contemporanii mei


aveți vreodată sentimentul că nu v-ați născut în timpul potrivit? În epoca potrivită? Că mai bine vă nășteați mai devreme sau mai tîrziu … aveți vreodată un sentiment de alienare? vă întrebați: ce fac eu aici? în orașul ăsta? în țara asta … între oamenii ăștia? De ce oamenii ăștia sînt contemporanii mei? Ce legătură am eu cu ei? Ce legătură am eu cu ei cînd nu pot să am nicio legătură? … adică de ce a trebuit să fiu contemporană cu oamenii ăștia, să-mi umplu gîndurile cu șantejele mediocre și vulgare ale trustului Intact, cu scălămbăielile demne de ospiciu a lui Badea … (m-am uitat 10 minute asera și m-am îngrozit. Asta credeam eu că puteam să fac în locul meseriei mele, într-unul din nenumăratele momente cînd teatrul și filmul nu-mi ofereau niciun venit? De fapt nu credeam că pot face așa, ca Badea, dar se pare că așa trebuie să faci ca să te angajezi la televiziune. Nu, de fapt eram foarte departe de a fi ceea ce trebuie pentru o televiziune … eu credeam că trebuie să fiu serioasă, să mă antrenez continuu intelectual, mental, să citesc, să mă documentez ca să am ce spune, ca să am de ce să fiu acolo, în spatele unei camere de luat vederi … WRONG!! ) Eu sînt contemporană cu Jiji cel care are numărul de telefon al lui Dumnezeu și-l sună cînd vrea, cu Piți cartoforul, tată care nu-și recunoaște copii (și asta nu miră și nu indignează pe nimeni, nimeni nu-i pune la îndoială moralitatea și discernămîntul doar pentru așa ceva) și în timpul liber antrenor al echipei naționale de fotbal, cu Felix Voiculescu care și-a turnat familia la Secu’ și drept răsplată a ajuns unul dintre cei mai puternici oameni din România, cu Patriciu, cu Vadim, cu Dan Diaconescu, cu sereseul, cu Morsa Competentă, cu pastorul Gâdea, cu tot felul de pițipoance de televizor, cu oameni care-și parchează limuzinele pe trotuar și apoi, eventual, te mai și scuipă dacă te uiți întrebător la ei, cu toți șoferii dezaxați din București și de oriunde, cu tinerii care lovesc o femeie de 50 de ani cu mașina și apoi fug unde văd cu ochii fără să verifice dacă mai respiră (și cu televiziunile care o numesc „o bătrînă”), cu oamenii care se pensionează de la 40 de ani pentru că-s bătrîni și bolnavi și nu mai vor să muncească și să facă odată Ponta ceva, să le dea ceva pe gratis, să-i țină și pe ei cineva că ei nu mai au chef, nu mai pot, nu mai știu …, cu tipii din cartierul meu care i-au ars motocicleta unuia pentru și-o lega de gard, lîngă intrarea în bloc, și pentru că le stătea lor în gît treaba asta, că el are motocicletă și ei n-au; cu toți cîinii aruncați pe străzi și necastrați care apoi sînt acuzați că sînt pe străzi și se înmulțesc, cu Oprescu și Onțanu care visează telegondole în loc de o șosea de centură sănătoasă care să absoarba traficul din București, cu Mazăre și carele lui alegorice … de ce sînt contemporană cu toți oamenii ăștia? Și de ce printre ei îi văd atît de rar și tot mai departe, tot mai departe pe Liiceanu, HR Patapievici, Cărtărescu ………………….

*

mă puteți acuza că mă uit în direcția nepotrivită și că mai sînt și alții care suferă și ei. Da. Dar cîți? Dacă sunăm acum adunarea și ne dăm întîlnire în … Piața Victoriei, cîți o să ne adunăm? Cîteva sute?

Reclame

trofeul calitatii pentru cea mai proasta regie


o hiper-telenovela ruleaza de zile in sir pe multe posturi TV din Romania: „despre marirea si decaderea unui neo-comunist: Adrian Nastase”. Are absolut toate ingredientele acestui gen de serial: intorsaturi bruste de situatie, surprize, rafuieli, arme care apar din paginile unei carti, arestari care nu-s arestari, ambulante, pseudo-sinucideri, isterie, minciuna, tradare, prefacatorie, viloaie si masini de lux, si cel putin un brand cu nume greu de pronuntat pentru cei ce nu vorbesc nicio limba straina: Burberry. Hiper – din cauza duratei si a obsesiei cu care este difuzata si discutata. De catre unii. Altii, ca si in cazul telenovelelor obisnuite, isi intorc privirea si inchid televizoarele dezgustati si superiori. Politica facuta astfel le face scarba. Sincer, si mie. Doar ca scarba asta nu ne foloseste la nimic.

Povestea, pe scurt, este urmatoarea: ultima mare pitzipoanca a Romaniei, Adrian Nastase, nu vrea sa se duca la inchisoare. Desi a fost condamnat definitiv la doi ani de detentie. Punct. De fapt nu, nu punct. De fapt condamnatul Nastase tipa, urla, da din maini si din picioare, face scandal, trezeste toata ulita Zambaccian, si, cand nu mai stie ce sa faca altceva, apeleaza la reteta „tine-ma tzatzo de maini, ca altfel ma omor! Ma omoor!”. Nastase e o pitzipoanca autentica, probabil ultima mare pitzipoanca a Romaniei, pe care putem face si un studiu de caz. Are vocea potrivita: aerata si pitigaiata mai ales pe vocale, vibrante si siflante, vorbeste mereu ca si cum ar fredona ceva in falset, are aerele de superioritate necesare, stie sa se dea lebada, si, mai presus de orisice, stie sa faca mahala. Asa cum se face pe aici, pe la Bucuresti. Cred ca calitatea principala a unei pitzipoance, principala ei trasatura este aceasta abilitate de a monopoliza atentia celor din jur cu ajutorul unui scandal si a unei aplecari serioase catre dramatic si teatralitate.

Pitzipoanca nu are alte calitati in afara celor insirate mai sus. Aceasta lipsa a unor virtuti sau calitati pozitive si consistente este o alta trasatura obligatorie a pitzipoancelor. Ele sunt suficiente lor insele si, printr-un efect temporar de orbire, pentru o vreme, aceasta lipsa a calitatilor si virtutilor este suficienta si altora. Nu degeaba lui Nastase i se spunea in vremurile lui bune „el insusi”. Pitzipoancele stralucesc, intr-un fel arzator; te seaca de energie si, daca te lasi, te tampesc. N-au mama, n-au tata, nu pot exista intr-un spatiu social care nu le cade invariabil la picioare. Depind de atentia celor din jur ca de aer. In general, pitizipoancele autentice se considera deasupra tuturor legilor si regulamentelor. Sunt fascinate si interesate doar de propria importanta si postura sociala. Iar viata lor trebuie musai sa contina macar o falsa tentativa de sinucidere.

*

Ca mai toate pitzipoancele pe care le-am cunoscut, cand a ajuns la capat de linie, pitzipoanca Nastase a pus mana pe ceva ce putea sa-i fie fatal. Femeile apeleaza deobicei la folii intregi extraveral, diazepam, sau, in fine, orisice seamana cu o pilula. Cunosc o pitzipoanca care a inghitit vreo 4 folii de paracetamol. By the way, tot la Floreasca a ajuns, pentru 24 de ore. Masochistele se cresteaza, eventual cu lama (au senzatia ca e mai interesant asa, au vazut ele ceva prin filme). Cele care la un moment dat trec granita dintre prefacatorie si realitate si se ating de viata concreta, inghit furadan. Mult. Barbatii, iata, pun mana pe un pistol. Daca pitzipoanca e profesionista, va agita arma in fata unui spectator important. Nastase a excelat aici; el a facut recurs la arma in fata politistilor si, totodata in fata a zeci de jurnalisti si camere de luat vederi si a sute de mii de spectatori.

*

Niciodata o pitzipoanca adevarata nu incearca cu adevarat sa se sinucida. Ea doar creeaza un urias scandal al carei personaj principal, fie ca mai apare pe parcurs sau nu, este ea. Miza acestui scandal este recapatarea pozitiei pe care a avut-o si este, iata, in pericol sa o piarda. Ani de zile, aceste tactici au mers la fix, pitzipoancele ramanand ferme conducatoare in topul atentiei si chiar a preferintelor. Un numar incredibil de mare de oameni pun botul la asa ceva. Daca azi aceasta strategie pare sa esueze, este pentru ca societatea a mai evoluat si ca epoca pitzipoancelor e pe sfarsite.

*

Nastase a fost o pitzipoanca excelenta. Si un prim ministru odios, dar despre asta in alt articol. Si-a jucat toate cartile perfect pentru lumea pitzipoancelor.

*

De aceea am vrea astazi, sa acordam trofeul calitatii pentru cea mai proasta regie celor care au regizat aceasta „intamplare”. Aceasta hiper-telenovela. Prin toate gafele de 2 lei pe care le-ati facut, ati afectat jocul magistral al acestei gonflabile nepretuite, ultima, cum am mai spus, in lungul sir al pitzipoancelor, ce-ncepe chiar cu un personaj vestit: Zoe, a lui Trahanache si a lui Tipatescu. Si a lui Caragiale! I-ati distrus iesirea din scena, sau reintrarea in scena, cum vreti s-o luati. N-ati luat in calcul ca publicul s-a mai schimbat. Degeaba ati angajat aplaudaci, ati fost fluierati la premiera. Nasol!

*

De aceea mai vin o data si spun: Pitzi, fufi, asta, cum ii zice? asa, Nastase!, fii barbata!, mama, se poate? Te vede lumea la TEMBELIZOR!