Valori comuniste versus orice altceva


trebuie sa scriu aceste randuri, altfel vad ca nu reusesc sa ma linistesc. Circul declansat de moartea lui SN mi se pare un exemplu extrem de elocvent al lipsei de discernamant in care s-a afundat Romania ultimilor 23 de ani. Sigur ca el a avut parte de o reala notorietate, sigur ca am crescut cu filmele lui, sigur ca a avut o cariera bogata. Dar raul pe care l-a facut in Romaniei este enorm, incomparabil mai mare ca binele, si el discutabil acum ca incercam sa ne schimbam felul de-a vedea lucrurile, valorile comuniste cu cele occidentale, si in general, felul de-a trai. Ne vom lupta cu consecintele actiunilor lui foarte multi ani de acum inainte si nu stiu cat vom izbandi. In cinematografie si-a turnat cu patriotica indignare colegii de breasla: Pintilie, Ciulei, Visarion, sau a facut tot posibilul ca sa n-aibe bani de filme (Daneliuc).

„Sergiu Nicolaescu a făcut în anul 1981 antecameră la dictatorul Nicolae Ceaușescu pentru a face o turnătorie prin care-i acuza pe Lucian Pintilie și Alexa Visarion, cum că aceștia ar face acte de anti-patriotism. Sergiu Nicolaescu a scris o notă scurtă dictatorului pe care a trimis-o Comitetului Central (CC) al PCR, care era de fapt o cerere de primire în audiență. El ar fi dorit să-i prezinte lui Nicolae Ceaușescu „o serie de probleme de mare importanță pentru existența și dezvoltarea cinematografiei naționale”. Atașat cererii, exista și un rezumat al ideilor pe care domnia sa dorea să le expună.

Prin filmul său „Reconstituirea„, Lucian Pintilie dăduse o lovitură de imagine regimului ceaușist și tocmai pregătise spre difuzare filmul „De ce trag clopotele Mitică?”. Alexa Visarion a declarat Evenimentului Zilei că ar fi o victimă colaterală deoarece ar apărea pe nota lui Nicolaescu din cauză că actorii pe care i-a folosit el în spectacolul „O noapte furtunoasă” au jucat în filmul lui Pintilie.” – Wikipedia

Apoi, cred ca e principalul vinovat pentru nasterea acestui „nou val”, al „minimalismului romanesc”, deloc inghitit de marea majoritate a populatiei. Nici eu nu ma dau in vant dupa minimalism, chiar deloc. Dar, pe undeva ii inteleg pe tinerii regizori. Cred ca pot sa afirm fara sa gresesc ca minimalismul s-a nascut ca reactie la formele inghetate si deloc originale ale unor grei ai cinematografiei, precum Nicolaescu. Sigur, Nicolaescu a facut filme cu priza la public, dar a facut asta copiind ce se intampla atunci in strainatate. A introdus oficial impostura ca mod de creatie, si va invit ca, de cate ori vizionati filme noir americane din anii 40 sa va ganditi la filmele lui. Sau cand revedeti filme frantuzesti cu Jean Paul Belmondo si Alain Delon, in special policier-urile. In tara a furat fara rusine muzica celor de la Phoenix (imaginati-va scenele preferate din „Nemuritorii” fara muzica), povestirile lui Cartarescu („Zaraza”, „Ruletistul”, etc), si, in general, tot ce i se parea interesant. Dupa modelul boierilor comunisti, prelua fara sa mentioneze autorul sau sa plateasca, in mod cinstit, drepturi de autor. Si asta pentru ca boierilor comunisti li se cuvenea, ei promovand dupa cum va amintiti, o societate in care proprietatea era o notiune precara, mai precara pentru unii ca pentru altii. Valori de care ne chinuim din greu sa scapam, mai ales azi sub mult mai tanarul plagiator Victor Ponta.
*
In viata politica, rolul lui a fost si mai nociv. A fost participant activ la evenimentele din decembrie 1989. A condus Comisia Senatorială „Decembrie 1989″ în perioada 1990-1992, iar până în 1996 a fost vicepreşedintele acestei comisii.

„Comisiile Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, în care Sergiu Nicolaescu a fost preşedinte şi apoi vicepreşedinte, nu au reuşit să dezlege marile mistere ale acelor zile. Deşi au avut la dispoziţie resurse uriaşe şi şase ani la dispoziţie, senatorii au prezentat rapoarte care nu clarifică nimic. Sergiu Nicolaescu a avut însă un traseu politic liniştit, fiind 23 de ani senator al României.”ADEVARUL

 si …

…”A făcut asta pentru că, în mod indirect, a fost responsabil de moartea acestora. Cinci oameni şi-au pierdut viaţa pentru că regizorul Sergiu Nicolaescu a insistat să aducă de la Ploieşti la Bucureşti 1.600 de militari neinstruiţi pentru lupta urbană. Militari pe care să-i controleze după bunul plac, o simplă masă de manevră. Chiar la intrarea în Bucureşti, în 22 decembrie 1989, aceştia au ucis cinci oameni care nu făceau altceva decât să meargă cu Daciile pe stradă. Numeni nu a plătit pentru moartea lor.” – ADEVARUL
*
Toate aceste lucruri au revenit in discutie, o data cu moartea lui neasteptata. Cu concursul neprofesionistilor din toate televiziunile, aceste subiecte dense de dezbatere de interes national s-au transformat intr-un veritabil circ mediatic, asezonat ca deobicei cu huiduieli si rabufniri cel putin natange. Pe Facebook, discutiile au durat ore in sir, de o parte fiind argumentele si nervozitatea starnita de amintirea „maestrului” pe de alta, emotia viscerala atat de cunoscuta a romanilor. Putin si-au pus mintea la contributie ca sa discearna faptele de impresii. „Un bun national”, „maestrul”, „cel care a dat glas cinematografiei romanesti”, „despre morti numai de bine”, „eu ma uit la filme nu la scadalurile din spate”, „sa va vedem pe voi, tinerii, de ce sunteti in stare”, „ce draga, esti frustrata ca te-a refuzat in vreun rol” – sunt numai cateva din cliseele idioate care s-au scuipat din gusa pana la refuz in perioada asta. Pot sa fac un efort si pot sa inteleg ca e greu sa te desparti de ceva ce o data ti-a placut si a avut alta valoare pentru tine. Dar, pe de alta parte, toti in copilarie ne scobeam in nas, ne jucam in nisip sau noroi (si ne placea!!), si, in nici un caz nu ne-am nascut stiind cum se foloseste hartia igienica si bideul. AM INVATAT ca lucrurile astea se fac altcumva sau deloc, NE-AM EDUCAT, AM FOST EDUCATI, pentru a ne transforma din niste mici si simpatice lighioaie care fac pe ele si urla de fiecare data cand le e foame, in niste fiinte bipede capabile sa-si duca mana la gura sau sa se sterga la fund.

Trebuie sa ne despartim de SN si de „opera” lui? DA. A facut filme, da, si au fost simpatice o data. Tocmai. Odata. Odata cand n-aveam informatii si puncte de referinta. S-ar mai putea face altele la fel? DA. Altele mai bune si mai putin manipulatoare (o alta vina extrem de perfida a lui este ca a manipulat grosolan anume aspecte istorice). Trebuie doar sa ne schimbam atitudinea fata de cultura. Daca nu ne incanta minimalismul romanesc hai sa-i sprijinim SI pe cei ce NU sunt minimalisti dar stiu sa faca filme, sa picteze, sa sculpteze, sa compuna. Haideti sa incepem sa alegem intre mit si realitate, intre impresie si fapte si sa gandim ceva mai departe decat ne duce burta.

Hadeti sa nu mai fim ATAT de lipsiti de discernamant. Disperarea cu care multi se agata de valorile comuniste si la 23 de ani dupa, aproape ca ma sperie.


Reclame

Frondorii de alta data … no. 2


Mircea Daneliuc nu poate fi înţeles decât în acest context: viata înainte şi după `89. El a suferit înainte de `89 o drama cumplita … iar după `89 a suferit chiar şi mai mult decât atât. A trăit drama unei dezamăgiri perpetue după o nenorocire.

Filmele lui nu pot fi înghiţite decât cu acest gând în minte (altfel sunt prea „tari”):. M.D. a fost strâns de gat de comunism şi apoi sufocat de democraţie. Prin urmare nu putea sa ne transmită alt mesaj decât cel al iritării, nervozităţii, depresiei, isteriei. Al dispreţului – asta după `89 – al nebuniei isterice şi al deşănţării mediocre.

Ai putea sa îl predai ca material didactic – „uite, asa arata societatea noastră înainte şi asa arata după; da, ştim ca n-arata bine dar asta e. Noi am vrut capitalism.”

*

Speranţa ca exista o alta lume, ca exista posibilitatea altei lumi se simte în filmele de dinainte.

In filmele de după, lipsa speranţei este arătată aproape indecent … la fel de indecent cum ar fi sa arăţi un om stand pe vine şi defecând.

Si tot lipsa speranţei şi cea a perspectivei scade actul dramatic după `89, îl subţiază, îl deformează şi pe regizor. Nu cred ca mai ştie cui se adresează astăzi – dacă mai exista un public acolo, în neantul în care a ajuns din nefericire – şi asta ii afectează creaţia.  Nu mai ştie ce sa ne spună, cum sa ne spună şi dacă mai are ceva de spus.

Frondorii de altă dată


Motto:

„Ziua de 25 decembrie 1989 a fost cea mai fericită zi din viața mea. După aceea am suferit o dezamăgire atît de cumplită încît nu mi-am revenit cred… nici pînă azi.”

Mircea Daneliuc

Mircea-Daneliuc1

Mircea Daneliuc mi-a atras atenţia întotdeauna; doar că eu l-am prins începînd din jumătatea lui mai neagră, nu din jumătatea lui de dinainte de `89. Și l-am clasat rapid în liga maeştrilor de dinainte care n-au mai ştiut sa facă filme după – asta într-un mod foarte, foarte ciudat.

Pe cînd încă mă mai preocupa major o carieră de actriţă auzeam tot felul de povești despre el, care de care mai turbate, despre cum explodează prizele din jur dacă îl apucă o criză de nervi; cum îşi conduce încrîncenat filmările; cum îl enervează totul. La 20 de ani mi se părea un fel de balaur așa că, singura dată cînd am vorbit cu el, n-am reuşit să scot mai mult de 2-3 cuvinte. Îmi era frică să nu mă mănînce; să nu ma electrocuteze sau să nu mă transforme în stană de piatră.

*

Nu m-am omorît niciodată după filmele făcute de el după `89. Toate pleznesc de un fel de energie isterică, nebunească, grotească. De un fel de lipsă de coerență, de logică, de realism. Sînt ca un fel de urlet furios, un hohot artificial de rîs… care nu-mi spune nimic din punct de vedere artistic. „Tipu’ are probleme” – îmi ziceam… Eu încă mai aveam speranţe că așa o să arate realitatea românească: logică, coerentă, civilizată. El probabil că nu.

*

Aseară l-am văzut prezentîndu-şi calm „Proba de microfon” şi am văzut şi filmul, pentru prima oară cred. Super tare!

2223

Înainte de film, am auzit de la el, din nou, povești incredibile. Se pare că cenzura i-a tăiat o singură scena din film – nici nu mai are importanță care – important este că i-au tăiat-o. Monteurii au scos-o așa cum li s-a spus, apoi, s-au întors noaptea la montaj – din proprie iniţiativă, fără să vorbească cu Daneliuc, fără să-i roage nimeni – şi au băgat scena la loc, în cele 7-8 copii ale filmului care au circulat prin ţară. Scena a rămas tăiată doar în varianta care a circulat în Bucureşti. Făcînd asta şi-au riscat … viața.

*

Mie povestea asta mi se pare uimitoare. Deci, pînă la un moment dat, societatea românească era formată din informatori şi trădători, din lichele, dar şi din oameni în stare să ia atitudine, din frondori, din oameni pe care nu puteai să-i îndoi cu una cu două; care făceau acte de curaj neştiute aproape de nimeni şi observate doar de cei foarte atenţi. Existau acum 20 şi ceva de ani oameni curajoşi, loiali, îndrăzneţi.

Unde sunt ei? Unde s-au dizolvat? Au murit toţi? Au fost exterminaţi? Ce s-a întâmplat cu societatea asta? Cum de am ajuns aici? Parcă pînă la urmă au cîştigat informatorii şi trădătorii, comuniştii latenţi, şopîrlele şi tîrîtoarele, lichelele greţoase… Nu mai regăsesc în fauna socială de azi mai nimic din spiritele înalte de acum două decenii… Oamenii extraordinari de care povestea Daneliuc. Ce s-a întâmplat cu ei? Ce s-a întâmplat cu noi? Ce s-a întâmplat?

*

P.S.: „Proba de microfon” e un film realmente bun – peste tot ce s-a făcut în România – cinematografic vorbind – după `89, peste 432, peste, peste, peste…