24 de ore


 (pentru Ruxandra,  care mi-a amintit de Nuri Bilge Ceylan, un articol pe care cred că l-am publicat doar pe blogul lui Marius Manole)

mi-era cald şi parcă nici nu mai aveam chef după „The Tree of Life” să văd alt film. Nici pe acela nu apucasem să-l cuprind, nici în minte, nici în suflet, nici chiar în memorie, (şi poate un astfel de film nu poate fi cuprins, chiar aşa … oricînd, oricum), şi îl văzusem printre pupăturile zgomotase şi lipicioase ale iubăreţilor din faţa mea, ţigările aprinse ale fumătorilor care cereau mereu cîte-o ţigară de la altcineva, sau un foc, sau altceva şi acompaniată de înfometaţii care ronţăiau liniştiţi nişte snacks-uri cu aromă falsă de chilli pe fundalul sonor al Simfoniei no. 4 în E minor de Brahms. Coloana sonoră, ah!, coloana sonoră! Am reascultat-o de dimineaţă, thanks Google, thanks Brahms, Berlioz, Bach, Schumann, Thanks God!, (nu, NU în ordinea asta, aoleo!), gîndindu-mă cît de mişto se face Brad Pitt de cînd îmbătrîneşte şi se urîţeşte. Iar Sean Penn, ah, Sean Penn … de el nu vă mai spun pentru că el rămîne al meu, să nu vă stea prea mult gîndul la el, că nu e voie. Şi mă minunam cu voce tare cum a venit el din Haiti, din iadul de acolo, unde a făcut voluntariat, şi s-a arătat de trei ori în filmul ăsta, şi o fată m-a auzit şi mi-a şoptit la ureche că s-a despărţit şi de Scarlet. Yes! – mi-am zis în sinea mea, de parcă …
*
aşa că, mergeam la film, alt film, parcasem maşina mai departe ca să mai merg şi eu pe jos, (cîte tertipuri trebuie să înveţi în viaţă!), transpiram şi mă gîndeam că mă ţin doar de-o promisiune, că n-am

Uzak

Uzak (Photo credit: Wikipedia)

chef de un alt film, că de ce?, ce poate să-mi spună Nuri Bilge Ceylan peste Terence Malick? Mergeam să văd Uzak / Distant / Departe, şi nu ştiam nimic de filmul ăsta, dar mai bine, poate aşa mă surprinde cu ceva – mă tot încurajam. Şi 110 minute m-am minunat cum doi bărbaţi urîţi, dar urîţi frate, şi şleampeţi şi neraşi, unul cu o pungă vizibilă de grăsime pe o pleoapă, altul, ăl’ tînăr, cu o umflatură dubioasă pe o tîmplă, şi un regizor care n-are mijloacele materiale a lu’ Terence (şi-a filmat filmul în propriul apartament, în propria maşină, ş.a.m.d.) îmi spuneau simplu şi genial povestea universală a omului, a apropierii, a cunoaşterii, a vieţii aşa cum e, a întîlnirii dintre oameni, atît de grea, ATÎT de grea, atît de aproape, atît de departe. Şi ăl mai bătrîn, la vreo 40 aşa, avea o privire, avea o privire, avea o privire … Avea O Privire, DA!
*
Top that if you can!
*
am plecat cu sufletul plin, din nou, gîndindu-mă la ochii negri, privirea aia, of, şi la faţa negricioasă şi nerasă a turcului rămas să privească Bosforul (să se uite şi la mine cineva aşa, vă rog!) şi mi-am adus aminte brusc că ziua mea nu s-a încheiat. Şi m-a cuprins aşa, un fel de panică. Mîinile mi s-au ridicat singure în aer, s-au prins de propriul meu păr şi au început să-l facă cîrlionţi. Repede-repede-uite-aşa. Teatru, aoleo, teatru! Mai e şi teatru în seara asta. Prietena mea N. făcuse rezervare la Godot, şi mai trebuia să vad o piesă de teatru. Dar ce piesă de teatru? Cum să-mi amintesc printre Terence Malick, Nuri Bilge Ceylan (în foto, stînga), Sean Penn şi turcul ăla neras, pe care l-am lăsat pe-o bancă cam părăginită, privind apa cam cenuşie a mării neliniștite, ce piesă o să văd eu în seara asta? Dar de ce mi-am făcut un program aşa de complicat? Dar cîte poate omul să sufere într-o zi? Hai, o zi şi-o noapte, căci The Tree of Life s-a întîmplat cu o seară înainte. Doamnee, să vezi că n-o să-mi placăăă! Cum să-mi mai placă ceva după Uzak / Distant / Departe li după The Tree of Life? Dă-i şi smiorcăie-te. În gînd, fireşte. Dar ce piesă o fi?
*
nu mi-am adus aminte. Iar la Godot m-am luat cu una, cu alta, căci amica mea N. mi-a arătat pozele din Burkina Faso, de unde tocmai venise, unde crocodilii sunt sfinţi – pe bune! – şi nu muşcă pe nimeni, și ea și-a făcut poze cu ei, și ei chiar păreau blînzi, și totul părea ireal, dar era real, căci ea nu minte și mai erau și pozele și toate alea, și ca să mă ajute să cred ȘI în Asta mi-a făcut cadou o cutiuță cu unt de karite (sau de shea? N-am înțeles.), cu care m-am dat imediat pe buze să văd ce se întîmplă. Apoi m-am salutat cu unii și cu alții, am trimis bezele cu aroma de karite (sau de Shea?) și am primit altele înapoi cu gust de bere, nu mai știu cîte și nici sigur-sigur cui şi de la cine, apoi, în fine, am comandat o Pina Colada (parcă? Parcă.). M-am mai mutat de la o masă la alta şi, taman înainte să se stingă lumina, tipa din stînga mea mi-a zis că piesa se numește „Stă să ploua”, e scrisa de Lia Bugnar și mai joaca și Marius Manole în ea.
*
Hait!
*
pe Marius asta îl şi cunosc. Pe ăsta din poză.
*
M-am uitat în sus şi nu l-am văzut pe Dumnezeul lui Terence Malick, care cîteodată nu-ţi dă nimic, ba chiar îți ia tot și alteori îți dă mai mult decît ceri. Nu m-am prins cum face asta, și cînd, și de ce, dar se pare că aşa e. Am văzut doar candelabrul foarte frumos al sălii, și, pentru o clipă, mi s-a părut că se sparge în mii de bucăți, care cad toate înspre mine, încet, cinematografic, ca-n filmele holywoodiene. Ca-n Matrix, sau nu știu, unde am mai văzut aşa ceva? În Harry Potter? Poate. Şi toate o să mă străpungă, (cuvîntul ăsta are vreo legătură cu pungă?), nu știu nici eu de ce. Poate pentru că vreau prea multe. Acum nu că m-aş simți obligată să-mi placă toate lucrurile făcute de cei pe care-i cunosc, dar e o senzație acolo inexplicabilă de așteptare, aștept să se Întîmple ceva, și dacă nu se Întîmplă am senzația că mor, și, după filmele văzute înainte emoția asta devenise acută ca un atac de cord.
*
Ieri, Cineva a fost generos cu mine. Maybe God. Perhaps. Pe la finalul piesei, și eu, ca toate fetele din sală, ne uitam la MM și oftam în suflețel că nu ne iubește nimeni și pe noi aşa cum o iubea el ( personajul) pe fata din piesă. „Hai te rog, treci și pe lîngă noi, aşa încordat de emoție și copleșit de iubire! Adică treci și prin noi! Să simțim si noi, o data, aşa ceva. Te rugăm.” – auzeam clar un cor în capul meu, format din glasurile celor din jur, și parcă şi glasul meu se amesteca printre ele. Dar nu, nu-s eu aşa de, aşa de … Şi iar: „vrem și noi să plîngă cineva pentru noi și să vrea să ne înțeleagă şi să vrea să rupă zidul pe care naiba știe de ce îl facem”…. Şi cînd nu era asta erau fetele de pe scena (Lia, Maria, Antoaneta), ah fetele, ne-au transmis de toate, energii pozitive, și speranță, și voioșie, și, și, și …
*
cîteodată Dumnezeu e generos. Şi totul îți merge din plin. Şi primești daruri peste daruri. Şi zilele se numără în minuni. Şi peste toate tragi concluzia că îți trebuie o doză mare de sensibilitate, de generozitate, de bunătate chiar, de bunăvoinţă ca să vezi toate lucrurile astea şi să le dai altcuiva. Altora. Să le împărtăşeşti. Toate Astea sunt calități rare și neprețuite azi. Cele pe care le căutăm și le găsim rar. Cele care ne lipsesc acut. Cele care te îmbogățesc … și singurele care contează.
*
și acum chiar vă las, căci am nespus de multe lucruri de aranjat în sertare, de filtrat, rememorat, de cugetat, de simțit, de aflat, de respirat

Reclame

ce mi-a placut la Jubileul Reginei


Englezii. Am sa pastrez multa vreme intr-un buzunar al mintii corul acela de tineri care a interpretat „God Save The Queen”, impreuna cu orchestra, pe o ploaie torentiala. Trebuie sa fi fost uzi pana la piele si totusi, nu dadeau niciun inch inapoi. Niciun supus al dominionului n-a dat inapoi in fata ploii. Regina si printul consort, (86 de ani, mereu demna, 90 de ani, drept ca un pin), au stat pe puntea vasului cu care au defilat pe Tamisa cel putin o ora sau chiar doua, in picioare, (ea pe tocuri), neobositi, zambind mai mereu, facand gesturi prietenoase cu mana.

Toata parada a iesit perfect; Tower Bridge si-a ridicat cele doua travee centrale, in unghi maxim de 83 de grade, pentru a-si saluta suverana. Vasul care o purta a facut o complicata manevra de acostare si a oprit perfect aliniat cu docul plutitor. Membrii casei regale au purtat alb, rosu si albastru … culorile drapelului englez.
*
Dar dincolo de toate mi-au placut englezii. Incapatanati, infruntand ploaia, nelasandu-se intimidati, alungati, frustrati. Perseverenti. Consecventi. Cu picioarele bine infipte in pamantul acoperit de apa. Pamantul lor. Imbratisand cu privirea cerul lor. Nici pe departe la fel de frumos ca al nostru – caci rar ai sa vezi in lume ceruri splendide ca-n Romania, nu toti au asa noroc. Englezi mandri ca au asa ceva de sarbatorit si participand toti, intr-un fel sau altul, activ la sarbatoare.
*
Bravo lor!
*
As fi vrut sa fiu englezoaica, ieri. Si azi. Aici, nu prea am cu ce ma mandri. Cu cine as putea? Cu ce? Cu concetatenii mei care-l voteaza din nou pe Oprescu, cel care ne-a „dat” Arena Nationala, planuita de altii, si vreo 3 gazoane dezastruoase, rusinoase, cu ajutorul carora a mai facut rost de niste bani? Asa, pe fata? Care ne-a facut niste transee prin mijlocul Bucurestiului, adica prin Buzesti-Berzei, de care-i foarte incantat? O s-o punem de-un razbel aici, in Bucuresti, la vreo 800 de metri de Piata Victoriei, cred ca a uitat sa ne spuna. Da, de Oprescu si Ontanu care viseaza telegondole si autostrazi suspendate peste Herastrau si Plumbuita? Cu cine sa ma mandresc eu? Cu cei care-l schimba pe Basescu cu Ponta si Antonescu? Cu Boc sa ma mandresc? Doar pentru ca-i ardelean? Cu Tariceanu care si-a facut legi pentru firmele lui? Cu ministrul educatiei care n-a plagiat, ca doar nu si-a scris el lucrarile de doctorat si profesorat? Cu „plici de-aici, vine Prigoana”? Cu Irinel? Cu Becali: „In slujba Crucii si a Bucurestiului”? Cu DD din PPDD? Cel care a convins mii de oameni ca, daca-l voteaza, o sa ne dea la toti 20 000 de euro de caciula? Cine-s caraghiosii astia? Dar idiotii care pot fi manipulati asa usor? Campania asta electorala are accente atat … de exagerat de comice, de-de penibile, incat se transforma in drama … . Chiar traim o drama. Nu vream sa admitem asta? De ce? Cine sunt toti nebunii astia care-si vand bruma din tara asupra careia au putintica putere pentru a mai castiga un dram de faima de doi bani? De unde au scapat? S-au spart portile vreunui spital ascuns? Sunt ei, romani?  Cum am ajuns aici? Cum au ajuns ei aici? Parca nici nu-mi vine sa cred ca am ajuns atat de rau. Astia, cei pe care-i vedem pe toate gardurile, pe toti stalpii prin Romania, sunt romani? Eu nu pot sa cred asa ceva. Daca ei sunt romani, atunci eu nu sunt. Daca ei apartin acestui popor atunci eu nu apartin. Cine-s descreieratii astia care nici macar nu se mai fac ca ne conduc? Dar cine-s cei care inca ii mai voteaza? Nesocotitii care accepta asa ceva? Astia sunt de-un neam cu mine? Eu nu pot sa cred asa ceva. Nu. Nu. Nu. Cine-s nesabuitii, smintitii de pe la teveu care cred ca-s cineva pentru ca se spurca in fiecare seara intrecandu-se in marsavii si minciuni … si astia sunt romani? Dar ce am eu in comun cu ei? Nimic. Absolut nimic. Atunci se prea poate ca-s cehoaica, slovena sau svaboaica, sasoaica (ca tot m-am nascut langa granita), poate bulgaroaica (mai bine!), vreo englezoaica ratacita prin tara asta, dupa toata estimarile recente, cu un nivel si standard de viata sub Burkina Faso.
*
Cine-s toti nebunii astia din jurul meu, carora nu le pasa de nimic? Cei care-si bat joc de prezentul si viitorul meu? Cei care fac totul praf, distrug totul pentru … nimic. Pur si simplu pentru nimic? Nu pot numi ceva pentru care fac asta. Bani? Dar banii nu stiu sa-i cheltuiasca si cei mai multi i-au aruncat efectiv pe prostii: toale, masini, mancare, toale, toale, telefoane, fite, telefoane, toale, prostii. Faima? Asta-i un popor care uita tot in trei zile, nu-si poate forma amintiri de data recenta. Un trai mai bun? Nu. Nu intereseaza pe nimeni. Bucurestiul e un jeg aglomerat, poluat, agresiv, foarte agresiv si urat mirositor de la un capat la altul. ASTA e un trai bun? Iar prin restul tarii, cati traiesc bine? Pentru ce, pentru cine fac ceea ce fac? Pentru copii? Hai, lasati-ma! Scutiti-ma! Care copii? Cei ce nici numai stiu scrie romaneste? Cei pe care nimeni nu mai vrea sa-i invete nimic si care nici nu vor sa invete nimic?  Generatia „stie kr-va dece nam l-uat baku”?
*
Nu stiu ce s-a intamplat cu poporul roman. Daca sunt romanca, aici nu ma simt acasa. Poate nu sunt. Nu, nu sunt. N-am cum. Nu pot fi intre noi diferente ATAT de mari. Trebuie sa fie o explicatie rationala la mijloc, ceva genetic … Si atunci …
*
Daca tot nu sunt romanca si am de ales, astazi aleg sa fiu englezoaica. God Save The Queen!

*

Update:

„Unde esti tu, Tepes Doamne
Ca punand mana pe ei,
Sa-i imparti in doua cete,
In smintiti si in misei?”
Mihai Eminescu

Foto: Laura Ilica, Robert Lupu