memorialul durerii familiei Năstase


(Încep cu o paranteză foarte lungă …….. trecerea bruscă a Luciei Hossu Longin din tabăra „gherilei” anticomuniste în cea urît mirositoare a lui Voiculescu „Il Tornatore”, m-a lăsat la vremea ei, drept să spui, cu gura căscată. Ani de zile îi ridicasem un piedestal doamnei Hossu-Longin, atît de înalt, încît atunci cînd a căzut de pe el a făcut un fel de explozie atomică.

Apoi, cînd mi s-a spus că, în fond, doamna n-a facut decît un pas înapoi, înspre zona gri-murdar unde activase pînă în ’89, gura mea căscată a rămas căscată definitiv. Cum adică? LHL fusese șefă la propagandă în TVR?

PE BUNE??
*
PĂI ȘI DE CE NU NE-AȚI SPUS PÎNĂ ACUM?
*
Nu pot să mă simt la nesfîrșit vinovată despre toate cele pe care nu le știu despre complicata elită bucureșteană în care morții se amestecă cu vii, bunii cu răii, răspopiții cu popii, marțafoii cu oneștii și tot așa, clamînd toți aceleași locuri în față. Și eu încă acumulez informații cu ușurință, din varii domenii, le clasez pe teme, nu mă simt rușinată să întreb cine?, de ce?, cum? de cînd?, și n-am crezut niciodată, și sper să nu cred vreodată, că am aflat sau am învățat destul. Eu încă m-am străduit să aflu cîte ceva despre orașul ăsta. Dar alții? Dar tinerii al căror interes s-a ofilit la 20 de ani? Dar marea masă de „provinciali” veniți aici doar să-și caute o slujbă mai bună și încă trăind după obiceiurile de acasă (cum îi acuză pe drept bucureștenii)? A cui e această responsabilitate: voi trebuie să ne spuneți cum stau lucrurile aici sau noi trebuie să căutăm să aflăm? Dar dacă habar n-ai că trebuie să cauți? De ce m-aș fi gîndit eu VREODATĂ, de ce aș fi bănuit că patima cu care Lucia Hossu Longin vorbea despre crimele comunismului e fix aceea cu care va vorbi și despre „drama familiei Năstase”? în mai noul memorial al durerii familiei Năstase? …….. am închis paranteza).
*
… căci astăzi, văzîndu-i pe cei doi trei (aflu acu’, după nu știu cîte ceasuri) membrii ai familiei Năstase încă în libertate, cum defilează înconjurați de gorile agresive și de jurnaliști cu ochii pe cale să fie învinețiți, cu o morgă desprinsă parcă din filmele anilor ’40, vrînd cu disperare să joace rolul pozitiv – adică cel al comunistului – din „Cu mîinile curate” (filmul, complet cred, aici), cei doi trei aproape că m-au făcut să rîd. Au coborît niște trepte în viață și li s-a făcut rău. Au ajuns să nu fie mai „băgați în seamă” de jurnaliști ca altădată, alții le-au luat locul, riscă să NU prindă prima pagină, cu tot blogul lui Năstase cad în fiecare zi mai jos și mai jos în iadul anonimatului; Pleșu – vă dați seama ce oroare! – la ultima ieșire în public la Humanitas-Cișmigiu a avut mult mai mulți spectatori ca ei și o audiență mult mai interesantă, așa că, trebuia făcut de urgență ceva. Ceva, cevaa dramatic. Și au găsit: i-au bagat ei în seamă pe jurnaliști. Cu pumnul! Ce roluri, ce dramoletă, ce isterie artificial creată! Mama și fii – trei pitzipoance cu talent, victime ale dictatorului Băsescu – ce-și puteau dori mai mult decît puțină pseudodramă care se la mai spele păcatele puturoase!
*
Îmi venea să strig, nu știu de ce: „dați cu sulf, dați cu sulf, că miroase mai bine!”.
*
În afară de furt la scară națională și distrugerea a tot ceea ce se clădise – cum se clădise – pînă în ’89, familia Năstase și acoliții lor – și o includ aici și pe LHL -, camarila infectă care ne-a distrus, efectiv, viața,  au mai dat ceva sociatății românești: pitzipoanca. De fapt, varianta ei superioară, „elita”: pitzipoanca de televizor.

Sînt convinsă azi că cei ce au organizat și apoi au confiscat revolta populară din 1989, aveau cîteva dorințe teribile, acumulate în ani și ani, în anii aceia în care au privit permanent cu umilință în sus și au supt puroiul partidului. Dorințe care-i rodeau grozav pe dinăuntru și pentru care au pus în scenă isteria aceea colectivă în care au murit o grămadă de oameni, dorințe pe care și le-au îndeplinit cu vîrf și îndesat în ultimii 23 de ani. Una dintre ele era să apară la televizor. Să fie ei vedetele lipsite de orice talent la care ne uităm cu toții. Să fie ei Nicu și Leana a României.

Și le-a ieșit. Mai ales familiei Năstase.

Sînt pe toate ecranele. (De aia avem atîtea televiziuni de știri: ca să aibe ei unde apărea, că doar pe un canal sau două n-ar putea încăpea toți deodată.) Se bat pentru un loc în prime-time. Se invidiază pentru paginile și numărul de cuvinte care le-a fost acordate în ziare. Se exhibă, se dau în stambă. Urlă, țipă, fac scandal. Se scălămbăie. Își pun fustele în cap. Își publică discuțiile despre sex și relații intime pe YouTube. Și Paris Hilton a apărut goală, pe internet. Nu? Ea cum poate? Ce, o fi rușine? Cum zicea tipul ăla de la PNL … „vreau să fac sex cu tine/ cu ce?/ cu ce am și eu.”

Păi nu? Păi da.

De asta nu vedem mai nimic altceva la televizor. Martori am fost cu toții în decembrie 1989, atunci cînd AU CONFISCAT ÎN PRIMUL RÎND TELEVIZIUNEA. Doar că atunci, pe moment, am crezut că e o victorie, e un lucru bun. Cînd colo, ce să vezi? Au confiscat-o pentru ei. Ce, Ceaușescu apaărea la televizor pentru că avea rating? Apărea la televizor pentru că PUTEA. Păi vezi. Ratingul oricum îl stabilesc ei, dacă vor să fie rating o să fie. Căci dacă l-ar stabili altcineva, poate cei 100 000 de frustrați semi-psihopați care se uită la Gâdea și Badea în fiecare seară n-ar conta la fel de mult pentru nicio firmă care vrea să cumpere publicitate. Nu vă întrebați vreodată de ce rating-ul e confundat cu eficiența marketării și promovării unor produse? Distrușii care așteaptă să-i întrețină Ponta de-acum contra votului lor, vor avea din iarnă mai multă putere de cumpărare? Merită să-ți faci reclamă în emisiuni care au o astfel de „audiență”? Mai că-mi vine să zic că reclama aceea în care o pitzipoancă blondă își arată întrepicioarele bancarilor BCR, este de fapt, expresia cea mai fidela a democrației românești, așa cum este ea înțeleasă de tribul neocomunist. Adică: ne puteți regula cît vreți dacă dobînzile sînt mici.

Ce cultura? C-ești nebun? Cultura lor, poate. A personalității lor, așa precum au învățat. Să ne intre bine în cap că nimic altceva nu ni se poate întîmpla. O mostră extrem de elocventă din această permanentă și chinuitoare fandare a egoului lor supra-umflat și deșucheat ca o bubă mare, care stă să plesnească, am avut în vara asta, în telenovela: „falsa sinucidere a lui Năstase”. Parcă mă așteptam atunci, în noaptea aceea în care s-a difuzat primul episod, să iasă din casa aia vro’ trei pirande de diferite vîrste, cu fuste largi și inflorate și să ne arate pe rînd, unde țin ele originea lumii. Aia, din tabloul lui Gustave Courbet (să pun o poză? Să nu pun? Uite pun un link aici.). Dar fără atîta artă și talent.

În cazul acestor nomenclaturiști, așchia n-a sărit deloc departe de trunchi. Ba, într-un fel, de teama pierderii privilegiilor pe care le-au avut, a sărit cumva ÎNAPOI ÎN TRUNCHI.

Apele se retrag la matcă, și, după 20 de ani de peregrinaj, LHL poate liniștită să facă vreo douăj de episoade despre prigoana băsistă. Și despre martirul Năstase.

Memorialul durerii familiei Nătase. Și al nătăfleților de români.
*
așa că, am două lucruri a vă spune/cere. Ba nu, trei.

1. voi cei ce știti cine ține de care trib, nu vă mai ascundeti sub falsul non-combat românesc. Povestiți. Povestiți, povestiți tot ce știti, altfel sîntem pierduți.
2. aștept ziua cînd o să renunț de tot la contractul de cablu. Aștept ziua cînd o să-mi fac destul curaj și o să mă car de aici. Nu știu ce mai aștept.
3. Cred că în decembrie n-am să mai votez. Nu mai am cu cine. Nici cu ce.

Reclame

un bilet de mulţumire: „Adevărata faţă a lui Traian Băsescu”


aş vrea să-l citez pe autorul acestei cărţi, Marius Oprea, de la bun început: „Trăim într-o lume care funcţionează clientelar, pe baza a două idei: gintă şi geantă.”. E un fragment dintr-un interviu publicat de Ion Longin Popescu (pot să mă întreb şi eu acum din care gintă face parte domnul I.L.P. şi cît are în geantă? Dar doamna Lucia Hossu Longin? Ori doar domnul M.O. are acest drept?), în revista Formula AS. Bună observaţia lui M.O., şi chiar i se potriveşte perfect, mai ales în prezent, căci el este, după cum vedem cu toţii, într-o disperată şi caraghioasă cursă între o gintă sau alta şi geantă.
*
Caraghioasă şi deloc subtilă e şi coperta. Asta ca să fie clar de la bun început. Portocalie ca şi defuncta alianţă, din care făcea parte şi PNL-ul aflat azi la putere (să ştiţi domnule Oprea, că în ultima campanie PDL a folosit altă culoare), cu Băse’, cum îl alintă toată Antena 3, care are nasul lung şi roşu (îmi amintesc de cheful cu Becali, petrecut cum ar veni în afara orelor de program, dar nu-mi amintesc, de pildă, să-l fi văzut pe Preşedinte sughiţînd şi bîţîindu-se ameţit pe la conferinţe de presă cum a făcut Sarkozy la începutul mandatului de preşedinte, link către faimoasa scenă aici  , ori cu părul vîlvoi şi ochii umflaţi de nesomn ca interimarul de tristă amintire), Băse’ care are o bărcuţă de hîrtie în mînă inscripţionată cum altcumva decît: RO, pe care cred că autorii vor să ne convingă că vrea s-o înece în lacrimile vărsate cu atîta emoţie. Vă mulţumesc că nu mi-aţi băgat cu această ocazie TOATE deştele în ochi ca să-mi dea şi mie lacrimile şi n-aţi reluat toate clişeele niciodată dovedite de tovarăşii antenişti, fix de la prima-prima pagină.
*
Apoi, aproape mă miră generozitatea cu care aţi luat asupră-vă, TOATĂ responsabilitatea juridică.

Adevărul e că trustul Intact e vai şi amar, de abia îşi trage pingelele de sărăcie şi … „nevoile şi neamul.

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, fără-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-înfiorează de-a ta faimă …..”

Pardon. M-am crezut C.V.T. pentru cîteva secunde.

Da. Aveau chiar nevoie de-un filantrop, de-un Mecena, ca să mai facă şi ei un ban. Bine că v-au găsit pe dumneavoastră.

*
cu alte cuvinte trebuie să ne bazăm exclusiv pe … ce spuneţi. Ştiţi replicile acelea din B.D., nu (link aici)? Haideţi, trebuie să le ştiţi!

– Cine vă recomandă?
 – Vocea şi talentul meu!”

Cam aşa şi dumneavoastră. Cartea are, ce-i drept, 115 note de subsol dar care fac mai TOATE trimitere la ziare şi reviste: Flacăra, Bilanţ, Libertatea (o sursă demnă de toată încrederea, pe cuvînt de pionier, că atît am apucat, mă scuzaţi), Jurnalul Naţional (ăsta da!), Adevărul, România Liberă, Telegraf, Evenimentul Zilei („mai apăreţi?” – vorba cuiva), Scînteia (buuun!), Curentul, Cotidianul, Cuget Liber, Gardianul, Realitatea TV (n-a dat faliment?), 7 Plus, Ziua, Zona Interzisă, Atac, etc, etc, etc …. aproape nimic altceva.
*
Aş putea să continui aşa, făcînd praf pagină cu pagină, paragraf cu paragraf. Şi nu sunt nici măcar Preşedintă de Scară de Bloc (CEO of PSB. Ee? E.). Şi încă azi nu sunt în formă, nu sunt în vînă, n-am chef, n-am zvîc, n-am dracii la mine …

Dintr-un „Wiesenthal al României”, cum îl numeşte Ion Longin Popescu în interviul pe care l-am menţionat la început, Marius Oprea se transformă o dată cu această carte, prin propriile afirmaţii şi declaraţii într-un apărător al mamelor şi copiilor oropsiţi. Un fel de Maica Tereza, de Lady Di … di Târgovişte …


*
Bine, foarte bine, mamele şi copiii oropsiţi chiar au nevoie de ajutor … Din păcate, apăraţi mamele şi copii doar o pagină … ca mai apoi să aveţi probleme mari cu unele dintre ele. De pildă cu Maria Băsescu, care e vinovată TOCMAI pentru că e soţie şi mamă.
*
M-am plictisit. Cartea are această dublă calitate: e şi rău-voitoare şi plictisitoare. Măcar de-ar fi fost scrisă incitant şi alert. Am altceva mai bun de făcut decît să diger ceva aşa de nesănătos. Ceva atît de perfid şi insidios. Nu e nimic de această carte, dar absolut nimic, doar bîrfe penibile, supoziţii, păreri. N-are nici măcar poze. Nu e nici de colorat. Înşiruiri nesfîrşite de fapte, adevărate sau nu, din biografia aceluiaşi personaj sau nu menite să ducă într-un final la distrugerea imaginii Preşedintelui Băsescu. Răzbunare ieftină, de colţ de mahala. Tot căutînd adevărata faţă a lui T.B. v-aţi pierdut-o pe a dumneavoastră, domnule Oprea.

Bun, Băsescu, bun. Bun la cîştigat încă un ban. Şi ce uşor cîștigat! Mai uşor decît să tot dezgropi morminte.

Da, ați fost destituit în 2010 din postul de preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (care vă aducea în afară de un salariu, ohooo!, şi prestigiu: casă, maşină, şofer).  Da, aţi fost repus în funcţie. Şi aţi scris un bilet de mulţumire. Şi ăla prost. În acest context, mi se face greaţă. Dintr-un expert în crimele comunismului aţi devenit un excelent părerolog, un debutant într-ale limbismului, ceea ce, sincer, mă face serios să mă îndoiesc de calităţile dumneavoastră anterioare. „Brazii se frîng, nu se îndoiesc”, mă gîndesc că atunci cînd v-aţi ocupat cu arheologia terorii aţi auzit şi de asta.

Nu se-ndoaie omul drept, doar pentru că-l frige azi la lingurică. Şi ăia pe care vă lăudați că i-aţi dezgropat din gropi comune şi i-aţi reabilitat, să ştiţi că au răbdat mult şi bine pentru crezul lor.

N-aţi învăţat nimic din toate astea.
*
Semnează: Una care are şi ea păreri. Dar n-o să se apuce să scrie o carte cu ocazia asta. Mă mulţumesc să-mi vărs năduful pe acest blog.
*
Alte articole pe aceeaşi temă:

Vladimir Tismăneanu: Marius Oprea şi istoria contemporană a României

Vanesa Paradiz: O carte despre dicotiledonate

Doina Jela: Cu consternare şi durere, foştilor mei prieteni, chinezii


     La început, în vremuri totuși calme, evitam cu prudență subiectul, punând dezacordurile noastre pe seama diferențelor de opinii, a apolitismului, a neutralității. Erau prietenii mei, sau pur și simplu oameni pe care îi prețuiam, îmi plăcea să-i întâlnesc, să-i ascult, să mă asociez cu ei, îi creditam și simțeam că avem, în general aceleași valori din sfera onestității intelectuale, cu toate idiosincraziile pe care, din motive subiective, fiecare, nu ni le depășeam și nu era cazul să ne cerem să le depășim. ”Cine nu e cu mine e împotriva mea” este, în general, o atitudine în capcana căreia, nimeni, onest intelectual, cu excepția marilor fanatici, nu-și dorește să cadă.

Așadar, aveam o listă de oameni cărora le citeam cărțile, le urmăream evoluția, cariera, le încredințam cu plăcere opiniile mele și le ascultam pe ale lor. Despre Băsescu nu mai vorbeam de câțiva ani buni. Nu-l puteau suferi. Dreptul lor. Erau oameni subțiri, iar tipul se hăhăia, ceva de groază. Ei citiseră  tone de cărți, iar el nu știa cine este Cărtărescu. Și această ultimă obiecție este de înțeles: aflat la a treia-a patra generație de vorbitori, scriitori și consumatori de limbă română cu alfabet propriu, intelectualul român are o oroare specială, de oamenii necultivați. Există excepții, desigur. Una dintre aceste excepții, un om enervat de cât de frecvent se gargarisesc oamenii subțiri din România cu cuvântul ”elite”, a precizat că pentru el ”elită” înseamnă acea categorie de oameni, de indiferent ce profesie, agricultori, vânzători, tâmplari, profesori, medici, care-și fac treaba cât pot ei de bine. Care nu pot, nu concep s-o facă prost cu bună-știință.

Mă intorc deci: se hăhăie, nu a citit, se poartă golănește cu femeile, ziariste obraznice și indiscrete; în general, este autoritar și grăbit, poate chiar violent. Îi plac femeile, ceea ce este evident după câte femei frumoase și nu tocmai virtuoase a promovat. Țineam pentru mine observația că astea sunt cel mult criteriile după care îți alegi un soț, nu un președinte de țară. De dragul de a ne păstra prietenia. În chestiunea că nu  ascultă părerile altora și este prea încrezător în părerile proprii, mai aveam și eu câte o observație, care mi se părea de bun simț: când l-a numit pe H.R.Patapievici, i-a cerut și a ascultat sfatul lui Andrei Pleșu. La fel, când l-a promovat pe Mihai Răzvan Ungureanu. L-am văzut o dată într-o emisiune, în care o mare ziaristă îl critica, iar el o asculta respectuos, cu capul plecat, ca un școlar codaș pe diriginta clasei, aspră dar dreaptă.

În fine, ne aflăm azi, și eu și prietenii mei, într-o situație extremă. Două tabere se înfruntă sub ochii noștri și pe socoteala noastră. De o parte este Voiculescu, de cealaltă parte, Băsescu. De o parte Toni Greblă, de alta Monica Macovei. De o parte clanul Butoane, de alta Toader Paleologu, Sever Voinescu, Andrei Cornea, Sorin Alexandrescu și Ion Vianu, de o parte panouri de 20 de metri pătrați: ”I-AI FUNCȚIA!” cu Radu Mazăre, de alta, toate instituțiile și personalitățile europene. De o parte un plagiator și un aventurier susținuți de același Voiculescu, fiindcă Vântu s-a dezumflat, dispărând ca o bășică de săpun, de alta, în fine, acest președinte autoritar, hăhăit și care tot n-a reușit să-l citească pe Cărtărescu. Nu mai sunt vremuri să fii neutru. Iar prietenii mei nu mai sunt. Și în virtutea aceluiași drept la opinie, ei s-au aliniat în spatele lui Voiculescu, firește, despărțiți sanitar de el, prin girul unor nume onorabile, nu-i așa: Lucia Hossu Longin, Marius Oprea (Marius Oprea!!!!). Iar asta e o dramă pentru mine, indiferent ce se va întâmpla după duminică: prietenii aceștia ai mei, sau, mă rog, oameni pe care îi stimez, îmi plăcea să-i citesc, îmi inspirau încredere și, în ultima vreme, îi înțelegeam: unora le tăiase salariile, ca bugetari, altora le lăsase fără slujbă, soții/ soțiile – bugetari/bugetare, se află acolo. Unora, le-am spus că de pildă, dacă cineva a scris cu titlu de o șchioapă, în ziare, în timp ce era funcționar public: NU MI-E FRICĂ NICI DE SECURIȘTI, NICI DE CĂCAȚII ĂȘTIA DE LA PETERE (sic și pardon!), era cam de așteptat, să i se ia funcția. Că acest om, adevărată legendă a luptei antisecuristică, a trebuit să facă foame, îmi pare rău, firește,  dar că alt loc de muncă, decât în subordinea unui guvern pe care l-au  tratat astfel, n-a putut cu nici un chip să mai ocupe, n-am mai înțeles. Că acum trage în securiști cu gloanțe furnizate de Dan Voiculescu mi se pare halucinant.

Dar nu mă doare. Ce nu te omoară, te întărește, zicea un filosof. Mă doare însă că neutralitatea aceasta, în vremurile noatre de criză, când nu ești totuși, pus să alegi între ciumă și holeră, ci între ciumă bubonică și un guturai, nu a mai funcționat în cazul prietenilor mei; și îi văd zilele acestea alegând, senin, ba chiar cu convingere, – dreptul inalienabil al fiecăruia la alegere, nu? –  , ciuma bubonică. Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată coșmarul de acum, când îmi văd prietenii, sau mă rog, prietenii de idei, aliniindu-se, senin, în spatele Antenelor, a lui Voiculescu, a lui Victor Ponta și a lui Antonescu, cauționând, e prea mult spus senin, dar n-am alt cuvânt, fărădelegile lor, minciunile lor, dublul lor limbaj, proasta lor calitate umană și intelectuală, lipsa lor de onestitate și de caracter. Nimic din tot ce-am înșirat eu aici să nu aibă pentru ei vreo valoare  nici înainte și eu să fi crezut asta?

Imediat după mineriadele din 1990, dacă nu mă înșel, eminentul critic Valeriu Cristea a scris un articol în care-și exprima compasiunea și înțelegerea pentru….Ion Iliescu. Monica Lovinescu, care-l prețuia foarte mult pe Valeriu Cristea, a scris atunci, consternată și îndurerată, un articol care se intitula ”Valeriu Cristea este un chinez”.  Era absolut pentru prima dată, când această femeie de o probitate morală și de o capacitate de înțelegere ieșite din comun, își exprima totala neputință de a înțelege.

Sunt convinsă că nu sunt singura care, în aceste zile, nu-și mai înțelege prietenii.  În ce mă privește,  minții mele total blocate i-ar fi cred mult mai ușor să înțeleagă un chinez-chinez, care-și vorbește în fața mea limba maternă, din care nu știu semnificația nici unui sunet. Și cât de bine mi-i înțelegeam, până mai ieri, pe prietenii mei…

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).