Valori comuniste versus orice altceva


trebuie sa scriu aceste randuri, altfel vad ca nu reusesc sa ma linistesc. Circul declansat de moartea lui SN mi se pare un exemplu extrem de elocvent al lipsei de discernamant in care s-a afundat Romania ultimilor 23 de ani. Sigur ca el a avut parte de o reala notorietate, sigur ca am crescut cu filmele lui, sigur ca a avut o cariera bogata. Dar raul pe care l-a facut in Romaniei este enorm, incomparabil mai mare ca binele, si el discutabil acum ca incercam sa ne schimbam felul de-a vedea lucrurile, valorile comuniste cu cele occidentale, si in general, felul de-a trai. Ne vom lupta cu consecintele actiunilor lui foarte multi ani de acum inainte si nu stiu cat vom izbandi. In cinematografie si-a turnat cu patriotica indignare colegii de breasla: Pintilie, Ciulei, Visarion, sau a facut tot posibilul ca sa n-aibe bani de filme (Daneliuc).

„Sergiu Nicolaescu a făcut în anul 1981 antecameră la dictatorul Nicolae Ceaușescu pentru a face o turnătorie prin care-i acuza pe Lucian Pintilie și Alexa Visarion, cum că aceștia ar face acte de anti-patriotism. Sergiu Nicolaescu a scris o notă scurtă dictatorului pe care a trimis-o Comitetului Central (CC) al PCR, care era de fapt o cerere de primire în audiență. El ar fi dorit să-i prezinte lui Nicolae Ceaușescu „o serie de probleme de mare importanță pentru existența și dezvoltarea cinematografiei naționale”. Atașat cererii, exista și un rezumat al ideilor pe care domnia sa dorea să le expună.

Prin filmul său „Reconstituirea„, Lucian Pintilie dăduse o lovitură de imagine regimului ceaușist și tocmai pregătise spre difuzare filmul „De ce trag clopotele Mitică?”. Alexa Visarion a declarat Evenimentului Zilei că ar fi o victimă colaterală deoarece ar apărea pe nota lui Nicolaescu din cauză că actorii pe care i-a folosit el în spectacolul „O noapte furtunoasă” au jucat în filmul lui Pintilie.” – Wikipedia

Apoi, cred ca e principalul vinovat pentru nasterea acestui „nou val”, al „minimalismului romanesc”, deloc inghitit de marea majoritate a populatiei. Nici eu nu ma dau in vant dupa minimalism, chiar deloc. Dar, pe undeva ii inteleg pe tinerii regizori. Cred ca pot sa afirm fara sa gresesc ca minimalismul s-a nascut ca reactie la formele inghetate si deloc originale ale unor grei ai cinematografiei, precum Nicolaescu. Sigur, Nicolaescu a facut filme cu priza la public, dar a facut asta copiind ce se intampla atunci in strainatate. A introdus oficial impostura ca mod de creatie, si va invit ca, de cate ori vizionati filme noir americane din anii 40 sa va ganditi la filmele lui. Sau cand revedeti filme frantuzesti cu Jean Paul Belmondo si Alain Delon, in special policier-urile. In tara a furat fara rusine muzica celor de la Phoenix (imaginati-va scenele preferate din „Nemuritorii” fara muzica), povestirile lui Cartarescu („Zaraza”, „Ruletistul”, etc), si, in general, tot ce i se parea interesant. Dupa modelul boierilor comunisti, prelua fara sa mentioneze autorul sau sa plateasca, in mod cinstit, drepturi de autor. Si asta pentru ca boierilor comunisti li se cuvenea, ei promovand dupa cum va amintiti, o societate in care proprietatea era o notiune precara, mai precara pentru unii ca pentru altii. Valori de care ne chinuim din greu sa scapam, mai ales azi sub mult mai tanarul plagiator Victor Ponta.
*
In viata politica, rolul lui a fost si mai nociv. A fost participant activ la evenimentele din decembrie 1989. A condus Comisia Senatorială „Decembrie 1989″ în perioada 1990-1992, iar până în 1996 a fost vicepreşedintele acestei comisii.

„Comisiile Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, în care Sergiu Nicolaescu a fost preşedinte şi apoi vicepreşedinte, nu au reuşit să dezlege marile mistere ale acelor zile. Deşi au avut la dispoziţie resurse uriaşe şi şase ani la dispoziţie, senatorii au prezentat rapoarte care nu clarifică nimic. Sergiu Nicolaescu a avut însă un traseu politic liniştit, fiind 23 de ani senator al României.”ADEVARUL

 si …

…”A făcut asta pentru că, în mod indirect, a fost responsabil de moartea acestora. Cinci oameni şi-au pierdut viaţa pentru că regizorul Sergiu Nicolaescu a insistat să aducă de la Ploieşti la Bucureşti 1.600 de militari neinstruiţi pentru lupta urbană. Militari pe care să-i controleze după bunul plac, o simplă masă de manevră. Chiar la intrarea în Bucureşti, în 22 decembrie 1989, aceştia au ucis cinci oameni care nu făceau altceva decât să meargă cu Daciile pe stradă. Numeni nu a plătit pentru moartea lor.” – ADEVARUL
*
Toate aceste lucruri au revenit in discutie, o data cu moartea lui neasteptata. Cu concursul neprofesionistilor din toate televiziunile, aceste subiecte dense de dezbatere de interes national s-au transformat intr-un veritabil circ mediatic, asezonat ca deobicei cu huiduieli si rabufniri cel putin natange. Pe Facebook, discutiile au durat ore in sir, de o parte fiind argumentele si nervozitatea starnita de amintirea „maestrului” pe de alta, emotia viscerala atat de cunoscuta a romanilor. Putin si-au pus mintea la contributie ca sa discearna faptele de impresii. „Un bun national”, „maestrul”, „cel care a dat glas cinematografiei romanesti”, „despre morti numai de bine”, „eu ma uit la filme nu la scadalurile din spate”, „sa va vedem pe voi, tinerii, de ce sunteti in stare”, „ce draga, esti frustrata ca te-a refuzat in vreun rol” – sunt numai cateva din cliseele idioate care s-au scuipat din gusa pana la refuz in perioada asta. Pot sa fac un efort si pot sa inteleg ca e greu sa te desparti de ceva ce o data ti-a placut si a avut alta valoare pentru tine. Dar, pe de alta parte, toti in copilarie ne scobeam in nas, ne jucam in nisip sau noroi (si ne placea!!), si, in nici un caz nu ne-am nascut stiind cum se foloseste hartia igienica si bideul. AM INVATAT ca lucrurile astea se fac altcumva sau deloc, NE-AM EDUCAT, AM FOST EDUCATI, pentru a ne transforma din niste mici si simpatice lighioaie care fac pe ele si urla de fiecare data cand le e foame, in niste fiinte bipede capabile sa-si duca mana la gura sau sa se sterga la fund.

Trebuie sa ne despartim de SN si de „opera” lui? DA. A facut filme, da, si au fost simpatice o data. Tocmai. Odata. Odata cand n-aveam informatii si puncte de referinta. S-ar mai putea face altele la fel? DA. Altele mai bune si mai putin manipulatoare (o alta vina extrem de perfida a lui este ca a manipulat grosolan anume aspecte istorice). Trebuie doar sa ne schimbam atitudinea fata de cultura. Daca nu ne incanta minimalismul romanesc hai sa-i sprijinim SI pe cei ce NU sunt minimalisti dar stiu sa faca filme, sa picteze, sa sculpteze, sa compuna. Haideti sa incepem sa alegem intre mit si realitate, intre impresie si fapte si sa gandim ceva mai departe decat ne duce burta.

Hadeti sa nu mai fim ATAT de lipsiti de discernamant. Disperarea cu care multi se agata de valorile comuniste si la 23 de ani dupa, aproape ca ma sperie.


Reclame

Doina Jela: Cu consternare şi durere, foştilor mei prieteni, chinezii


     La început, în vremuri totuși calme, evitam cu prudență subiectul, punând dezacordurile noastre pe seama diferențelor de opinii, a apolitismului, a neutralității. Erau prietenii mei, sau pur și simplu oameni pe care îi prețuiam, îmi plăcea să-i întâlnesc, să-i ascult, să mă asociez cu ei, îi creditam și simțeam că avem, în general aceleași valori din sfera onestității intelectuale, cu toate idiosincraziile pe care, din motive subiective, fiecare, nu ni le depășeam și nu era cazul să ne cerem să le depășim. ”Cine nu e cu mine e împotriva mea” este, în general, o atitudine în capcana căreia, nimeni, onest intelectual, cu excepția marilor fanatici, nu-și dorește să cadă.

Așadar, aveam o listă de oameni cărora le citeam cărțile, le urmăream evoluția, cariera, le încredințam cu plăcere opiniile mele și le ascultam pe ale lor. Despre Băsescu nu mai vorbeam de câțiva ani buni. Nu-l puteau suferi. Dreptul lor. Erau oameni subțiri, iar tipul se hăhăia, ceva de groază. Ei citiseră  tone de cărți, iar el nu știa cine este Cărtărescu. Și această ultimă obiecție este de înțeles: aflat la a treia-a patra generație de vorbitori, scriitori și consumatori de limbă română cu alfabet propriu, intelectualul român are o oroare specială, de oamenii necultivați. Există excepții, desigur. Una dintre aceste excepții, un om enervat de cât de frecvent se gargarisesc oamenii subțiri din România cu cuvântul ”elite”, a precizat că pentru el ”elită” înseamnă acea categorie de oameni, de indiferent ce profesie, agricultori, vânzători, tâmplari, profesori, medici, care-și fac treaba cât pot ei de bine. Care nu pot, nu concep s-o facă prost cu bună-știință.

Mă intorc deci: se hăhăie, nu a citit, se poartă golănește cu femeile, ziariste obraznice și indiscrete; în general, este autoritar și grăbit, poate chiar violent. Îi plac femeile, ceea ce este evident după câte femei frumoase și nu tocmai virtuoase a promovat. Țineam pentru mine observația că astea sunt cel mult criteriile după care îți alegi un soț, nu un președinte de țară. De dragul de a ne păstra prietenia. În chestiunea că nu  ascultă părerile altora și este prea încrezător în părerile proprii, mai aveam și eu câte o observație, care mi se părea de bun simț: când l-a numit pe H.R.Patapievici, i-a cerut și a ascultat sfatul lui Andrei Pleșu. La fel, când l-a promovat pe Mihai Răzvan Ungureanu. L-am văzut o dată într-o emisiune, în care o mare ziaristă îl critica, iar el o asculta respectuos, cu capul plecat, ca un școlar codaș pe diriginta clasei, aspră dar dreaptă.

În fine, ne aflăm azi, și eu și prietenii mei, într-o situație extremă. Două tabere se înfruntă sub ochii noștri și pe socoteala noastră. De o parte este Voiculescu, de cealaltă parte, Băsescu. De o parte Toni Greblă, de alta Monica Macovei. De o parte clanul Butoane, de alta Toader Paleologu, Sever Voinescu, Andrei Cornea, Sorin Alexandrescu și Ion Vianu, de o parte panouri de 20 de metri pătrați: ”I-AI FUNCȚIA!” cu Radu Mazăre, de alta, toate instituțiile și personalitățile europene. De o parte un plagiator și un aventurier susținuți de același Voiculescu, fiindcă Vântu s-a dezumflat, dispărând ca o bășică de săpun, de alta, în fine, acest președinte autoritar, hăhăit și care tot n-a reușit să-l citească pe Cărtărescu. Nu mai sunt vremuri să fii neutru. Iar prietenii mei nu mai sunt. Și în virtutea aceluiași drept la opinie, ei s-au aliniat în spatele lui Voiculescu, firește, despărțiți sanitar de el, prin girul unor nume onorabile, nu-i așa: Lucia Hossu Longin, Marius Oprea (Marius Oprea!!!!). Iar asta e o dramă pentru mine, indiferent ce se va întâmpla după duminică: prietenii aceștia ai mei, sau, mă rog, oameni pe care îi stimez, îmi plăcea să-i citesc, îmi inspirau încredere și, în ultima vreme, îi înțelegeam: unora le tăiase salariile, ca bugetari, altora le lăsase fără slujbă, soții/ soțiile – bugetari/bugetare, se află acolo. Unora, le-am spus că de pildă, dacă cineva a scris cu titlu de o șchioapă, în ziare, în timp ce era funcționar public: NU MI-E FRICĂ NICI DE SECURIȘTI, NICI DE CĂCAȚII ĂȘTIA DE LA PETERE (sic și pardon!), era cam de așteptat, să i se ia funcția. Că acest om, adevărată legendă a luptei antisecuristică, a trebuit să facă foame, îmi pare rău, firește,  dar că alt loc de muncă, decât în subordinea unui guvern pe care l-au  tratat astfel, n-a putut cu nici un chip să mai ocupe, n-am mai înțeles. Că acum trage în securiști cu gloanțe furnizate de Dan Voiculescu mi se pare halucinant.

Dar nu mă doare. Ce nu te omoară, te întărește, zicea un filosof. Mă doare însă că neutralitatea aceasta, în vremurile noatre de criză, când nu ești totuși, pus să alegi între ciumă și holeră, ci între ciumă bubonică și un guturai, nu a mai funcționat în cazul prietenilor mei; și îi văd zilele acestea alegând, senin, ba chiar cu convingere, – dreptul inalienabil al fiecăruia la alegere, nu? –  , ciuma bubonică. Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată coșmarul de acum, când îmi văd prietenii, sau mă rog, prietenii de idei, aliniindu-se, senin, în spatele Antenelor, a lui Voiculescu, a lui Victor Ponta și a lui Antonescu, cauționând, e prea mult spus senin, dar n-am alt cuvânt, fărădelegile lor, minciunile lor, dublul lor limbaj, proasta lor calitate umană și intelectuală, lipsa lor de onestitate și de caracter. Nimic din tot ce-am înșirat eu aici să nu aibă pentru ei vreo valoare  nici înainte și eu să fi crezut asta?

Imediat după mineriadele din 1990, dacă nu mă înșel, eminentul critic Valeriu Cristea a scris un articol în care-și exprima compasiunea și înțelegerea pentru….Ion Iliescu. Monica Lovinescu, care-l prețuia foarte mult pe Valeriu Cristea, a scris atunci, consternată și îndurerată, un articol care se intitula ”Valeriu Cristea este un chinez”.  Era absolut pentru prima dată, când această femeie de o probitate morală și de o capacitate de înțelegere ieșite din comun, își exprima totala neputință de a înțelege.

Sunt convinsă că nu sunt singura care, în aceste zile, nu-și mai înțelege prietenii.  În ce mă privește,  minții mele total blocate i-ar fi cred mult mai ușor să înțeleagă un chinez-chinez, care-și vorbește în fața mea limba maternă, din care nu știu semnificația nici unui sunet. Și cât de bine mi-i înțelegeam, până mai ieri, pe prietenii mei…

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Doina Jela: Referendum pe Corabia Nebunilor


Într-una din cărțile lui autobiografice, cunoscutul disident rus Vladimir Bukovski, invocă  faimoasă anecdotă cu cele două nave care se întâlnesc în mijlocul oceanului, una plină cu idealiști care se îndreaptă spre paradisul comunist din Uniunea Sovietică, iar alta plină cu realiști care evadează din acest paradis. Pasagerii fiecăreia dintre cele  două nave sunt toți pe punte și le strigă din rărunchi celor de la bordul navei ”adverse”: ”Sunteți nebuni!”

Surdă de fapt la argumente și chiar la fapte, populația României a optat azi pentru una dintre cele două nave și strigă isteric, în direcția celeilalte. Cu siguranță, niciuna dintre cele două  nave nu duce în paradis. Foarte probabil ca, din cauza haosului și furiei pasagerilor, care mai și votează, în privința direcției de urmat, ori de câte ori le vine pe chelie, nu cum se face în locuri sănătoase mintal, la intervale clar convenite o dată pentru întotdeauna, amândouă să ducă până la urmă tot în iad, iadul pe care de bine de rău l-am evitat până acum. Dar cel mai sigur vom avea onoarea să ne ducă în iad corabia beată  condusă de Ponta și Antonescu,  fiindcă tot a spus primul la Bruxelles, că o țară nu e o navă. Dar ce e? O corabie a nebunilor în care nebunii au legat fedeleș echipajul și s-au îmbrăcat în uniformele lor. Cel mai sigur asta ne așteaptă și mă tem că bani de redresare nu vom primi, dacă-i trimitem la cerșit pe barcagiii ăștia doi. Nu numai fiindcă sunt plini de țâfnă și tupeu ciocoiesc, atunci când întind mâna, ci pur și simplu fiindcă sunt hoți dovediți. Ce mă interesează pe mine acum este întrebarea cum Dumnezeu se face că din nou, în cel mai nepotrivit  moment, românii se aruncă în acest război sinucigaș cu ei înșiși, așa cum se aruncă ori de câte ori la mijloc este soarta lor pur și simplu.

Nu am nicio certitudine că suntem, în mod fatal, mai învrăjbiți unii cu alții decât alte neamuri, nu există în sprijinul speculațiilor astea autodenigratoare nici un argument, cu excepția poftei într-adevăr remarcabile de autodenigrare și voluptuos autodispreț. Să nu-mi spună cineva că se poate extrage ceva serios despre identitate națională dintr-o singură frază, datând de mai bine de două mii de ani, a lui Herodot, dacă nu mă înșel, care ar fi spus că dacii sunt cei mai viteji dintre traci și ce minune ar realiza ei dacă ar fi uniți. Dezbinarea, ori unitatea populației unei țări, care, în ce ne privește, nu are două mii de ani, ci doar ceva mai mult de 150, fiindcă de atunci există statul său și conștiința sa de sine, nu vine din genă. Nimeni din cei care nu reușesc în ruptul capului să ne înțeleagă nu caută explicațiile acestui mister în urmă cu două mii de ani. Și nu e deloc indiferent dacă suntem sau nu înțeleși, fiindcă, din nou amintesc, plecăm curând cu traista în băț la cerșit prin Europa și prin lume. Ceea ce îi izbește pe ei, pe europeni, dincolo de acest dubios, clinic morb al autoderiziunii, este absența totală a unui set comun de valori, absolut indiscutabile pentru absolut toată lumea. Că este Constituția, sau Republica, sau Edith Piaf, sau Jean Monnet, sau democrația, sau Mohamed, toate popoarele structurate, coerente și funcționând ca o entitate aparte într-un ansamblu de entități, sunt alcătuite din indivizi, individualități care împărtășesc una, sau mai multe dintre aceste valori pe care nimeni nu le neagă nesancționat, nimeni nu le ia în râs fără risc și nimeni nu le pune la îndoială. Cum și în ce fel se formează o națiune, o comunitate în jurul unor asemenea valori, este foarte lung și complicat de spus. O spune istoria fiecărei nații în parte. Până atunci, constat doar că nu-mi vine în minte niciuna dintre aceste valori despre care să se poată spune că este împărtășită de absolut toți românii, iar asta cu siguranță pentru că ea nu există. Și cu siguranță niște dezbateri pe această temă organizate în instituții de învățământ, educație și cercetare, în programele școlare, prin tematica  de reflecție dată copiilor, ori la atât de lipsita de viziune, obedienta, slugarnica televiziune națională, ar da rezultate interesante. În anii 90, când s-au publicat memoriile Regelui Mihai consemnate de marele scriitor Mircea Ciobanu, iar mai apoi, când Regele însuși a venit pentru prima dată în România, după aproape 50 de ani de absență, am fost uimită de  profunda, statornica, fireasca iubire a acestui rege pentru poporul său. Știu că fără să fiu conștientă atunci de marea noastră carență națională, mi-am spus: Dacă un om de calitatea acestui om, ne iubește atât, înseamnă că este ceva de iubit în noi, iar noi nu vedem.

De la începutul anilor 90, ani ai tuturor speranțelor, e de spus că nefondate pe nimic, lucrurile n-au avut timp să se  amelioreze în direcția acestui autoexamen lucid-iubitor. Dacă întrebați astăzi o sută de adolescenți ”Ce iubești tu la poporul tău?” mă tem că 80 dintre ei vă vor râde în nas, iar de la ceilați 20 veți obține 20 de răspunsuri diferite.

Veți vedea mai ales că în mai toate cazurile, răspunsul va trăda o endemică, alarmantă absență a stimei de sine, adică rușinea de a fi român, a atât de popularului Cioran.

Construirea unui set de valori comune ar putea începe cu un vast program național de reclădire a stimei de sine. Într-adevăr, dacă regele Mihai ne-a iubit 50 de ani, o fi ceva de iubit în noi înșine. Și numai când ne vom iubi destul pe noi înșine, nu ne vom mai îmbarca pe două corăbii, urlând isteric unii la alții, frați la frați, copii la părinți, prieteni la prieteni, în loc să privim atenți  la barcagii noștri care nu-și iubesc decât propria piele și nu vor deloc, săracii, să ajungă cu ea la răcoare.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Invitata de azi: Doina Jela


Alertă maximă: în România 2+2 incep să facă 5!

Sau despre ineficiența stranie a împotrivirii românești la rău.

M-am gândit intens zilele acestea la această temă și am și scris câte ceva. Spuneam că atunci când am vizitat, în urmă cu vreo zece ani, Biblioteca de Samizdat ”Libri prohibiti” de la Praga, condusă de un apropiat al lui Havel în ale disidenței, Jiri Gruntorad, am fost izbită de o trăsătură a aproape tuturor documentelor și obiectelor expuse acolo: imaginația, umorul, relaxarea și stăpânirea de sine care le generase, pe toate, aproape fără excepție.  Atunci am interpretat fenomenul într-un fel foarte congruent cu datele mele în materie de disidență românească. Comparându-i cu încrâncenarea, năduful, dramatismul efortului persuasiv al disidenței noastre, ca și violența sângeroasa, sălbatică a reacției care i-a corespuns, mi-am spus că cehii erau superficiali, ușuratici, puși pe distracție și pe voioșie, atunci când totul în jurul lor se prăbușea. O singură nedumerire persista: de ce disidența lor fusese atât de eficientă, iar a noastră dăduse doar victime  solitare și eroi și uneori victime eroice?

Văd altfel lucrurile azi: și ele nu sunt în favoarea noastră. În spatele seriozității cu care dialoga Vasile Paraschiv cu Nicolae Ceaușescu și sălbăticia cu care a fost bătut apoi, stătea, de o parte și de alta paralizantă, frica. În spatele umorului ceh stătea, relaxată, matură, neclintită, încrederea în sine și în dreptatea proprie…

Câtă eficiență are să te adresezi unui nebun, cu ”Mult Simate și Iubite, uitați ce ne-ați promis și ce ne dați?” într-o scrisoare plină de adevăr și de curaj, pe care o citește doar el, dacă o citește, și securiștii care apoi îți înscenează sinuciderea. Sigur, o ascultă la Europa Liberă o țară întreagă, încremenită de frică și empatizând cu tine, sau nu, dar și dacă empatizează o face practicând  ”disidența în gând” de care tot noi, cu autoderiziune, am omologat-o.

Nu vreau să intru acum în detaliile elaborărilor prin care fiecare își justifica neputința solidarizării și frica. Nimănui nu i se poate cere să fie erou. Fiecare își poate cere asta doar sieși. Este adevărat că în România a mai existat o formă de a respinge solidarizarea tipic națională: o anume megalomanie. Paul Goma nu era destul de talentat, ca să se coboare scriitorul român la solidarizarea cu el, Vasile Paraschiv nu era destul de reprezentativ, pentru ca intelectualul român să-și pună semnătura sub el, și la fel, ceva a avut și Radu Filipescu, și Doina Cornea, și Dinescu. Niciunul nu era destul de bun să ne solidarizăm cu el, nu? Dar sigur, mai ales frica infantilă de un părinte care și-a pierdut mințile, cu atât mai mult cu cât și-a pierdut mințile.

Un argument că ea a fost cel mai puternic factor de inhibiție, este că și grațioasele și atât de eficientele pere din plop n-au apărut decât prin noiembrie 1989, când colosul își arătase de jur împrejur, picioarele de lut și găunoșenia. Or cehii uzaseră de mult, aproape de la bun început, de un întreg arsenal de asemenea mijloace cu care câștigaseră o simpatie nevăzută, surdă, de  neidentificat, de nepersonalizat și de nestăvilit. Nu mai dau exemple.

Trăim azi, în România democratică  frica a dispărut. Dar n-a rămas în locul ei eficiența și ingeniozitatea.  Dovadă că trăim aici și acum în plină ficțiune orwelliană. Absurdul și nu frica, a amuțit pe toată lumea, sau a  creat o așa hărmălaie încât nimeni nu mai aude pe nimeni, ceea ce tot muțenie înseamnă, din punct de vedere al eficienței.

Ceea ce mă face să mă întorc din nou la admirația mea pentru cehi și să mă întreb ce-ar face ei în situația asta, a cărei descâlcire trebuie începută dintr-o margine, adică, demisia premierului Victor Ponta. Și ce-mi imaginez eu că ar face ei, inventivi și ingenioși și apți să găsească mereu soluții  eficiente, chiar și pentru cele mai absurde situații, sunt următoarele: ar ieși la o terasă, ar lua câte o bere Pilz și în timp ce o beau,  relaxați  și calmi, și-ar aduce aminte cui a promis doctorul în drept Victor Ponta, că, dacă  pagiatul lui se dovedește își va da demisia din funcția deja supremă în stat? În fața cui nu o poate el întoarce ca la Ploiești că n-a  promis demisia dacă se dovedește plagiatul, ci dacă el îl recunoaște și iaca, nu-l recunoaște?  În fața cui nu poate spune el că uite, acum trece prin parlament  o hotărâre de guvern, că plagiat este doar dacă nu schimbi copertele unei lucrări, nu dacă furi din ea, 80 de pagini. Promisiunea că-și dă demisia, pur și simplu, a făcut-o decât unui jurnalist de la El Pais. Sunt sigură că niștre cehi, în locul nostru, decât să trăncănească până la leșin la TV, pe Facebook, sau în presă, s-ar amuza să scrie, care mai de care mai plin de umor, la El Pais, în nume propriu, sau al organizației pe care o reprezintă,  cerându-i să găsească el o comisie internațională de experți, care să decidă asupra vinovăție sau nevinovăției  lui Victor Ponta, primul ministru al țării lor, ajutându-l astfel, să-și țină promisiunea. Nu este nici o opțiune atât de riscantă și de dramatică, precum a fost disidența singuratică a disidenților noștri, iar curajul cerut nu are de înfruntat frica imensă cu care au avut de luptat ei, când cei mai mulți s-au resemnat să se lase stăpâniți de ea . Nu trebuie decât umor, tenacitate și eficientă, vreme de o jumătate de oră.

Asta fiindcă trecerea de la statul de drept la arbitrarul total se face printr-un prag aparent neimportant: pragul lui 2 plus 2 fac 4, acum și în eternitate,  în orice loc de pe glob. Fie și în România unde s-a născut absurdul și unde îi merge azi mai bine ca oricând.

DOINA JELA

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu (Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu”, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).