Am văzut aseară noul spectacol al lui Afrim, „Câtă speranţă”, montat la Odeon (premiera a fost pe 13, deci eu am văzut al doilea show).
Un pic shocking ca de obicei, el e un pic mai mult altfel ca alţi regizori, tot felul de soluţii la care alţii nu apelează, candoare – chiar şi atunci spune obsesiv căcat şi pişat – de fapt o succesiune de tablouri de viaţă metamorfozate într-o succesiune de mici opere vizuale. Mi-a încântat ca de obicei ochiu’, (m-a făcut efectiv din „poze” şi din poignet ), mi-a spus poveşti foarte dramatice într-un fel cald şi voluptos – de parcă nici nu le mai vedeam tragismul ci comicul uşor grotesc, m-a amuzat, m-a făcut să chicotesc, să zâmbesc şi să cred că are viitor şi potenţial mare. In plus mi-au plăcut decorul şi costumele. Cred ca poate sa mai exagereze niţel în direcţia asta … cu un efect dramatic accentuat.
Trei impresii distincte (mi) se formulează şi îmi trec prin cap:
1. Am avut senzaţia ca Dorina Lazăr & Co ( adică directoarea teatrului + altele tari şi mari p-acolo) l-au chemat pe Afrim să pună o piesă cu ele + ei, pe sistemul: „să-l chemăm băă pe Afrim ăla, că-i la modă, să pună o piesă şi cu noi” – şi când „ăla” a venit nu s-au mai străduit să facă nimic – adicătelea să joace.
2. Afrim nu ştie să tragă concluzii. Afrim e neconcluzionar ( … da, nu există cuvântul ăsta. Dar îl inventăm pentru el, că merită). Nu poate trage o tuşă groasă între tuşele lui diafane şi subtile pentru a scoate ceva în evidenţă. Nu reuşeşte să construiască un apogeu, un orgasm. Cred că asta-i lipseşte pentru a mă da efectiv gata (ha! :).
3. Începutul e amuzant cu adevărat de abia când priveşti spectacolul de la coadă la cap. Într-adevăr, cum o să plece doi de la un spectacol de-a lui ( un tip şi o tipesă) discutând pe drum despre ce-au văzut. Şi mai ales, ce o să reţină ei … şi nu în ultimul rând, cum o să marcheze prima lor întâlnire un astfel de spectacol ( ha, ha!).
*
O să înţelegeţi ce spun de abia după ce o să vedeţi spectacolul. Ceea ce vă recomand cu zâmbetul pe buze.
verzi și uscate s.r.l. 