Valori comuniste versus orice altceva


trebuie sa scriu aceste randuri, altfel vad ca nu reusesc sa ma linistesc. Circul declansat de moartea lui SN mi se pare un exemplu extrem de elocvent al lipsei de discernamant in care s-a afundat Romania ultimilor 23 de ani. Sigur ca el a avut parte de o reala notorietate, sigur ca am crescut cu filmele lui, sigur ca a avut o cariera bogata. Dar raul pe care l-a facut in Romaniei este enorm, incomparabil mai mare ca binele, si el discutabil acum ca incercam sa ne schimbam felul de-a vedea lucrurile, valorile comuniste cu cele occidentale, si in general, felul de-a trai. Ne vom lupta cu consecintele actiunilor lui foarte multi ani de acum inainte si nu stiu cat vom izbandi. In cinematografie si-a turnat cu patriotica indignare colegii de breasla: Pintilie, Ciulei, Visarion, sau a facut tot posibilul ca sa n-aibe bani de filme (Daneliuc).

„Sergiu Nicolaescu a făcut în anul 1981 antecameră la dictatorul Nicolae Ceaușescu pentru a face o turnătorie prin care-i acuza pe Lucian Pintilie și Alexa Visarion, cum că aceștia ar face acte de anti-patriotism. Sergiu Nicolaescu a scris o notă scurtă dictatorului pe care a trimis-o Comitetului Central (CC) al PCR, care era de fapt o cerere de primire în audiență. El ar fi dorit să-i prezinte lui Nicolae Ceaușescu „o serie de probleme de mare importanță pentru existența și dezvoltarea cinematografiei naționale”. Atașat cererii, exista și un rezumat al ideilor pe care domnia sa dorea să le expună.

Prin filmul său „Reconstituirea„, Lucian Pintilie dăduse o lovitură de imagine regimului ceaușist și tocmai pregătise spre difuzare filmul „De ce trag clopotele Mitică?”. Alexa Visarion a declarat Evenimentului Zilei că ar fi o victimă colaterală deoarece ar apărea pe nota lui Nicolaescu din cauză că actorii pe care i-a folosit el în spectacolul „O noapte furtunoasă” au jucat în filmul lui Pintilie.” – Wikipedia

Apoi, cred ca e principalul vinovat pentru nasterea acestui „nou val”, al „minimalismului romanesc”, deloc inghitit de marea majoritate a populatiei. Nici eu nu ma dau in vant dupa minimalism, chiar deloc. Dar, pe undeva ii inteleg pe tinerii regizori. Cred ca pot sa afirm fara sa gresesc ca minimalismul s-a nascut ca reactie la formele inghetate si deloc originale ale unor grei ai cinematografiei, precum Nicolaescu. Sigur, Nicolaescu a facut filme cu priza la public, dar a facut asta copiind ce se intampla atunci in strainatate. A introdus oficial impostura ca mod de creatie, si va invit ca, de cate ori vizionati filme noir americane din anii 40 sa va ganditi la filmele lui. Sau cand revedeti filme frantuzesti cu Jean Paul Belmondo si Alain Delon, in special policier-urile. In tara a furat fara rusine muzica celor de la Phoenix (imaginati-va scenele preferate din „Nemuritorii” fara muzica), povestirile lui Cartarescu („Zaraza”, „Ruletistul”, etc), si, in general, tot ce i se parea interesant. Dupa modelul boierilor comunisti, prelua fara sa mentioneze autorul sau sa plateasca, in mod cinstit, drepturi de autor. Si asta pentru ca boierilor comunisti li se cuvenea, ei promovand dupa cum va amintiti, o societate in care proprietatea era o notiune precara, mai precara pentru unii ca pentru altii. Valori de care ne chinuim din greu sa scapam, mai ales azi sub mult mai tanarul plagiator Victor Ponta.
*
In viata politica, rolul lui a fost si mai nociv. A fost participant activ la evenimentele din decembrie 1989. A condus Comisia Senatorială „Decembrie 1989″ în perioada 1990-1992, iar până în 1996 a fost vicepreşedintele acestei comisii.

„Comisiile Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, în care Sergiu Nicolaescu a fost preşedinte şi apoi vicepreşedinte, nu au reuşit să dezlege marile mistere ale acelor zile. Deşi au avut la dispoziţie resurse uriaşe şi şase ani la dispoziţie, senatorii au prezentat rapoarte care nu clarifică nimic. Sergiu Nicolaescu a avut însă un traseu politic liniştit, fiind 23 de ani senator al României.”ADEVARUL

 si …

…”A făcut asta pentru că, în mod indirect, a fost responsabil de moartea acestora. Cinci oameni şi-au pierdut viaţa pentru că regizorul Sergiu Nicolaescu a insistat să aducă de la Ploieşti la Bucureşti 1.600 de militari neinstruiţi pentru lupta urbană. Militari pe care să-i controleze după bunul plac, o simplă masă de manevră. Chiar la intrarea în Bucureşti, în 22 decembrie 1989, aceştia au ucis cinci oameni care nu făceau altceva decât să meargă cu Daciile pe stradă. Numeni nu a plătit pentru moartea lor.” – ADEVARUL
*
Toate aceste lucruri au revenit in discutie, o data cu moartea lui neasteptata. Cu concursul neprofesionistilor din toate televiziunile, aceste subiecte dense de dezbatere de interes national s-au transformat intr-un veritabil circ mediatic, asezonat ca deobicei cu huiduieli si rabufniri cel putin natange. Pe Facebook, discutiile au durat ore in sir, de o parte fiind argumentele si nervozitatea starnita de amintirea „maestrului” pe de alta, emotia viscerala atat de cunoscuta a romanilor. Putin si-au pus mintea la contributie ca sa discearna faptele de impresii. „Un bun national”, „maestrul”, „cel care a dat glas cinematografiei romanesti”, „despre morti numai de bine”, „eu ma uit la filme nu la scadalurile din spate”, „sa va vedem pe voi, tinerii, de ce sunteti in stare”, „ce draga, esti frustrata ca te-a refuzat in vreun rol” – sunt numai cateva din cliseele idioate care s-au scuipat din gusa pana la refuz in perioada asta. Pot sa fac un efort si pot sa inteleg ca e greu sa te desparti de ceva ce o data ti-a placut si a avut alta valoare pentru tine. Dar, pe de alta parte, toti in copilarie ne scobeam in nas, ne jucam in nisip sau noroi (si ne placea!!), si, in nici un caz nu ne-am nascut stiind cum se foloseste hartia igienica si bideul. AM INVATAT ca lucrurile astea se fac altcumva sau deloc, NE-AM EDUCAT, AM FOST EDUCATI, pentru a ne transforma din niste mici si simpatice lighioaie care fac pe ele si urla de fiecare data cand le e foame, in niste fiinte bipede capabile sa-si duca mana la gura sau sa se sterga la fund.

Trebuie sa ne despartim de SN si de „opera” lui? DA. A facut filme, da, si au fost simpatice o data. Tocmai. Odata. Odata cand n-aveam informatii si puncte de referinta. S-ar mai putea face altele la fel? DA. Altele mai bune si mai putin manipulatoare (o alta vina extrem de perfida a lui este ca a manipulat grosolan anume aspecte istorice). Trebuie doar sa ne schimbam atitudinea fata de cultura. Daca nu ne incanta minimalismul romanesc hai sa-i sprijinim SI pe cei ce NU sunt minimalisti dar stiu sa faca filme, sa picteze, sa sculpteze, sa compuna. Haideti sa incepem sa alegem intre mit si realitate, intre impresie si fapte si sa gandim ceva mai departe decat ne duce burta.

Hadeti sa nu mai fim ATAT de lipsiti de discernamant. Disperarea cu care multi se agata de valorile comuniste si la 23 de ani dupa, aproape ca ma sperie.


Reclame

O recomandare negativa: „Adevărata faţă a lui Traian Băsescu”


O carte despre dicotiledonate

un articol de: Vanesa Paradiz

S-o spun din capul locului. De mult n-am mai citit o carte atât de proastă. Nu că nu s-ar scrie cărţi proaste, cu duiumul, ci pentru că în principiu,  faci mereu o selecţie când dai bani pe cărţi şi alegi, după subiect şi, mai ales, după numele autorului. În vremurile de azi, şi după preţ, dar în cazul cărţii de care vorbesc, acesta nu constituie chiar un criteriu decisiv, fiindcă publicată de trustul Intact, ca supliment al Jurnalului naţional, aud că lucrarea a costat 2,5 lei, cât o pâine relativ ieftină şi  că a ieşit în tiraje succesive, generoase, ca să ajungă pentru tot poporul.Numai Mihai Beniuc s-a mai bucurat  de o aşa glorie, prin anii 50, când cerea editorilor să-i facă opusurile de dimensiunile unui buzunar de salopetă, să o poarte cu ei toţi oamenii muncii şi să o citească în pauza de masă.

Ca să mă întorc la Adevărata faţă a lui Traian Băsescu, fiindcă despre această carte semnată Marius Oprea vreau să vorbesc, am putea-o socoti o biografie. Expeditivă la maximum în această privinţă şi bazându-se exclusiv pe surse deja publicate în diverse ziare, reviste, apărute la diverse televiziuni, latura de documentare în biografia personajului este totuşi sporadică, şi mai ales, foarte selectivă. La drept vorbind  cred că avem de-a face, iar titlul ne sprijină supoziţia, cu o demascare. O scoatere deci a măştii de pe faţa actuală a lui Traian Băsescu, operaţie în care  incursiunile în biografia lui vin doar cu fapte care servesc acestei demascări: ”Camionul cu margarină” de la care a început fulminanta carieră de om de afaceri a lui Traian Băsescu, blugii, casetofoanele şi cafeaua pe care el le aducea şi soţia le comercializa, pe vremea comuniştilor (urât şi nedemn atac la adresa acestei adevărate First Lady!), tatăl lui, ofiţer, şi fost subordonat cândva al Vasile Milea (veţi vedea ce relevanţă are apropierea!), din nou Doamna Maria Băsescu plângându-se la o vecină că soţul o lasă singură când merge pe mare (altă grosolană ingerinţă, de data asta chiar fără relevanţă, toţi navigatorii îşi lasă soţiile singure, cum ar putea face altfel?), şi în fine, mai aproape de zilele noastre, tot despre Doamna,  care şi acum e singură, când vine la Bucureşti spălând vase şi făcând curat. (Aici parcă i-ar fi suflat Dana Grecu informaţia!) ; salariul lui la Navrom, comparat cu salariile din epocă ale tuturor categoriilor profesionale, de la profesori la femei de serviciu ( ca să vedem ce bine trăia el anume, comparativ cu restul ţării) ; şi în fine, în detaliu,  ce aducea actualul preşedinte acasă şi deci cum trăia această familie. Iar aici, îmi cer iertare, trebuie să dau un citat amplu:

”Pentru români, 1985, anul abia încheiat nu fusese tocmai unul al biruinţei. « Practica agricolă» a studenţilor şi elevilor (nu erau lăsaţi deoparte nici copii de zece ani),«muncile agricole» ale militarilor, civilii «concentraţi» la Canal, alături de brigăzile de «utecişti» erau formele de robie care asigurau «construirea socialismului», sau, după expresia de departe a Comandantului Băsescu de pe «Biruinţa», «succesele obţinute de poporul nostru în anul care a trecut».

Rostul acestei lungi fraze nu cred că vă scapă: în 1985, când TB era comandant pe Biruinţa, a trimis în această calitate o telegramă lui Nicolae Ceauşescu! Ce i-a scăpat în avântul lui demascator,  lui Marius Oprea însuşi, istoric, este că în mai 1984, Canalul Dunăre Marea Neagră fusese deja inaugurat. Nu ştiu dacă Traian Băsescu fusese şi acolo.

Știu însă că tot în contul domniei sale sunt puse, tot în acest an, şi următoarele injustiţii care se petreceau în România lui Ceauşescu: raţionalizarea alimentelor, autorul le înşiră (ulei, zahăr,ouă, făină, mezeuri); sărăcia mărfurilor din magazine, înregistrate şi ele cu o acurateţe demnă de un istoric: mazăre, oţet, creveţi vietnamezi; autorul dă cu destulă precizie  şi lista celor lipsă, pe care nu o mai înşir, fiindcă, sunt de acord cu Marius Oprea, erau multe. Vine la rând raţionalizarea căldurii, luminii, programul de televiziune de două ore, demolările de biserici, şi chiar moartea inginerului Gheorghe Ursu. Avorturile sunt şi ele amintite, dar în alt context, tot legat de bunăstarea familiei Băsescu.

Nu pot să urmăresc soliditatea demonstraţiei privind  marile ”probleme” din biografia lui Băsescu, vânzarea flotei şi colaborarea cu Securitatea, nu sunt specialistă. Am să dau însă citate din care rezultă că nici autorul nu este. Și că toate informaţiile legate de aceste două aspecte cruciale în demascarea lui Traian Băsescu, sunt ambalate, prudent, în formele retorice ale prezumtivului: un subaltern prins cu furtişagul ”ar fi vrut” să ceară (p. 80) azil politic în Belgia şi comandantul a prevenit dezertarea, raportând despre caz (p.80); un document anume ”ar fi autorizat” Navromul să transporte echipamente  militare occidentale supuse embargoului, cât Traian Băsescu era acolo (p.82) în biroul lui Milea, cel sinucis, ”s-ar fi găsit” o notă prin care se solicita pentru ofiţerul acoperit Traian Băsescu , aprobarea de trecere în structurile de spionaj ale securităţii (p.83),  o firmă olandeză, ”nu ar fi străină” de ”aceste acţiuni” ale lui Traian Băsescu.(p.84); în fine într-o zi, la Sinteză zilei, Cristoiu a prezentat un document potrivit căruia un anume Vasile Stanciu ”ar fi fost” ofiţer sub acoperire la Bruxelles, unde era, ”posibil”, legătura lui Traian Băsescu.(p.91). Nu ne rămâne decât să-i vedem argumentele, dar, de pildă, despre legăturile cu ofiţeri dovediţi, atunci când un Silvian Ionescu declară că ştie că Băsescu era la Anvers în 1989, dar că l-a cunoscut doar în 1995, autorul  se întreabă cum e posibil din moment ce erau amândoi în acelaşi oraş(p.87).

Încă o dată,  e greu să-l urmăreşti, să-l contrazici pe Oprea care ştie Securitatea ca pe propriile buzunare, dar nu e obligatoriu să fii receptiv nici la argumente de genul că tot în Belgia era şi un nod de transporturi speciale de armament şi chiar de trafic de droguri şi prostituţie, şi că în acel moment Băsescu se afla acolo. Iar aici nici nu mai osteneşte să adauge un ”se pare”. Mai e un fapt care nu e pus sub sigla prezumtivului, şi pe bună dreptate, anume că navele Navromului aduceau în ţară creveţii vietnamezi pomeniţi mai sus, de care ni se acrise la toţi, iar la Navrom lucra Traian Băsescu.

Cum cred că scopul mi l-am atins, acela de a incita lumea să cumnpere şi să citească,  ca şi din grijă pentru spaţiul tipografic ocupat, mă opresc aici cu citatele.

Prin anii 70-80 era foarte popular la unicul post de televiziune, care emitea, cum exact spune autorul, două ore pe zi, un scheci cu un elev care, cam fuşerea îndatoririle şcolare şi venise să-şi ia corijenţele, nepregătind bine decât lecţia despre castravete. Și nici măcar pe aceea, în întregime, ci doar prima frază. Anume că respectiva legumă face parte din familia dicotiledonatelor. Indiferent ce era întrebat, că era o temă de istorie, latină, matematică, anatomie ori muzică, corigentul nostru se întorcea la dicotiledonate.

Cam aşa stau lucrurile cu Adevărata faţă a lui Traian Băsescu, apărută la  trustul Intact şi semnată de istoricul Marius Oprea.

Am fost tentată să spun „regretatul  istoric al Securităţii, Marius Oprea”, într-atât conversiunea acestuia într-un publicist prezent la televiziunile celui mai de succes securist al zilelor noastre şi acum, iată, într-un autor lamentabil, este consternantă şi dureroasă. Oricât ai întoarce pe toate feţele fenomenul, el se refuză încadrărilor: Marius Oprea nu are un băiat căpătuit la Ministerul de Externe ca doamna Zoe Petre. Nu este bolnav de arghirofilie ca Stelian Tănase. Nu este nici atât de  răsucit în vrej şi egolatru ca C. T. Popescu. Aş mai putea continua, dar nu vreau să mi-i pun pe toţi o dată în  cap. Aşa că mi-este mai confortabil să presupun pur şi simplu că, de fapt, cartea de care vorbesc nu e semnată de acel Marius Oprea, ci de un altul.

Și totuşi, nu avem ca scriitori, mai buni sau mai proşti, fiecare după cum ne ţin puterile,  nimic mai preţios decât numele nostru. Ca să şi-l protejeze, Marius Oprea ar fi avut o singură opţiune: să nu semneze mizeria asta nu numele Marius Oprea. Să-şi găsească un pseudonim, iar pe acela să-l lase, nepătat, doar pe coperta unor cărţi precum Banalitatea răului, sau Moştenitorii securităţii.

Oare de ce n-a făcut-o? Să fie vorba de copilăroasa, iniţial, dar enorma lui vanitate (nu-i place lui să se compare cu  Avram Iancu? nu s-a autointitulat el „vânătorul de securişti”, ca şi cum Vasile Paraschiv, de exemplu, ca să nu amintesc decât de această uzurpare, dar mai sunt şi altele, n-ar fi existat? N-a spus el, de pe poziţia unui funcţionar guvernamental că  „nu-i e frică de căcaţii de la putere”?  Nu a spus el că se duce la Antena fiindcă alţii nu-l cheamă, ca şi cum nu mai poate respira decât într-un studio de televiziune? Idem, n-a spus el că a făcut foame cât n-a fost director la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului,  ca şi cum s-ar  fi născut funcţionar guvernamental?) Vanitatea, atunci când este combinată cu acea perseverare în greşeală, care se dovedeşte diabolică, poate să-l fi dus unde l-a dus.  (De cele mai multe ori, când spui A spui şi B, şi de exemplu, fiica născută în munţi a celui mai superb  cuplu de partizani, s-a trezit pe la tot felul de evenimente, din recunoştinţă, alături de Lucia Hossu Longin, care s-a trezit, dânsa ştie de ce, alături de Voiculescu, unde şi domnia-sa pare să se simtă foarte bine, iar acesta e doar un exemplu). În cazul lui Marius Oprea, ar mai fi de luat în calcul un aspect, deloc neglijabil, dacă nu cumva hotărâtor: anume veneraţia, transformată în ură, faţă de un fost idol profesional, Vladimir Tismăneanu, şi litigiul din jurul Institutului respectiv, unde mai tânărul istoric  n-a suportat, se pare, subordonarea, nici măcar sub forma girului ştiinţific, faţă de mult mai proeminentul confrate.

Sunt acestea motive suficiente ca să scrii o carte atât de nedemnă de propriul tău nume şi renume? Uite că sunt. În tot cazul Marius Oprea a scris-o.

*

N.R.: Alte articole pe aceeași temă:

https://laurailica.wordpress.com/2012/10/06/un-bilet-de-multumire-adevarata-fata-a-lui-traian-basescu/

Vladimir Tismăneanu vorbeşte despre aceeaşi carte aici:

http://tismaneanu.wordpress.com/2012/10/05/marius-oprea-traian-basescu-si-istoria-contemporana-a-romaniei/

şi aici:

http://hydepark.ro/articol/articol/marius-oprea-traian-basescu-si-istoria-contemporana-a-romanei-1095.html

 

*
P.S.: In urma articolului Vanesei Paradiz, de care trebuie sa va povestesc o data, e o tipa pe cinste, mi-am facut rost si eu de carte si o sa revin cu propria mea cronica. Parca nici nu-mi vine sa cred ca Marius Oprea a reusit sa incalceasca in asa hal avorturile cu casetele video si vinderea flotei cu Maria Basescu. Care e umilita in toate felurile posibile, dupa cate inteleg. DE CE?? Deci, NU CUMPARATI cartea, adica nu mai imbogatiti trustul Intact, dupa ce o termin am sa v-o imprumut eu.

Invitata de azi: Doina Jela


Alertă maximă: în România 2+2 incep să facă 5!

Sau despre ineficiența stranie a împotrivirii românești la rău.

M-am gândit intens zilele acestea la această temă și am și scris câte ceva. Spuneam că atunci când am vizitat, în urmă cu vreo zece ani, Biblioteca de Samizdat ”Libri prohibiti” de la Praga, condusă de un apropiat al lui Havel în ale disidenței, Jiri Gruntorad, am fost izbită de o trăsătură a aproape tuturor documentelor și obiectelor expuse acolo: imaginația, umorul, relaxarea și stăpânirea de sine care le generase, pe toate, aproape fără excepție.  Atunci am interpretat fenomenul într-un fel foarte congruent cu datele mele în materie de disidență românească. Comparându-i cu încrâncenarea, năduful, dramatismul efortului persuasiv al disidenței noastre, ca și violența sângeroasa, sălbatică a reacției care i-a corespuns, mi-am spus că cehii erau superficiali, ușuratici, puși pe distracție și pe voioșie, atunci când totul în jurul lor se prăbușea. O singură nedumerire persista: de ce disidența lor fusese atât de eficientă, iar a noastră dăduse doar victime  solitare și eroi și uneori victime eroice?

Văd altfel lucrurile azi: și ele nu sunt în favoarea noastră. În spatele seriozității cu care dialoga Vasile Paraschiv cu Nicolae Ceaușescu și sălbăticia cu care a fost bătut apoi, stătea, de o parte și de alta paralizantă, frica. În spatele umorului ceh stătea, relaxată, matură, neclintită, încrederea în sine și în dreptatea proprie…

Câtă eficiență are să te adresezi unui nebun, cu ”Mult Simate și Iubite, uitați ce ne-ați promis și ce ne dați?” într-o scrisoare plină de adevăr și de curaj, pe care o citește doar el, dacă o citește, și securiștii care apoi îți înscenează sinuciderea. Sigur, o ascultă la Europa Liberă o țară întreagă, încremenită de frică și empatizând cu tine, sau nu, dar și dacă empatizează o face practicând  ”disidența în gând” de care tot noi, cu autoderiziune, am omologat-o.

Nu vreau să intru acum în detaliile elaborărilor prin care fiecare își justifica neputința solidarizării și frica. Nimănui nu i se poate cere să fie erou. Fiecare își poate cere asta doar sieși. Este adevărat că în România a mai existat o formă de a respinge solidarizarea tipic națională: o anume megalomanie. Paul Goma nu era destul de talentat, ca să se coboare scriitorul român la solidarizarea cu el, Vasile Paraschiv nu era destul de reprezentativ, pentru ca intelectualul român să-și pună semnătura sub el, și la fel, ceva a avut și Radu Filipescu, și Doina Cornea, și Dinescu. Niciunul nu era destul de bun să ne solidarizăm cu el, nu? Dar sigur, mai ales frica infantilă de un părinte care și-a pierdut mințile, cu atât mai mult cu cât și-a pierdut mințile.

Un argument că ea a fost cel mai puternic factor de inhibiție, este că și grațioasele și atât de eficientele pere din plop n-au apărut decât prin noiembrie 1989, când colosul își arătase de jur împrejur, picioarele de lut și găunoșenia. Or cehii uzaseră de mult, aproape de la bun început, de un întreg arsenal de asemenea mijloace cu care câștigaseră o simpatie nevăzută, surdă, de  neidentificat, de nepersonalizat și de nestăvilit. Nu mai dau exemple.

Trăim azi, în România democratică  frica a dispărut. Dar n-a rămas în locul ei eficiența și ingeniozitatea.  Dovadă că trăim aici și acum în plină ficțiune orwelliană. Absurdul și nu frica, a amuțit pe toată lumea, sau a  creat o așa hărmălaie încât nimeni nu mai aude pe nimeni, ceea ce tot muțenie înseamnă, din punct de vedere al eficienței.

Ceea ce mă face să mă întorc din nou la admirația mea pentru cehi și să mă întreb ce-ar face ei în situația asta, a cărei descâlcire trebuie începută dintr-o margine, adică, demisia premierului Victor Ponta. Și ce-mi imaginez eu că ar face ei, inventivi și ingenioși și apți să găsească mereu soluții  eficiente, chiar și pentru cele mai absurde situații, sunt următoarele: ar ieși la o terasă, ar lua câte o bere Pilz și în timp ce o beau,  relaxați  și calmi, și-ar aduce aminte cui a promis doctorul în drept Victor Ponta, că, dacă  pagiatul lui se dovedește își va da demisia din funcția deja supremă în stat? În fața cui nu o poate el întoarce ca la Ploiești că n-a  promis demisia dacă se dovedește plagiatul, ci dacă el îl recunoaște și iaca, nu-l recunoaște?  În fața cui nu poate spune el că uite, acum trece prin parlament  o hotărâre de guvern, că plagiat este doar dacă nu schimbi copertele unei lucrări, nu dacă furi din ea, 80 de pagini. Promisiunea că-și dă demisia, pur și simplu, a făcut-o decât unui jurnalist de la El Pais. Sunt sigură că niștre cehi, în locul nostru, decât să trăncănească până la leșin la TV, pe Facebook, sau în presă, s-ar amuza să scrie, care mai de care mai plin de umor, la El Pais, în nume propriu, sau al organizației pe care o reprezintă,  cerându-i să găsească el o comisie internațională de experți, care să decidă asupra vinovăție sau nevinovăției  lui Victor Ponta, primul ministru al țării lor, ajutându-l astfel, să-și țină promisiunea. Nu este nici o opțiune atât de riscantă și de dramatică, precum a fost disidența singuratică a disidenților noștri, iar curajul cerut nu are de înfruntat frica imensă cu care au avut de luptat ei, când cei mai mulți s-au resemnat să se lase stăpâniți de ea . Nu trebuie decât umor, tenacitate și eficientă, vreme de o jumătate de oră.

Asta fiindcă trecerea de la statul de drept la arbitrarul total se face printr-un prag aparent neimportant: pragul lui 2 plus 2 fac 4, acum și în eternitate,  în orice loc de pe glob. Fie și în România unde s-a născut absurdul și unde îi merge azi mai bine ca oricând.

DOINA JELA

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu (Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu”, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).