Doina Jela: Vis recurent


În aşteptarea târgului de carte de la Paris, visul compensatoriu al unei fiinţe îngrijorate.

Cunosc o mulţime de oameni disperaţi pur şi simplu de soarta ICR-ului după plecarea echipei lui Horia Roman Patapievici şi înlocuirea oamenilor din teritoriu, – adică din 27 de capitale ale lumii, unde în ultimii ani începuseră să se audă despre noi şi lucruri bune, – cu nume care mai de care mai neverosimile, când nu cu oameni fără nume. Sunt, mărturisesc, la fel de disperată. Nu am reacţie, nici măcar la articole şi luări de atitudine cu care rezonez întrutotul. Ca acela al dlui Papahagi de mai ieri. Fiindcă de pildă, nu exclud, în totalitate, ca o persoană cultivată şi inteligentă, ca Doina Uricariu, să fie şi suficient de orgolioasă şi să vrea să nu se lase mai prejos decât predecesoarea ei şi să-şi şi convingă şefii de la Bucureşti să-i permite să arate că poate. Nu exclud posibilitatea ca prin inteligenţă şi cultură, dl. Dobrescu să nu strice prea mult din ce s-a făcut la Paris, de bine de rău. Nu ignor nici că în unele locuri echipele nu erau chiar o lumină şi nici posibilitatea ca unele echipe, excelente, să rămână pe loc. La Praga, de exemplu, se fac lucruri minunate la ICR. Toţi cehii care au avut misiuni în România, au rămas cu o nostalgie a Bucureştiului cultural pe care şi-o potolesc acolo. Asta se mai poate întâmpla şi în alte locuri, ca la ICR-ul din Israel, de exemplu, model de eficienţă şi deschidere, şi oriunde, acolo unde bătălia pe  post nu este aşa de aprigă. Fiindcă de fapt, aici e aici. Nu calitatea profesională, pe care nu o cunoaştem în prezent,  mai mult decât o ştiam pe cea a oamenilor dlui Patapievici, la început, ne aduce la deznădejde. Nici faptul că, întocmai ca într-un fel de autosabotaj, multe din numiri sunt rezultatul nu doar neinspirat al neinspiratei numiri a dlui Marga acolo unde nu-i era locul ( fiindcă la urma urmei unde-i era locul, te întrebi; şi unde le era  la urma urmei locul lui Ponta, sau al lui Antonescu, sau al lui Voiculescu, care l-au numit?) Ceea ce mă face să disper este lăcomia cu care  artişti, scriitori, ”au pus botu”, (cum se spune, atât de dur şi expresiv pe forumuri), la bani şi sinecuri, în schimbul bunului lor nume, în vreme ce tripleta de mai sus, penală, se împărtăşeşte şi se legitimează din şi prin fosta lor onoare, respectabilitate şi nume bun.

Un episod îmi vine în minte atunci când pun pe hârtie cuvintele acestea trei ce par la noi atât de lipsite de greutate. Şi el îmi inspiră presupun, visul recurent legat de coşmarul prezenţei noastre la târgul de la Paris, din primăvară. În contrast cu deznădejdea, e un vis mai degrabă exuberant. În tot cazul, care iese din registrul dramatismului, al disperării mute, ca şi cum în timpul lui aş uita că pagubele sunt serioase şi că nu am decât o singură speranţă, anume ca în decembrie, banda aceasta de hoţi mărunţi să nu câştige alegerile şi lucrurile să revină, cât de cât la normal.

Trebuie, ca să-l fac ceva mai transparent, să conturez mai întâi contextul lui. Episodul de care îl leg, s-a petrecut în mod real, tot la Târgul de carte de la Paris. Iar el îmi revine frecvent în minte, întrucât, ca fiinţă interesată de carte, sunt, în general, mai neliniştită de pagubele din domeniu, şi mai în particular,  mă gândesc cu groază şi ruşine la ce va fi acolo în martie 2013, când, graţie prestigiului lui Patapievici şi muncii oamenilor lui de acolo, România este ţară invitată. După ce la Torino, la Londra, la Frankfurt şi la Praga, cu cheltuieli nu exorbitante, anii trecuţi prezenţa românească a atras atenţia prin graţie, imaginaţie, inteligenţă şi umor, mă tem că ne vom întoarce la prăfuiala, stânjeneala, penibilul standului pustiu ca o librărie de gară de provincie, de acum opt-nouă ani, când întorceam ochii, trecând prin dreptul lui, ca un copil complexat care nu vrea să fie recunoscut în tovărăşia ponosită a celor dragi, la ieşirea din şcoală. O vedeam acolo de ani şi ani pe aceeaşi doamnă din Ministerul Culturii, supravieţuind regimurilor politice şi propriei inadecvări, stând stingheră pe scaunul ei din spatele tejghelei unde nu se oprea nimeni, şi măsurând cu ochi severi trecătorii, ca şi cum toţi i-ar fi fost subalterni.

Dacă îmi amintesc bine, în 2006, când s-a petrecut evenimentul care-i împrumută visului meu acea ţandără de real necesară, lucrurile începeau să se îndrepte, deşi doamna de la minister era tot acolo. Era, din fericire secondată de câteva domnişoare mai relaxate, mai sprintene, vorbind  bine măcar franceza şi ştiind câte ceva despre comunicare şi public-relations. Eram chiar la standul nostru, când un fel de  curent a trecut prin imensa hală, făcând-o să frisoneze şi un freamăt a străbătut mulţimea, care şi-a întors brusc ochii în aceeaşi direcţie. O şoaptă, reluată de mai familiarizaţii vizitatori, amestec de admiraţie, teamă, respect, satisfacţie şi veselie: l’Entarteur!

Era prima dată când auzeam de personajul acesta şi iniţial am crezut că este un fel de animator al târgului, cam ca, la noi, poetul Paul Daian cu cocoşul lui, cu barba lui în culori multicolore, pijamaua lui şi bucata de telemea pe care o purta în palmă, strigând ”Veniţi să vedeţi ce brânză a făcut editura cutare, anul acesta!”.

Nu, l’Entarteur  este altceva. Întâi şi întâi că nu e un tip plătit de organizatorii târgului, lucrează pe cont propriu, iar treaba lui este pe cât de temută, pe atât de riscantă.

Foarte pe scurt, fiindcă foarte multe se pot afla azi de pe internet, scriindu-i numele în căsuţa de Google, l’Entarteur  este deja în lumea francofonă o instituţie în toată regula; o instanţă morală care sancţionează necinstea, emfaza, contrastul dintre vorbe şi fapte, derizoriul drapat în pretenţie, obrăznicia şi minciuna, alegându-şi periodic un personaj care consideră el că le întruchipează, pândindu-l unde se găseşte, în parlament, pe croasetă la Cannes, în amfiteatrul unei universităţi celebre, în aeroport, de regulă în zone cu multă lume, camere de luat vederi şi aparate de filmat. Şi acolo unde-l prinde, îi lipeşte de figură un tort, în care se găseşte de fiecare dată şi un mesaj care explică alegerea. E un fel de premiu de excelenţă, la care nu râvneşte nimeni, fiindcă vizează persoane publice care se vor şi trec drept respectabile.

Indeobşte este vorba de genul şi cu slănina-n pod şi cu varza unsă. Lumea francofonă zice    „care vrea să aibă şi untul şi banii pe unt”. Ca să vă faceţi o idee, în martie 2006, la Târgul de la Paris, cel căruia l’Entarteur  i-a lipit de  figură tortul, a fost filosoful Bernard-Henry Lévy, (foto stânga), şi a făcut-o, semnificativă onoare, el personal. De aproape 40 de ani, anume din 1968, când îi venise Entarteur-ului ideea, BHL-ul fusese în vizorul lui de mai multe ori. Acum, infatuatul şi cam demagogul apărător al tuturor cauzelor bune, niciodată altfel decât în lumina tuturor reflectoarelor, păţea pentru a şasea oară ruşinea. Dar au păţit-o şi înaintea lui şi după el, alte numeroase nume strălucite: Marguerite Duras, Patrick Poivre d Arvor (vedetă de televiziune care a transformat un film cu Castro, al altcuiva, în interviu propriu, montând întrebările), Nicolas Sarkosy, Jean Luc Godard , Bill Gates. Lista poate şi ea fi găsită pe Google, ca şi episodul care-l priveşte pe fiecare, relatat în detaliu, uneori cu secvenţe video.

Ceea ce este şi mai remarcabil, este faptul că din 1968, întreprinderea cu un singur angajat a acestui umorist anarhist belgian, pe numele lui adevărat Noël Godin (născut la Liège în 1945), a crescut şi s-a dezvoltat, el ajungând să aibă un staff, presupun, consilieri, o echipă şi chiar o Internationale Patissière admirabil de activă şi de eficientă. Activiştii lui se costumează, se travestesc, se deplasează urmărindu-şi şi găsindu-şi victima şi în gaură de şarpe, reuşesc să treacă de portari, de body guarzi, să scape de poliţişti şi să nu se aleagă de cele mai multe ori decât cu o amendă, cu câteva ore de arest, sau, mă rog, cu o bătaie zdravănă.

Acesta este visul pe care-l tot visez, pesemne fiindcă mă gândesc cu jale şi ruşine la ce va fi la Budapesta, unde Brânduşa Armanca nu mai e, la New York, de unde a plecat Corina Şuteu (foto dreapta), la Madrid şi cum spuneam, la Paris, unde  o să o vedem probabil pe aceeaşi eternă doamnă din Ministerul Culturii, care a supravieţuit lui Ceauşescu, Iliescu, din nou Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, cu taiorul ei ţeapăn, cu vârsta ei tot mai respectabilă, cu totala ei necunoaştere a vreunei limbi străine, bătând la ochi între frumuseţile tinere, deştepte, şcolite, fireşti, de la standurile din jur, dar de ale cărei priviri autoritar-stânjenite fug vizitatorii ca dracu de tămâie.  Visez că i-am cerut în prealabil ajutor, nu dlui Barosso sau dnei Viviane Reding, ci  acestui Lenin post-comunist, şef al Internaţionalei Patisiere, care mi-a răspuns prompt, la care m-am afiliat şi activez frenetic şi cu folos. Că am strâns deja o groază de adepţi, voluntari, şi că am împânzit deja imensa hală de la Porte de Versailles, fiecare ducând în mâini, totuşi invizibil, un imens tort cu frişcă. Cu doamna de la minister nu avem nimic. Mai precis am decis că n-aş strica pe ea un tort. Fiindcă am uitat să vă spun că sunt  deja şefa Filialei Româneşti a Internaţionalei. În aceasta calitate nu am decis încă dacă să stric sau nu un tort  pe nişte inşi ca Ponta, Antonescu,Voiculescu, care sunt aşteptaţi acolo, să taie unele panglici şi pe altele să le scoată pe nas.  Ei nu intră în sfera noastră de activitate, ei sunt penali. Se face în vis că am lista mea, a noastră. Iar ea începe şi se termină cu aceia  dintre intelectualii noştri până mai ieri onorabili şi oneşti, sau aproape, care au căzut atât de uşor în păcatul lăcomiei şi ”au pus botu”, cum spun forumiştii. În visul meu, mai ales pe ei îi văd asaltaţi de tinerii afiliaţi cu mic cu mare la Internationale Patissière, ascultându-mă cum niciun şef n-a fost vreodată ascultat, formând rapid şi eficient comandouri şi urmărindu-i, cu torturile în braţe, în toate misiunile lor de reprezentare, de peste tot, (în visul meu suntem ubicui şi eu şi echipa, sau toate misiunile se desfăşoară acolo, nu mi-e prea clar) şi umplându-le gura de frişcă, acoperindu-le faţa, sub camerele de luat vederi ale tuturor televiziunilor, inclusiv Antena 3. Mă trezesc în hohotul de râs al mulţimii şi al meu propriu şi râd aşa, până realizez că n-a fost decât un vis, câteva minute delicioase.

Nu ştiu dacă e de bine sau de rău, visul meu, ştiu doar că soluţii reale pentru târgul din primăvară, îngrijorarea şi chiar disperarea noastră, nu am. Asta înseamnă că funcţia de compensare măcar, tot şi-o realizează.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

*

Reclame

nu mai pot


De câteva săptămâni încoa’ m-a apucat o intoleranta, o alergie insuportabila la majoritatea chestiilor, trebuşoarelor astea româneşti, la viata cotidiana pe care tre’ s-o duc în aroganta şi ignoranta noastră urbe, la multe, multe, multe ….

Nici nu mai ştiu de la ce-a pornit. Trăiesc de atâţia ani aici şi niciodată nu mi-am dorit cu adevărat sa plec. Acum însa, asta e principalul meu gând, fior, ce ma străbate de vreo douas’cinci de ori pe zi. Nu mai îmi trebuie bărbaţi (romani), amoruri, indrăgosteala de tip mioritic (mai ales cu demni răzeşi ce s-au mutat la oraş şi păstrează tot obiceiurile de la ţară), nu vreau sa avansez la serviciu (deşi apele par favorabile), pentru ca ai mei şefi se gândesc sa scoată pe piaţă un subprodus pentru o subcultura; şi mi-au propus cumva şi mie sa fac parte din asta, trăgându-mi subtil cu ochiu: „las’ ca spargem piaţa şi împărţim banii intre noi”; subcultura sau mai bine zis incultura fiind soluţia lor pentru criza asta care parca, în mintea mea, de abia începe; nu vreau sa-mi cumpăr vreo casa pe aici, vreun apartament în Pipera eventual, sau lasă, nici pe Ştefan cel Mare. Ma felicit ca n-am insistat pe vremuri când aveam venitul mai mare şi eram eligibila, pentru vreun împrumut bancar.

Poate mi s-a luat de la scandalul greţos şi relevant pentru nivelul societăţii nostre româneşti, dintre M.B. si H.R.P.  Citind comentariile pe bloguri şi forumuri pe marginea acestui scandal am trecut de toate stadiile indignării, furiei şi neputinţei. Pana la urma nu vreau sa trăiesc în aceeaşi ţară cu oamenii ăştia. De ce-o fi călcat H.R.P. în haznaua aia? Cum am ajuns atât jos? Cata minte sa ai sa stai pe margine şi sa-i faci galerie unui mahalagioi care tipa şi cotcodăceşte ca o găina isterica, ma refer la reperul tinerilor, cel ce se identifica cu clasele obidiţilor financiar şi social, cu intelectualii falimentari şi practicanţii unei vieţi sănătoase şi sportive? Idolul, el, salvatorul … ăl de are curaj sa-i pună pe toţi nenorociţii ăştia de intelectuali la punct.

Sau restul  OTV-istilor wannabe? De pe la posturile cu ştaif? Aia cu fata şi fitze de intelectuali, formatorii de opinii – le-au deformat definitiv! – chiar le-a reuşit. Aia de se întind la emisiuni de 5 ore în care nu spun nimic? Nonşalanţa cu care pun pe aceeaşi banca oameni ce mai au putina demnitate cu hoţi notorii, politicieni ce ne-au nenorocit în ultimii 20 de ani? Am ajuns sa-l apreciez mai mult pe Diaconescu – el face un circ onest, n-o da cu cioara vopsita cum ca ar avea pretenţii de băiat finuţ. Nu. El vrea audienta şi sa dea poporului ce-i al poporului. Restul în schimb …pfoaleu … câta-i mai indignarea pe ei când vad cum ii ia la punctele de rating.

Si vechea şi noua generaţie mi se par otova şi la fel de ………………….. distruse.

Si după ce închid televizorul, spectacolul se continua pe strada. La serviciu. La cinema. Câteodată la teatru. Grohăitura şi prosteala ţin loc de maniere. Rasul gâlgâit şi zgomotos tine loc de farmec şi spirit. Singurul loc în care găsesc o relativa armonie e acasă, printre cărţile şi albumele mele şi intre putinii oameni care gândesc ca mine. Caci restul … cei ce n-au mai deschis o carte din liceu, cei ce se duc la teatru dacă piesa nu tine mai mult de o ora ca mai mult nu rezista sa se uite la un spectacol (cum mi-a zis unu’ ce se crede perfect: „ce piese’s astea de 4 ore? De acum voi alege numai piese pana-ntr-o ora şi juma’. Si nu merg la teatru de 2 ori pe luna. Sa fie clar. Ce-i aia?  Si filmele? Ce-s alea? N-am văzut ceva mai monoton şi plicticos decât sa stai sa te uiţi la un ecran doua ore.” – ăştia-s noua generaţie, oamenii printre care trăim, brrrrrrrr). Eu nu fac parte dintre ei. Nu pot sa ma anturez cu astfel de oameni. Nu ma pot antura cu mai nimeni. Mai degrabă tai din cercul cunoştinţelor apropiate decât adaug. Tai doi, adaug unul. Selectez, selectez în speranţa ca viata mea se va desfăşura în lumea pe care mi-o doresc. Si pare din ce în ce mai probabil ca asta s-ar putea întâmpla numai în lumea creata de imaginaţia mea. Doar în mintea mea. Dar ce viata-i asta?

Nu mai pot. Nu mai pot procesa atâţia prosti. Nu pot trai nici cu degetele băgate în urechi. Nu pot trai izolata complet. Trebuie sa mai ies din casa din când în când.

Asa ca vreau sa plec. Îmi caut de azi un post de baby-sitter, nu ştiu, de îngrijitoare de persoane în vârstă, pentru ca nu cred ca pe acolo, prin alte tari, umbla câinii cu covrigii în coada. Sau ca de abia ne aşteaptă tarile civilizate sa ne deşertăm din prea plinul inţelepciunii noastre româneşti. De ştiţi ceva, de auziţi …