si daca cade Boc, ce …?


… m-am trezit cu nasu’n teveu: cade guvernu’, nu cade guvernu’? Doua trusturi de presa mari, cu multi, foarte multi angajati, se straduiesc de ani de zile sa ne convinga de „adevarul” lor. De ce ar vrea ei sa fie adevarat, de parca adevarul ar fi o notiune … maleabila, cameleonica, adaptabila. Azi adevarul lor e ca toata tara e nemultumita de B&B, ca toti vrem sa cada Boc, ca toti ii spunem in gand „javra ordinara”, ca doar stiu eu ce – serviciul sau boala, sau ce? chiar ce? – ne-a impiedicat sa ne ducem la miting. Si s-au straduit, oh, cat s-au straduit … au urlat, tipat, demonstrat, au angajat cei mai si mai latratori, cele mai mari goarne, cele mai tari megafoane, cei mai mari pacalici din tara in stare sa regurgiteze zilnic pe ecran ce-au inghitit de cu dimi’ de la patron.

*

pe aia cateva sute de angajati ii inteleg. Au ales sa faca asta; daca maine zic „nu mai vreau” raman fara job, le e frica, nu stiu sa faca altceva decat sa latre, s-au obisnuit cu celebritatea asta suspecta in care s-au scaldat, daca le tragi scaunul de sub poponet, sunt distrusi. Ii mai inteleg si pe ipocritii de la sindicate, toate tarile din toate istoriile posibile au asa ceva.

*

dar oamenii de rand ce interes ar avea? Si daca cade guvernul Boc, ce? Ce se intampla mai exact? Dupa ce-o sa exulte in piata cateva mii de manipulati ametiti de-o promisiune sau alta, dupa ce spiritele o sa se blegeasca si corpul, amortit de frig si ploaie o sa te indemne sa te duci undeva sa te incalzesti si tu si eventual sa-i urmaresti pe ceilalti entuziasti la televizor … dupa ce toate aceste faze se vor fi consumat …. si-a pus cineva intrebarea: CE O SA URMEZE?

*

O sa cada Boc. Bun. Siiiii???

*

O sa faca PSD-ul si PNL-ul sa curga prin Bucuresti lapte si miere? N-o sa mai fure ca-n trecut? O sa lase mostenire poporului,  Nastase, 3 din cele 40 de case? O sa ni le dea noua sa avem unde sta? O sa ne dea Geoana 20 000 de euro sa ne intoarcem in tara? Vantu o sa mai fure alti 300 000 de fraieri? Noul guvern o sa scoata banii pe care astia ii tineau ascunsi asa, de-ai naibii ce sunt, ca sa ni dea degeaba? O sa ne tina pe toti acasa pe ajutor social? O sa angajeze si mai multi oameni la stat si o sa ne transforme in „democratie comunista”? Nu au murit niste oameni in ’89 pentru libertate dar si … capitalism? O sa plateasca PSD-ul si PNL-ul pe angajatii ministerelor cu 1000 de euro pe luna? De unde??? 🙂 . De unde aduna banii aia? Starpesc economia neagra? Aduna TVA-ul? Zau? 🙂 In tara asta aproape nimeni nu mai munceste, nimeni nu mai gandeste si nimeni nu mai stie sa faca nimic.

*

In afara de secunda asta in care ni se pare foarte distractiv sa strigam „joooooss” … ne mai intereseaza altceva? eventual secunda urmatoare?

*

Romanul mai stie sa gandeasca? Inainte sa reactioneze, sa scuipe pe gura prima lozinca de doi lei auzita in agora moderna „arena TV”? Ce vrem? Vrem sa cada Boc? Vrem instabilitate politica? Vrem din nou sa trecem prin aiureala alegerilor? Sa le mai dam o data tuturor, de data asta in mod egal, prilejul sa fure? Caci de unde sunt toti banii aia, tonele de bani scurse prin toate canalele intr-o campanie electorala? Pentru asta ati iesit in piata?

:):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):):)

Reclame

o viata masurata in zerouri


Poate n-am crescut (nici eu, nici voi) într-o casa construita în perioada interbelica… dar un ierbar tot am avut. Insectar mi-am cumpărat (deh, descurcăreaţă, ce mai. Sic!), pentru ca nu aveam răbdare dar nici atâta insensibilitate încât sa alerg după fluturi ca sa-i închid într-un borcan. O data, melcii mi se păreau extrem de interesanţi şi aveam timp sa stau sa-i urmăresc. Dupa ploaie ii mutam cu grija înapoi în straturile de flori. Ce o sa facă oare, melcii fără mine, după ploaia de azi? Ii mai pune cineva înapoi sau vor înfrunta singuri singurei vreun bolid ori o talpa groasa şi cauciucata? Libelulele mi se păreau fascinante dar un pic ameninţătoare. Pe scurt, viata mea era construita în jurul naturii şi a micilor ei minuni; o măsuram în dimineţi cu soare, nu în zerouri. Dar toate acestea au dispărut, nici eu nu ştiu când. Si nici măcar de ce. M-am azvârlit din lumea asta – de buna voie, dar nu vreau sa recunosc, nu, nu, nu! – într-una care mi se pare câteodată zgomotoasa, lucioasa, plina de praf şi fete necunoscute, trista, searbădă şi fără sens. Azi alerg după zerouri, nu după libelule.

*

Azi ne măsuram viata în zerouri. Cu cât mai multe, cu atât ne părem noua înşine mai importanţi.

00000000000000000000000000000000000000000000000000000

In ce tip de societate traim? … vol. 2


*

pai şi noi în ce tip de societate trăim? Daca Ash (frumoasa, bogata, faimoasa)  n-are o problema în a locui cu soţul, părinţii şi bunicii lui în aceeaşi casa ( au şi specificat ca nu e vorba de un complex de vile sau chestii separate ci fix aceeaşi casa) … noi de ce am avea?

Pentru ca la noi e cam asa … am vrut în EU dar nu suntem deloc aproape de standardul lor de viata, standard care permite copiilor sa plece de acasă imediat ce au terminat facultatea – pur şi simplu, nivelul financiar le face viata uşoară. Am vrut în EU, dar trăim ca în Orient. Am vrut în EU dar realitatea noastră arata mai degrabă ca în India. Si pana la urma, nici nu ştim dacă ne place asa de mult în EU, nu-i asa? Intre un consomme ori o crema de broccoli  şi o saorma generoasa … per total ştiu care va avea succes.

Si măcar dacă ne-am asuma condiţia asta. Ca unii nu putem – alţii nu vrem sa plecam din casa părintească! Ca unii suntem atât de tradiţionalişti, încât noul ne repugna. Ca ne e atât de frica sa facem paşi în afara zonei de confort încât preferam sa trăim toată viata înconjuraţi de mileuri şi balerine din porţelan. Alţii nu pot face mişcarea asta şi sunt nevoiţi, contrar aspiraţiilor lor, sa traiască sub acoperişul părintesc pana la adânci bătrâneţi. Oh – şi câtă frământare mai stârneşte situaţia asta în cazul lor. Cate frustrări, câte zgârieturi usturătoare pe suflet. Se simt lezaţi, se simt judecaţi, aşezaţi într-o categorie nedemna, deposedaţi de un drept care parca fusese al lor dar li s-a luat.

Dar nu! La noi, ori e o ruşine ca ai împlinit 30 de ani şi stai la mămiţica – ori eşti foarte naspa şi rebel (nebun adică) c-ai plecat de-acasă şi-ţi faci veacul printr-o camera amărâta închiriată la margine de oraş. Cei mai invidiaţi sunt aia care au furat şi şi-au luat case multe (vezi Năstase enşpe case) şi The New Generation – cei pentru care au furat părintii.

*

Asa ca, nu ştiu cum am reuşit, dar în mod straniu în loc de o formula tip win – win am ajuns sa fim pierzători în orişicare situaţie. Eşti luuuzar şi dacă stai la mama da’ şi dacă îţi dai jumate’ din venit pe o garsoniera derizorie. Si dacă ai furat de-ai rupt şi se ştie, cine sa te aprecieze? Doar prostii şi aia câţiva din grupul tău care sa măsoară-n măciuci cu tine.

Avem atâta durere şi frustrare self inflicted ca nu mai ştim ce sa facem cu ele. Nu ne învaţă nimeni ca ASTA e societatea în care trăim şi ca primul pas bun ar fi s-o acceptam şi al doilea of course s-o schimbam spre binele nostru.

*

Si în logica asta vad ca de fapt suntem foarte departe şi de marea dilema de la care am pornit. Noi în ce tip de societate trăim? Reformulez … noi în ce tip de societate am vrea sa trăim de fapt?