanitar de el, prin girul unor nume onorabile, nu-i așa: Lucia Hossu Longin, Marius Oprea (Marius Oprea!!!!). Iar asta e o dramă pentru mine, indiferent ce se va întâmpla după duminică: prietenii aceștia ai mei, sau, mă rog, oameni pe care îi stimez, îmi plăcea să-i citesc, îmi inspirau încredere și, în ultima vreme, îi înțelegeam: unora le tăiase salariile, ca bugetari, altora le lăsase fără slujbă, soții/ soțiile – bugetari/bugetare, se află acolo. Unora, le-am spus că de pildă, dacă cineva a scris cu titlu de o șchioapă, în ziare, în timp ce era funcționar public: NU MI-E FRICĂ NICI DE SECURIȘTI, NICI DE CĂCAȚII ĂȘTIA DE LA PETERE (sic și pardon!), era cam de așteptat, să i se ia funcția. Că acest om, adevărată legendă a luptei antisecuristică, a trebuit să facă foame, îmi pare rău, firește,  dar că alt loc de muncă, decât în subordinea unui guvern pe care l-au  tratat astfel, n-a putut cu nici un chip să mai ocupe, n-am mai înțeles. Că acum trage în securiști cu gloanțe furnizate de Dan Voiculescu mi se pare halucinant.

Dar nu mă doare. Ce nu te omoară, te întărește, zicea un filosof. Mă doare însă că neutralitatea aceasta, în vremurile noatre de criză, când nu ești totuși, pus să alegi între ciumă și holeră, ci între ciumă bubonică și un guturai, nu a mai funcționat în cazul prietenilor mei; și îi văd zilele acestea alegând, senin, ba chiar cu convingere, – dreptul inalienabil al fiecăruia la alegere, nu? –  , ciuma bubonică. Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată coșmarul de acum, când îmi văd prietenii, sau mă rog, prietenii de idei, aliniindu-se, senin, în spatele Antenelor, a lui Voiculescu, a lui Victor Ponta și a lui Antonescu, cauționând, e prea mult spus senin, dar n-am alt cuvânt, fărădelegile lor, minciunile lor, dublul lor limbaj, proasta lor calitate umană și intelectuală, lipsa lor de onestitate și de caracter. Nimic din tot ce-am înșirat eu aici să nu aibă pentru ei vreo valoare  nici înainte și eu să fi crezut asta?

Imediat după mineriadele din 1990, dacă nu mă înșel, eminentul critic Valeriu Cristea a scris un articol în care-și exprima compasiunea și înțelegerea pentru….Ion Iliescu. Monica Lovinescu, care-l prețuia foarte mult pe Valeriu Cristea, a scris atunci, consternată și îndurerată, un articol care se intitula ”Valeriu Cristea este un chinez”.  Era absolut pentru prima dată, când această femeie de o probitate morală și de o capacitate de înțelegere ieșite din comun, își exprima totala neputință de a înțelege.

Sunt convinsă că nu sunt singura care, în aceste zile, nu-și mai înțelege prietenii.  În ce mă privește,  minții mele total blocate i-ar fi cred mult mai ușor să înțeleagă un chinez-chinez, care-și vorbește în fața mea limba maternă, din care nu știu semnificația nici unui sunet. Și cât de bine mi-i înțelegeam, până mai ieri, pe prietenii mei…

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Reclame