azi: „Hamlet. Next Hours”, la Godot Cafe Teatru


azi are loc (avan)premiera mondială, cum sună asta, uau!, a piesei mele: „Hamlet. Hext Hours”. La Godot Cafe Teatru. M-am trezit de dimineață cu „nu-mi vine să cred” în brațe. Și încă îl țin strîns îmbrățișat. Chiar nu-mi vine să cred. În rest, liniște în suflet. În sfîrșit puțină pace după atîta zgomot de fond.

IMG_9866

Azi nu-i o zi ca toate celelalte. Și luați-mă în serios, chiar dacă nu vă explic pe larg aici, de ce. Mi-a luat ani de zile să mă decid să ies în public cu ceea ce scriu cu adevărat. Pentru că scriu de ani de zile. Mai ales pentru mine.

IMG_9717

În rest, n-am multe cuvinte azi, în vîrful degetelor.  Tocmai eu, care nu mă mai opresc cîteodată din scris. Nu am ce să vă spun: trebuie să veniți să vedeți.

IMG_9738

De astăzi începînd, spectacolul se va juca la Godot Cafe Teatru, minunatul teatru independent creat de Geo Remeș în centrul vechi, locul cel mai viu din punct de vedere artistic din București. De azi, de la ora 20:00 …..

IMG_9739

Hamlet. Next Hours

                          de Laura Ili(N)ca

Domnul F.:     Bogdan Dumitrache

Domnul C.:     Ion Grosu

Horatio:          Istvan Teglas

Groparul:       Ionuț Radu Burlan

Regina (dead or alive): Laura Ili(N)ca

Regia:              Dan Vasile

Scenografia:  Cristian Ivan / Mobexpert

Costume:        Dan Vasile / Tudor Personal Tailor

Coloana sonoră: Dan Vasile

IMG_9836

din 29 septembrie, la Godot Cafe Teatru, (strada Blănari, nr. 14).
Telefon rezervări: 021 31 61 682 / 0736 414 244 L – D 12:00 – 19:00

Îi mulțumim lui Geo Remeș pentru tot ajutorul dat. Mulțumim Andra Horatsch, mulțumim Bella și tuturor celor care ne-ați susținut.

Reclame

am inceput repetitiile (II)


… pe la a III-a repetitie am inceput sa ma gindesc ca didascaliile mele, indicatiile alea puse intre paranteze (suparat, nervos, amabil, surescitat, pentru el, murmura, tare, incet, sopteste …), mai mullt ii incurca pe actori decit ii descurca. Si asta pentru ca fiecare dintre noi da o alta valoare cuvintelor. Unii sint suparati intr-un fel = mai mult bosumflati, altii cind sint suparati sint incrincenati si agresivi. Asa ca, mai bine le dadeam piesa fara indicatii scrise. Acum trebuie s-o dregem din mers.
*
Inca n-avem distributia gata. Mi-a luat mai putin sa scriu piesa, comparativ cu timpul pe care l-am alocat alcatuirii distributiei. Cea mai mare problema este lipsa unor raspunsuri ferme: da, nu, pot, nu pot, pot din data pina in data, etc. Nu stim sa vorbim. Eschiva, neraspunsul la telefon, raspunsurile in doi peri nu ajuta cu nimic. E normal ca in meseria asta sa nu poti, sa nu vrei, sau sa nu-ti placa un rol. In loc sa fim onesti si sa refuzam politicos am alunecat intr-o falsa si total ineficienta minciuna plina de zimbete mieroase: „uau, extraordinar, nemaipomenit, da-da, vorbim miine, poimiine” … si … de poimiine incolo nu mai raspunde 3 luni la telefon. Apoi aflam de pe la cunostinte si colegi ca asa face deobicei. Din punctul meu de vedere este total neprofesionist. Bat pasul pe loc din martie cu aceasta productie din diverse cauze, asta fiind una din ele. N-o sa facem niciodata din teatru o industrie care functioneaza si eventual ne aduce si ceva bani daca continuam sa ne miscam asa. Am primit totusi si un refuz foarte politicos si extrem de elaborat de la un mare actor, ceva in genul: „e o piesa bine structurata, bine gindita, bine-nu-stiu-ce, foarte bine, foarte bine, dar cam intelectualista si nu cred ca o sa prinda la public. Dar daca vrei(vreti) sa rescrieti Emigrantii lui Sławomir Mrożek eu as putea sa …”. Eu nu stiu ce sa fac cu un raspuns atit de contradictoriu, asa ca … n-am sa fac nimic cu el. Dar ii multumesc ca ne-a raspuns in citeva zile, intr-un fel in care sa intelegem ca nu vrea.
*
… totusi, din observatiile mele asupra publicului, cred ca e taman invers, publicul asteapta sa ne intoarcem la ceva mai intelectual, mai elegant, mai onest, la probleme mai mari, la probleme noastre. Oamenii sint gata sa vada piese despre noi, iar noi nu le dam asta.

Am fost acum citeva zile la un training tinut de regizorul cu care lucrez. La training au venit oameni din top management firme mari. In pauze am discutat despre teatru, un subiect care li s-a parut extrem de interesant. Au fost la teatru. Si aveau pareri clare. Printre lucrurile observate si criticate de ei au fost: lipsa costumelor, schimbatul decorului la vedere, neglijenta actorilor, subiectul ne-actual al piesei, regia inexistenta sau de neinteles. Lipsa teatralitatii. Cea mai interesata de teatru din cei prezenti a spus ca s-a dus sa vada o piesa cu Rebengiuc si la sfirsit a aplaudat efortul actorilor si nimic altceva. Ati auzit, da? Nu numai noi am observat ca publicul aplauda efortul actorilor si nimic altceva ci si ei stiu asta si o fac constient. Nu stiu cit va mai tine conventia asta fortata dintre noi, dar cind se vor plictisi sa aplaude efortul actorilor … sa vedeti atunci distractie.
*
Saptamana asta mai mult am stat decit am repetat iar acum vin Rusaliile. Adica big time pauza. Aproape toata lumea are chef de relas. Doar eu imi maninc unghiile.

*

va spun, chinurile creatiei sint nimic fata de chinurile productiei. Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate – ar trebui sa scrie pe fruntea fiecarui producator.

am început repetițiile


… la piesa mea: „Hamlet. Next Hours” (titlul e provizoriu), pe 12 iunie. Încă nu sîntem în formulă completă așa că n-am să anunț distribuția. Spre surprinderea mea n-am emoții ci curiozități. Nedumeriri. Mirări. Dacă nu mi-aș propti pumnul în bărbie cred că mandibula mi-ar cădea de la etajul 1 pînă la subsol. Întrebări. Cum o să treacă toate gîndurile și socotelile din capul meu, pe care le-am așternut într-o anumită formă pe hîrtie … mă rog, în computador (nu mai merge să spui calculator, nu?) … din capul meu deci, în capul lor? Și apoi în jocul lor?

Hamlet. Next Hours

Sînt exuberantă cînd mă duc la repetiții, iar cînd mă întreabă colegii mei de ce am scris cutare sau cutare lucru le povestesc atît de multe încît … sigur sînt prea multe. Văd pe fața lor. În ochii lor. Fac niște ochi atît de mari încît cred că, măcar uneori îmi ies niște flăcări pe gură. (Sau, poate, am avut ceva verde între dinți și ei, delicați, nu mi-au spus nimic). Trebuie că-mi ies flăcări, altfel nu s-ar uita așa la mine. La prima lectură am rîs cu lacrimi la propria mea piesă. (Și apoi m-am întrebat dacă nu cumva sînt gugu-gaga de mă distrează atît de tare ce-am scris chiar eu). Foarte fain e și că un actor chemat în pripă să înlocuiască o mare divă (despre divele din România și nebănuitele și nesfîrșitele lor fițe – gen: nu răspund la telefon cu zilele că, nah, n-am io chef. Da? Se aude? Cum adică stați pe loc cu producția? ȘI? Ce dacă am zis o dată că da, îmi place, vreau, sînt de acord? Azi noapte am visat altceva și acum m-am schimbat și nu v-am anunțat. Ce? probleme? – altădată), un actor trezit din somn și din dolce far niente, adus pe nepusă masă și neprevenit, total neinformat despre ce e vorba, a rîs și el citindu-și pentru prima oară rolul. Reacția lui m-a bucurat foarte mult.

Mai e mult pînă departe. Vă țin la curent.

filmul de azi: Sophie’s Choice


să încep cu sfîrşitul.

„Nehmen Sie mein Tochter!” înseamnă: „Ia-o pe fată!”, (textual înseamnă „ia-o pe fiica mea”), nicidecum: „nu-mi lua fata” cum am văzut că a fost tradus în varianta care rulează mai nou pe Cinemax. Nu înţeleg cum poţi rata ca traducător miza ÎNTREGULUI FILM, schimbînd cu 180 de grade sensul acestei replici. Nici ca distribuitor de filme nu înţeleg cum poţi accepta aşa ceva.  Tocmai aceasta e alegerea Sophiei: „ia-o pe fată”, într-un context absolut îngrozitor, într-o vreme cînd, vorba lui Shakespeare, iadul era probabil gol pentru că toţi diavolii coborîseră pe pămînt. Sophie a ales între fiul şi fiica ei. Despre asta e vorba în toate cele 150 de minute ale filmului.
*
Filmul ne povestește despre situațiile îngrozitoare și alegerile imposibile pe care suntem uneori în viaţă forțați să le facem. E despre oameni buni care fac lucruri teribile, despre ce oameni trebuie să întîlneşti ca să înţelegi cît de complexă e viaţa (ca să poţi ajunge mai apoi scriitor, cum îşi doreşte unul dintre personaje), şi, poate, după această ultimă vizionare, sau după mintea mea de acum, despre inutilitatea unor alegeri. Orice alegi e rău. Sau, orice alegi e bine. Nu ai nicio certitudine. Te descurci cum poţi. Important e să păstrezi cît mai mult din ce ai mai bun în tine pînă la capăt. Şi să arunci peste bord cît mai mult din ceea ce este rău.
*
În rest, sătula cum sunt de ultra-realismul românesc, de pasiunea autorilor de film români de azi pentru mici meschinării, dar și de şabloanele americane tot mai uzate, mai palide şi mai fără suflare, am apreciat de data asta cu mult mai mult micile detalii care altădată, şocată fiind probabil şi de grozăvia poveştii, le-am trecut cu vederea. Văzîndu-le, observîndu-le, realizez cît de mult îmi lipsesc din filmele de azi, (dar lasă că şi din teatru), candoarea aceasta, felul acela de a spune poveşti, cadrele aproape picturale, ritmul, felul în care poveştile se întrepătrund, culorile (povestea începe într-o casă de culoare roz fané!), costumele şi felul în care naratorul îmbina răul cu binele, frumosul cu urîtul, meschinul cu grandiosul, fără a avea pretenţia radicalismului şi a realismului de azi. Îmi lipseşte felul în care acum 30 de ani (da, da, Sophie’s Choice a fost făcut în 1982), Alan J. Pakula jongla cu perspectivele, lăsîndu-mi şi mie, ca spectator, putinţa de-a alege ceva.
*
Vi-l recomand din toată inima.
*

Sophie’s Choice (1982)

Directed by: Alan J. Pakula
Writing credits: William Styron (novel „Sophie’s Choice”), Alan J. Pakula  (screenplay)
With:
Meryl Streep    …   Sophie
Kevin Kline      …  Nathan
Peter MacNicol … Stingo
*

Sophie's Choice (novel)

Sophie’s Choice (novel) (Photo credit: Wikipedia)

Later edit:
Are dreptate Doina Jela în comentariul pe care mi l-a lăsat: filmul e făcut după o carte, nu mă îndoiesc, remarcabilă. Eh, tot timpul înveţi cîte ceva. Pînă la această ultimă re-vizionare, nu ştiusem nici eu.

Later edit 2: fetelor, nu cred că am văzut niciodată o interpretare mai nuanțată … fiecare cuvînt parcă e o notă muzicală. Meryl Streep nu numai că vorbeşte în mai multe limbi în film – personajul fiind poliglot – dar reuşeşte să dea impresia unui accent polonez unei engleze de abia învăţate. Fabuloasă lecţie de actorie. Şi ce personaj feminin! Putem să-l comparăm, oare, cu Hamlet?

sa ai, sa te compari si sa iesi in castig


„Civilizaţia tinde să unească dezirabilul cu moralul.” – spunea Northrop Frye în 1957 (în fotografia din stînga). Eu cred că cele două deja s-au unit mai repede decît anticipa el. Astăzi, dezirabilul este nu numai moral, este idealul suprem pentru cei mai multi dintre noi. Să ai, să te compari şi să ieşi în cîştig (pe o scară valorică foarte subiectivă, uneori dubioasă şi într-un fel fragilă), iată tot ce ne mai animă azi şi ne mai face să ieşim din casă. Chiar şi o boală venerică poate face diferenţa, dacă nu reuşeşti să te evidenţiezi altfel. Faster, bigger, higher, meaner, pe la noi am putea spune ca a început civilizaţia lui „mai”. „Top that if you can” – cîntă şi menestrelii de mîna a doua din occidentul înspre care ne uităm atît. No, thanks – şi uite aşa am ajuns într-o minoritate periferică a societăţii.

Din periferia asta mă uit uneori cu stupoare, cu amuzament, alteori cu neîncredere – nu, aşa ceva nu se poate întîmpla – la cursa nebună care s-a pornit în jurul meu. Cursa are regulile ei, pe care încă nimeni nu le-a enunţat oficial. De exemplu, nu poţi face comparaţii în sînul unei noţiuni absolute: nu poţi fi mai adevărat ca adevăratul, mai infinit ca infinitul, mai luminos ca lumina. Poţi în schimb să ai mai multi bani, mai mulţi bărbaţi, mai multe femei, ori poţi fi mai vulgar, mai agresiv, mai bădăran, mai lingău decît predecesorul, vecinul sau colegul tău. Schema asta îngustă a infestat minţile majorităţii. De dragul ei, restul noţiunilor au fost sacrificate sau măcar relativizate: adevărul şi binele sunt relative, frumuseţea poate sta doar în ochii

English: Bruce Willis at the 2010 Comic Con in...

Bruce Willis at the 2010 Comic Con in San Diego (Photo credit: Wikipedia)

privitorului și aceia pot avea ochelari de cal, cinstea poate fi răscumpărată, iar cu Apocalipsa mai vedem noi cum negociem, poate ne salvează Bruce Willis. Totul se cutremură în jur, scîrțîie, se transformă, se răstoarnă. Pentru că pe scara asta – falsă – nu se poate înainta, nu se poate de fapt urca, ci doar coborî. Aşadar lumea se schimbă din temelii, pentru că nu poate face altceva. Se schimbă religiile între ele, sistemele de valori, tradiţiile, specificul etnic. Se schimbă şi teatrul, şi filmul oglindind în continuare ce se întîmplă cu societatea, aşa cum a făcut-o întotdeauna. Nu vă place? Nici mie. În schimb este unic, mai rău, mai vulgar şi mai lipsit de sens ca niciodată. Nu înţeleg, nu-l înţeleg, deşi piesele le ştiu, filmele le văd, atît cît o să mai am răbdare să le văd, îl ştiu de undeva pe Hamlet, o ştiu pe Julieta, dar nu-i pot analiza, pentru că simbolurile nu mai sunt ca cele dinainte. Ca cele învăţate. Nimic nu mai e ca înainte. E mai rău. Exact ceea ce trebuie şi exact în concordanţă cu ce se întîmplă acum. Şi nici nu-i de mirare, nu? Doar şi teatrul şi filmul e făcut de oameni.
*
Pe vremea lui Frye însă, mai era timp pentru analize critice, şi mai aveai ce să analizezi. Frye încă îşi mai permite să înceapă ca toţi erudiţii de la Aristotel – şi să-l pomenească adeseori pe parcursul lucrării de 452 de pagini, cel puţin varianta pe care am citit-o eu – să facă nenumărate referiri la Biblie, la Homer, la Divina Comedie şi la Paradisul Pierdut de Milton.
*
Astăzi însă nu ne mai uităm în sus, înspre cer, nici în jur la natură – şi dacă aş vrea să mă uit, ce-aş vedea de la fereastra

English: Steve Jobs shows off the white iPhone...

Steve Jobs shows off the white iPhone 4 at the 2010 Worldwide Developers Conference (Photo credit: Wikipedia)

apartamentului meu de bloc? Beton, termopane ieftine, maşini, cîini jigăriţi, pomi ofiliţi? Asta e natura? – astăzi ne uităm înspre un ecran sau altul: televizor, calculator, iPad, iPhone. Ieri, alaltăieri, Steve Jobs a lansat şi nişte iClouds, aşa, ca să fim liniştiţi. Şi toate aparatele astea sunt aidoma cu vremurile: mai mari, mai mici, mai subţiri, mai mulţi pixeli, mai multă memorie, mai multe apps-uri. mai multe căşti care duc muzica, vocea, ygomotele direct în urechi, rupîndu-ne cu totul de lumea înconjurătoare. Toate gadget-urile la care ne închinăm sunt azi mai bune ca ieri, ce era ieri e depăşit, de nefolosit, pierdut. Acolo, poate în apps-urile acelea noi, e toată cosmogonia noastră, sunt sigură că toţi zeii apar la televizor, iadul înseamnă să nu te bage nimeni în seamă, te poți simți exilat într-un loc în care rețeaua ta n-are acoperire și n-ai nici conexiune la internet, diavolul te sună de la bancă să-ţi ceară banii înapoi, cărţile cele mai bune de vizită se numesc platinum cards, Dumnezeu şi-a luat jucăriile şi-a plecat, şi, sincer mă mir că Oprah şi-a încheiat emisiunea fără ca Dr. Oz să-l psihanalizeze pe Cristos pentru masochism şi să-i recomande un Xanax, ceva. Sigur, sunt ultragiată încă, atunci cînd mă duc la teatru şi văd o piesă înfiorător de proastă prezentată ca o capodoperă, dar astea sunt doar reflexe pe care le au tot mai puţini.

*

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi,
nu se opreşte pe calea celor păcătoşi,
şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!”

mai ştie cineva ce înseamnă asta?

Opera Rahova


„opera Rahova” – este o sintagma care deja s-a instalat într-un anume grup de oameni. „Bine ca avem opera Rahova” – e oftatul de uşurare după un spectacol prost la Opera Romana când îţi aduci aminte ca ai bilete în perioada următoare la Opera Rahova.

*

„Opera Rahova” – înseamnă acele transmisiuni live de la MetOpera din New York – numai bune ca sa-ţi dea nişte repere despre cum trebuie sa sune şi sa arate o opera adevărată. Ultimul spectacol văzut de mine (ieri) – Hamlet – a fost, pe cât de greu, pe atât de bun. Cu decor aproape inexistent – dar inexistentul ala foarte inteligent şi expresiv construit (aviz regizorilor mega-ultra-amatori de la noi) – cu voci de excepţie – cu asta trebuia sa încep – cu artişti care şi joaca, nu numai cântă excepţional – MetOpera, vizibila la noi tocmai în Rahova, ne da o lecţie de profesionism.

*

Simon Keenlyside – foarte, foarte bun în rolul lui Hamlet. Un exemplu chiar şi pentru actori! Si foarte arătos dealtminteri 🙂