mă duc aproape zilnic într-un parc din București să fac mișcare. și de multă vreme îmi sar în ochi tot felul de comportamente parentale care mă lasă cam cu gura căscată. că sîntem în anul 2015? nu??
Ionuuuț nu mai alerga că obosești! Maria, stai liniștită că transpiri! nu te mai agita Maria, că transpiri!!
pe bune? nu te mai agita că transpiri?? nu mai alerga că obosești??? și-i bagă istețul părinte o tabletă sub nas… că pe tabletă nu obosește și nu transpiră. pfft.
Mihnea, nu te du lîngă apă! Ilinca, nu sta pe iarbă că e plin de căpușe!! Ilinca, nu sta pe iarbă, am spus! e plin de căpușe! Ilinca!!!
îmi urla azi o mamă destoinică undeva pe lîngă urechea dreaptă. drept e că sînt căpușe prin iarbă, da. dar ce șanse sînt să vă muște copilul? ce șanse sînt să găsească copilul în iarbă tocmai căpușa cu boala Lyme? una la un milion? păi are șanse mai mari să moară în accident de mașină pe drumul dinspre parc înspre casă. sau să-i cadă o casă în cap în centru, că toate stau să cadă. sau să-l lovească trăznetul pe ploaie. Ilinca nu s-a mai așezat pe iarbă, în schimb s-a apropiat de apă ceea ce a stîrnit un nou val de isterie.
Matei, dă-te jos din pom!! Dă-te jos A-CUM!
În pomi mi-am petrecut verile din copilărie pînă am crescut prea mare și s-a rupt o creangă cu mine și-am căzut fix în tufele cu zmeură dacă știți ce-nseamnă aia. dacă știți cît te înțeapă o tufă de zmeură. pe spate am căzut, de mi s-au reașezat organele toate. așa m-am simțit, și tot n-am nimic. am căzut eu și de pe niște acareturi din curte pe o roată de sîrmă ghimpată, pe burtă, de mi-a intrat un țep din ăla de sîrmă în burtă și tot n-am murit. și m-am înțepat și-n fiare ruginite și unele înțepături s-au mai infectat și am fost la doctor și tot n-am pățit nimic pînă la urmă. și mergeam la scăldat neînsoțiți că nu știu cum naiba da’ nu ni se întîmpla nimic. dar unii părinți din București au o fobie de apă ceva, de nedescris, de neînțeles, mai ales în Herăstrău unde-i apa lîngă mal atît de adîncă că-ți ajunge pîn’ la glezne.
Bogdan nu te apropia de apă! Ce-am discutat noi acasă, înainte să venim în parc?
ce-ați discutat, terminatule, acasă? că tu n-ai fost în stare să dai un ochi, așa de curiozitate, în iarnă sau în primăvară în lac că să vezi cît de puțin adîncă e apa? că nu l-ai învățat să înoate? că ai complexul șefului? singură am învățat să-not în Mureș, de la ceilalți copii și tineri și n-am pățit nimic, deși Mureșu-i adînc pe alocuri și învolburat și înșelător. și pînă-n ziua de azi nu mi-e frică de apă, ori cum o fi, stătătoare, curgătoare, mare, mică… dar ce talent pe-ai mei care n-au ”discutat” atîtea cu mine acasă înainte.
pleacă de lîngă cîine, Sofia, pleacă de acolo că te mușcă! pleacă de lîngă cîine, AM ZIS!
numai prostii le băgați copiilor în cap, numai idioțenii. pe la10 ani m-a mușcat cîinele vecinilor de vis a vis, așa, de kikirikimiki ș-am făcut și 5 antirabice din alea mega dureroase în burtă, lîngă buric. da’ cum nimeni după aia nu mi-a spus să nu pun mîna pe cîine azi iubesc animalele și toate mă ascultă și mă urmează și rar ai să vezi vreun cîine că mă latră și foarte, foarte rar că se dă la mine. ba în plus știu cum să mă răstesc la vreunu mai nervos de să-l fac să plece sau să tacă.
apropo, și maică-mea nu s-a dus să-i facă vecinei scandal pe tema asta. că n-a fost ceva intenționat, a fost un accident. și pe atunci lumea era foarte preocupată să se simtă cu adevărat bine, nu să se ia la harță.
Andu, ai să cazi și ai să te lovești! ai grijă să nu te lovești, Andu! ce ți-am zis, Andu???
sigur că nu vrei să se lovească piciul tău dar tu nu ai fost copil vreodată? nu te-ai lovit niciodată? să mor io dacă apuca coaja de pe genunchi să se usuce și să cadă că iar cădeam și mă juleam de-mi creștea coajă peste coajă. și pe coate la fel. și-n cap am căzut. și tot trotuarul l-am luat cel puțin odată pe față. și n-am cicatrici semnificative. pe față n-am nicio urmă, zici c-am crescut în seră. nu rănile astea mi-au lăsat urme. nu de la astea am frustrări și complexe. nu aventurile copilărești, spartul țiglelor de pe casă și căzutul cu bicla m-au marcat pe viață. juliturile și loviturile, zecile, sutele de căzături din copilărie, ziua cînd era să mă înec sau cel puțin așa am crezut dar am învățat să înot singură, astea au fost printre cele mai frumoase zile din viața mea și sigur cele mai fericire din copilăria mea.
lasă-ți copilul să se joace. să cadă. nu te repezi să-l ridici la fiecare alunecat. că n-o să învețe nimic. o să crești un idiot, o să-i croșetezi tu handicapuri ca să te simți important și util. du-te-n pana mea și tratează-ți complexele la un terapeut, nu le da copilului tău. destul că i-ai transmis genele tale proaste.
lasă-ți copilul să-și zdrelească genunchii! S-ar putea să fie cea mai bună amintire din copilărie!
lasă-l să COPILĂREASCĂ!
verzi și uscate s.r.l. 
Mai este și toleranța la greșeală – părinții nu au răbdare să-i lase pe cei mici să facă ceva prea dificil singuri, ca nu cumva să greșească și, doamne-ferește, să dea impresia că nu este perfect în fața altora. Și atunci cum să învețe un copil? Cum să știe ce poate face? Cum să aibă mai tîrziu curaj să ia decizii singur? Cum să accepte o greșeală mai tîrziu, ca adult?
n-au răbdare să-i lase să se apropie de apă? hai că unii sînt foarte terminați
Mammamia, pana la 12-13 ani am avut picioarele pline de zgarieturi, de vanatai si rani care nici nu se vindecau bine ca apareau altele noi. Si ai mei imi interziceau diverse lucruri (sa nu sar in fata masinii, sa nu iau bomboana de pe jos daca a cazut in nisip etc) dar mi-au creat o lume in care nu era nicio problema daca te impiedicai de bordura si faceai cunostinta cu asfaltul sau daca luai o groapa cu bicicleta si te rasturnai de aveai julit tot spatele. Ce sa mai zic de urcatul pe toate tevile posibile si aterizatul in fund. Desi mi-au mai ramas vreo doua, trei semne pe picioare, stiu ca datorita lor am ce povesti si cu ce ma mandri – ca am crescut frumos 😀
și eu am 2-3 semne pe picioare, dar semnele alea nu m-au împiedicat niciodată să fac ceva în viață
Nici pe mine, si nici sa port rochii, fuste, pantaloni scurti, asadar nu m-a oprit sa fac absolut nimic!
Copilul meu are 2 ani si 5 luni, de anul trecut adica de la 1 an si jumatate se urca singur pe topogan, in leagan si in toate juracariile care erau in parculet. Majoritatea parintilor se uitau urat la mine cand mai si cadea(pt ca se impiedica) si il lasam singur sa se ridice. Asta cred eu ca e copilarie, sa te bucuri de orice, sa te urici pe orice, sa cazi si sa te ridici singur, nu sa stea mami in spatele tau sau cu gura pe tine la fiecare pas. Si cateva semne pe picioare si coate nu se pun, altfel nu poti sa zici ca ai avut copilarie.
Ma regasesc total in cele scrise…mai putin treaba cu picatul din copac si antirabicul. Nu am cazut niciodata din niciunul din miile de copaci in care m-am urcat si nu m-a muscat niciun caine desi luam toti cainii si pisicii vagabonzi si ii aduceam acasa si le dadeam sa manance tot ce gaseam si ii pupam si in bot !!!! 😂 Aceeasi relatie o am si azi cu ei ca si tine…in plus am si doua pisici si trei caini abandonate cu care copilul meu se joaca de la cateva luni, in ciuda protestelor vehemente ale tuturor rudelor si cunoscutilor si nu are nimic. Din contra, e un copil sanatos, foarte inteligent si descurcaret cu toate ca are doar un an si jumatate si niste performante fizice peste normalul varstei lui : de exemplu se da singur chiar si in topoganele cele mari, inalte, incluzand aici si urcatul scarii singur, doarme deja in pat supraetajat din care se coboara si urca singur etc. L-am lasat sa se joace in tarana, in iarba, in apa, nu m-am repezit sa il ridic de jos cand cadea, doar l-am incurajat ca nu e nimic rau si se poate ridica, l-am lasat chiar sa se joace cu stecherul si cu prizele asigurandu-ma ca nu baga altceva in priza, ca sa isi satisfaca si curiozitatea si sa nu creada ca e ceva interzis total si, prin urmare, tentant. Doar sunt atenta la pericolele reale care pot aparea la varsta asta si, in rest, il las sa experimenteze si sa invete. Ceea ce, mi-a adus din partea atat a rudelor (inclusiv bunicii copilului care se pare ca au uitat cum si-au crescut proprii copii) cat si a mamelor si bunicilor disperate din parc care se uuta la mine ca la o mama total iresponsabila. Dar nu imi pasa. Copilul este sanatos, nu il infofolesc si nu ii dau antibiotice si nu are problemele celorlalti copii.
Sunt exagerari de ambele parti aici. Da, lasati copiii sa se joace, sa cada, sa se ridice.. Nu trebuie sa ne isterizam din orice si sa crestem copii care stiu sa se joace doar pe tableta. Dar nici nu cred ca e indicat sa lasi un copil de 2 ani, de ex, sa sa joace nesupravegheat pe malul lacului doar pentru ca nu este foarte adanca apa… Sa se joace in apa, in tarana, in iarba, cu catei, cu purcei, etc, orice, atata timp cat este in siguranta. Iubesc animalele, dar nu mi-as lasa copilul sa se infiga cu inocenta lui intr-un catel care ar putea fi agresiv…E datoria mea, ca parinte, sa-l invat ca s-ar putea sa-l sperie pe bietul animal care va reactiona cum stie si el..ca doar e caine.. Da, poate ca unii au cazut cu burta pe sarma ghimpata si nu a fost un capat de tara. Dar, totusi, daca mi-as vedea copilul cocotat deasupra unui gard cu sarma ghimpata, i-as sugera sa schimbe si el locul.. Sa nu lasam chiar totul in seama norocului. Poate unii nu au patit nimic, dar sa fim constienti ca putina precautie nu strica.
Este adevarat si ce zici tu. Dar nu cred ca ideea articolului e sa indemne la nesupraveghere, ci sa atraga atentia asupra rolului de indrumator si nu cel de gardian cum fac multi parinti disperati in ziua de azi. Cel putin eu asa am inteles. Una este sa ii interzici totul, chiar si sa alerge, sa stea pe iarba sau sa se apropie de apa si alta e sa alergi si tu cu el, sa te joci cu el in iarba sau sa il lasi sa faca asta cu alti copii sau sa il lasi sa se apropie de apa si sa ai grija doar sa nu depaseasca limitele ce i-ar pune viata in pericol, fara sa il impiedici sa observe, sa experimenteze, sa atinga….sa invete !!!!
Exact.
Stii si eu infieram cate un parinte exagerat(dupa parerea mea) care striga:ionel nu alerga ca obosesti,violeta nu alerga ca nu e bine etc.Pina cand , intr- o zi,am aflat ca ionel era operat pe inima,violeta avea insuficienta respiratorie si tot asa.Si am mai aflat si pe pielea mea cum e sa inebunesti cand copilul tau alearga si dintr-o data se face ciclam ca nu mai are aer.Astmul,bata-l vina
De acord cu tine Miki, dar totusi, sunt parinti „closca” care sufoca astfel copilaria si cu trecerea anilor se simt obositi si isi cearta copilul daca nu se descurca singur. E randul lor sa se simta sufocati si nu se simt vinovati ca au creat un „handicapat” ! Precautia in limite normale nu strica insa, excesul da .
exagerezi, daca ai scapat din rau se numeste ca ai avut noroc, pentru cei ce nu au avut exista o marturie, o cruce mica pe care scrie anul nasterii si anul mortii si care este amplasata cat mai aprope de locul accidentului
si mai apar asa un minut la stirile de la ora 5
Am avut noroc eu si toti ceilalti copiii. Posibil. Nu eram chiar timpiti, noi si adultii, ci mai putin crispati.
Daaa, cainele musca si are microbi si pisica zgarie si lasa par. Si dup-aia ne miram ca e plin de adolescenti si de adulti care dau cu pietre si cu piciorul in animale. Sa nu cumva sa-l inveti cum sa puna mana pe un animal. Am ajuns eu sa invat diversi copii cum sa puna mana pe caine. Mama sau tata se multumesc sa ma intrebe daca musca, iar eu ii spun ca nu, iar in secunda 2 cand ma intorc respectivul copil ori il trage de coada ori incearca sa-l prinda de bot. Si pe mine asta m-au invatat parintii: pui mana pe caine, pe pisica, da’ nu-i tragi de urechi, de coada, nu bagi mana in bot, nu pui mana pe bot, ca poate nu-i place. Si ca sa nu fie probleme, dupa ce am pus mana ne spalam sau ne dam cu gel sau ne stergem cu servetele antibacteriene, ca acum sunt si dintr-astea. Ca oricum microbi sunt peste tot. Pot sa inteleg ca nu vrei caine si/sau pisica. Stai la bloc, ai copil, lucrezi, e complicat. Ok, dar nu-i nevoie sa te isterizezi atunci cand respectivul copil se joaca cu animalul cuiva.
Sunt de acord ca protectia excesiva nu ii ajuta pe copii, a caror treava e sa fie curiosi, sa descopere (prin joc), sa exploreze, sa gaseasca solutii (si sa gandeasca) pe cont propriu si sa prinda astfel incredere in ei. Nu pot fi insa de acord cu exprimari de tipul „terminatule” sau cu generalizari de tipul „numai prostii le bagati copiilor in cap”. O pozitionare de tipul „eu sunt ok, tu nu esti ok” e nesanatoasa. Si scade, din pacate, credibilitatea celui care o practica. Just saying… 🙂
credibilitate în ce?
Doamna, de curiozitate aveti copii?…
Dupa modul in care este scris articolul,eu cred ca nu… de unde stiu, am. Nu cred ca este o solutie sa exagerezi in a feri copilul de orice, insa nici nu cred ca a risca siguranta copilului tau inutil este o solutie. Ca parinte cred ca stiu cel mai bine ce trebuie sa faca copiii mei. Daca ar fi vorba de copilul dumneavoastra ati prefera sa invete sa inoate singur in Mures sau ar fi mai bine sa invete sa inoate sub supravegherea dumneavoastra.? Pe teoria parintii sunt exemple…textul ar fi fost scris altfel. Inainte sa am copiii aveam tot felul de teorii, dupa lucrurile s-au schimbat. Cand sti totul despre copiii tai, cand ii asculti, cand sti cat de sensibili pot fi in anumite situatii incerci sa eviti anumite riscuri. O capusa….banala capusa, inseamna tratament cu antibiotice, si incizie daca au ramas urme.De unde stiu? Tocmai am experimentat. Antibioticele pentru un copil de pana in 7 ani sunt foarte periculoase ii afecteaza imunitatea. Acum 25 de ani nu se punea problema de imunitate. Exemplu simplu, acum 25 de ani parintii mei nu stropeau copacii primavara… acum o fac in fiecare primavara. Pot face o discutie interminabila pe subiectul asta. Acum 25 de ani nu avem in galantare pui injectati cu antibiotice si crescuti cu hormoni, nu aveam atat de multe alimente super procesate, era incurajat consumul de peste… lunga discutie. Nu spun ca ar trebui sa tinem copiii in boluri de sticla spun decat ca putem evita anumite riscuri. Copiii pot cadea, si oricum cad, este o probabilitate sa se intample si oricum se intampla, cred ca este bine sa ii ajut sa se ridice, ca adulti vor sti ca oricum cazi la un moment dat si ca te poti ridica si o poti lua de la capat. Este bine sa invete sa se lase ajutati. Multi adulti nu stiu sa faca lucrul asta. Vor invata sa ajute. Si mai multi adulti nu cunosc asta. Ca adult traiesti ceea ce ti-ai proiectat in copilarie. Cele mai mari fobi le avem din copilarie, cele mai multe comportamente le avem in functie de ceea ce am gandit, am perceput, la varsta frageda. Parintii care interzic copiilor anumite lucruri, le imprima in subconstient ca ei nu au anumite „drepturi”. Parintii care accepta totul din partea copiilor le inoculeaza ca au toate ” drepturile”. Cum este bine?… sa reusesti un echilibru. De unde sti?.. In multe cazuri simnti.
discernămîntul e necesar în toate, de la el vine echilibrul. dar eu am adunat aici niște comportamente exagerate în niște situații banale și nici nu le-am enumerat pe toate. am specificat că le-am văzut în parc unde mediul e controlat și totuși… sînt părinți și bunici care nu-și lasă copiii de mînă și-i tîrăsc așa prin parc ca să… nu știu ce, nu sînt cu ei în parc? nu sînt sub supraveghere?, sînt copiii înfofoliți și-n iunie, dar pe bicicletă, sînt părinți care-și bat copiii în public, cum o fi acasă?? și-n general sînt părinți așa stresați și crispați în jur că nu știu ce se va alege de generația asta. generația mea n-a fost așa stresată de părinți la joacă și accidente banale, copilărești și uite ce generație de părinți a dat. părinți care cred că inventează ei acum, parentingul. că pînă acum specia umană nu s-a perpetuat fără regulile inventate de ei. foarte ciudat. nu toți, evident, sînt așa.
Cred ca ai plecat de la o idee buna si ai dus-o prea mult in extrema opusa. Apa in herastrau are peste 2m la mal. Se poate vedea asta iarna cand e secat lacul. Eu am 1.90 si daca sar jos, cu greu mai ies. Capusele si boala lyme sunt ceva serios si desi nu am copii, nu i-as lasa niciodata sa imparta locul de joaca cu caini. Si eu am copilarit in salbaticia pre si post comunista care era Romania. Am cicatrici pe un brat si o mare parte din spate. Cred ca as fi vrut ca parintii mei sa fie un pic mai grijulii. Dar da… parintii azi sunt mult prea grijulii si e plin de comportamente aberante in jurul nstru. Doar ca tu ai exagerat.
dac-ar avea 2 metri al mal, ar avea și sisteme de protecție: garduri, geamanduri, salvamari. acolo unde e mai adînc, în zonele unde vin vaporașele vara, sînt garduri și bodygarzi. în rest, e foarte mică. pericolul cred că e calitatea apei, nu adîncimea ei.
Asa este, nu toti parintii sunt asa. Excesele se regasesc in toate mediile…si s-au regasit tot timpul. Azi, daca ai lasa copiii nesupravegheati asa cum de multe ori au fost nevoiti parintii nostri sa o faca, ai putea fi decazut din drepturi. Netrecand prin experienta stringerii de inima atunci cand iti vezi copilul in pericol este, relativ simplu de povestit. Sunt de acord ca sunt multi parintii care exagereaza….( intre noi fie vorba asa au fost invatati). Au transformat o lipsa de atentie din propria copilarie in exces la polul opus. Copiii copiaza ceea ce vad, pe parcurs se educa, corecteaza si devin adulti. Acum realizeaz cat de profunda este similitudinea dintre copiii si copii (adica copiii sunt copiile nostre). Eu am avut curiozitatea sa-mi analizez copilaria, prin ochi de adult. Regasesc in comportamentul meu de parinte atitudini care mi-au placut la parintii mei, iar ceea ce m-a afectat pe mine am incercat sa evit. Concret, nu accept bataia, (eu nu am fost lovita niciodata) nu pot concepe o astfel de forma de educatie.in alta ordine de idei mama mea pentru a ma incuraja m-a provocat intotdeauna ” ai reusit asta …ok toti o pot face, sa vedem cum faci sa fie super” m-a ambitionat, am reusit sa-mi depasesc limitele si realizez ca a fost foarte bine, copil am suferit ca nu ma incurajeaza si altfel…eu pun limite ii incurajez pe copiii mei in fiecare zi spunandu-le cat de extraordinari si nemaipomeniti sunt si ca ei pot sa le depaseasca. Nu vreau sa se inteleaga gresit, mama este totul pentru mine, multe din decizii nu le-am inteles decat in momentul in care eu am trecut prin experiente similare. Articolul este general…si din punctul meu de vedere, usor exagerat :).Doamna Laura mi-a facut placere sa discutam, sper sa o mai facem. Subiectul este profund. Adultii reactioneaza asa azi doar pentru ca ei nu au fost auziti, ascultati…ieri.
eu găsesc excesiv comportamentul unor părinți, nu postul ăsta, și-ntr-o extremă și în alta: n-am scris acum despre părinții care-și lasă copiii să urle în public, să se pipi pe prosopul tău la mare, de fapt despre asta am scris în alt post, să se pipi în parcare la kaufland, să lovească alți copii, să fie obraznici cu profii ș.a.m.d. ce distracție o să fie cînd o să scriu despre astea ha 🙂
Eu va inteleg pozitia, cu atat mai mult cu cat avem acelasi tip de temperament. Sunt de acord ca unii oameni fac excese. Toti facem excese intr-o forma sau alta, toti parintii au facut, fac si o vor face, si asta indifernt ca vorbim de parintii de ieri, de azi sau de maine. Unii au un anumit nivel de educatie, altii nu au deloc. Ce exemplu dam? Asta este intrebarea. Din post …care este lectia? Inteleg ca este o luare de pozitie… o critica, ok accept. Dar care este lectia? Unele aventuri din copilaria dumneavoastra au fost riscante, sau au fost povestite „riscant”.
toți copiii din generația mea au avut aceeași copilărie riscantă. și n-au pățit nimic. nu m-am jucat niciodată singură, și prin tot ce-am povestit am trecut cu vecini, veri, prieteni. de cînd au început comentariile aici, chiar mă gîndesc cîți au ieșit cu picioare rupte măcar din copilăria asta și nu-mi amintesc pe nimeni. au fost, cu siguranță, dar nu în vecinătatea mea. un singur coleg a ieșit nebun din liceu dar asta din cauza divorțului foarte urît al părinților și mai apoi al morții mamei lui. un copil pe care nimeni nu l-a salvat. azi îmi dau seama de asta…
dar condițiile acelea nu pot fi recreate și nici nu trebuie. azi nu mai poți veni pe jos, singur de la școală, cum veneam eu, azi ai telefon mobil și FB… părinții nu pot fi chiar așa relaxați ca pe vremea mea, e mai plin de nebuni, bolile s-au modificat și complicat și ele etc etc etc. știu, cunosc, trăim în aceeași lume. mesajul și îndemnul ar fi să nu crispăm copilul de dragul de a-l crispa. să-l învățăm că totul îl va răni și că numai noi îl putem apăra. copiii cad și se ridică și marile răni nu de la o mînă ruptă vin. rănile cele mai mari mi le-au făcut adulții în cap și-n suflet, nu atunci cînd n-au văzut că m-am urcat pe casă, cu alți copii și am spart țiglele.
Ilinca, de care am povestit ca n avea voie pe iarba ca o maninca capusele, avea probabil 17-18 ani, se pregatea de examene. Maica sa urla la ea ca o sa rateze examenele din cauza capuselor. Nu stiu de ce au venit in parc, in conditiile astea
Nu toate lucrurile ii pot rani, unele pot fi evitate. Mi-as dori ca cei doi copii ai mei sa invete sa se ridice ajutati sau singuri. Sa inteleaga ca anumite aspecte pot fi prevazute si sa nu riste inutil. Cred cu tarie ca ranile din suflet sunt dureroase si greu de vindecat, cateodata ai nevoie de ani si mult efort pentru a trata astfel de rani. Postul in sine are multe fatete.. Ce am inteles eu… in primul moment, ca nu aveti copii, va rog sa ma iertati dar asta este primul mesaj. Al doilea… mai profund si mai personal. Dincolo de aparente sunt lucruri nescrise, nespune. Comparatiile mi-au strarnit….”revolta”. desi cuvantul este mult prea puternic. Am inceput sa citesc comentariile atat de pe blog, cat si de pe Agora, sa inteleg. Comportamentele parintilor de azi sunt reactii ale comportamentelor parintilor de ieri. Da sunt foare multi parinti care desi se cred adulti nu au trecut de adolescenta chiar daca au 30,40,50 de ani. Da sunt multi parinti care au devenit obsedati in a fi excesiv de protectori. Da este mai usor de suportat o durere fizica, decat sa ai sufletul ranit. Eu vad parinti cu suflete zdrobite, incapabili sa se adapteze pentru ca nu a avut cine sa ii invete. Din povestirile de odinioara vad pericole… nu tigla sparta, invatatul inotului in Mures m-a cutremurat, nu imi imaginez cum ar putea invata copii mei asta singuri. Au invatat impreuna cu noi. Nu o sa uit niciodata clipele in care baiatul meu avea 2 ani era in colac si un vad l-a smuls de langa mine si l-a rasturnat. Era cu capul in apa iar eu am simtit ca trec ore si ca sunt incapabila sa ajung sa il scot din apa.A durat poate o jumatate de minut, pentru mine… senzatia de neputinta m-a inebunit, eram la un metru si nu puteam sa il ajut, cumplit. Nu imi imaginez cum sa cada pe sarma ghimpata cand ne putem cocota in copaci astfel incat sa evitam accidentari inutile. Au fost accidente? Da… nu le-am putut evita. S-au tait in parc in cioburi, au cazut cu bicicleta, au luat capuse… Se intampla. Prefer sa ii vad, sa ii incurajez, sa ii apar. Oamenii nu pot vedea alternativele pentru ca nu le cunosc, privesc cu ochelarii pusi de societate. Care sunt modelele… la tv, de la ora 17.00 cand omul ajunge acasa si pana noaptea tot felul de informatii care incurajeaza comportamentul parintilor. Stiri de genul… capuse, caini maidanezi, copii parasiti, cearta, scandal… Ce au vazut in familii? Au crescut singuri marea majoritate sau cu altcineva. Atunci cand un lucru iti este repetat de suficient de multe ori ajungi sa preiei informatia, apoi sa incepi sa o accepti si apoi o propagi. subiectul este mult mai profund decat pare la prima vedere.
eu găsesc excesivă grija de azi pentru răni fizice și, o excesivă lipsă de grijă pentru interior. copiii nu cresc protejați ci neexperimentați și fără mijloace cu care să se bată mai tîrziu pentru ce-și doresc. de fiul senatoarei plăcintă ce ziceți? acela ce și-a bătut prietena și s-a urcat cu mașina pe unul care-i luase ei apărarea? și care și pe judecătoare le sfida? acum e în închisoare, 6 ani!!! ăsta e un caz clar de copil căruia mama i-a rezolvat tot, care a crescut într-un mediu super-protejat și căruia nu i s-a întîmplat niciodată nimic. eu nu cred c-am trăit o copilărie riscantă sau ciudată ci dimpotrivă distractivă și foarte luminoasă. (în paranteză vă spun că eram prima la liceu, că nu stăteam numai pe casă, deci se poate cu de toate). așa se învăța acolo înotul, nu era ceva deosebit. nu de la 2 ani, mai tîrziu și nu am fost singură. erau găști mari și cumva era și mult mai multă responsabilitate ca azi. cît am stat acolo n-a murit niciodată niciun copil. cînd ai meu au fost în schimb overprotective și nu m-au lăsat în tabăra de schi de la Vatra Dornei, că vai de mine, dacă mi se întîmplă ceva?, mi-au făcut un deserviciu: așa s-a învîrtit viața mea că nici pînă azi n-am învățat să schiez dacă n-am învățat atunci.
e totuși un mister pentru mine că părinții de azi au ajuns așa din copii de ieri. așa niște părinți stresați. mă așteptam la mai multe de la generația mea. zeci de oameni mi-au scris sau au comentat pe margine și au avut același gen de experiențe ca mine. tot aceia le consideră pozitive și distractive. alții, în schimb, consideră un afront asemenea amintiri. un afront personal. și judecă exact cum am judecat eu doar că ei consideră că ei au dreptate să judece, eu nu. și, probabil că n-am copii, cum puteam să vorbesc așa? părintele e un individ stresat, primul din lume care a născut și crește un copil. nașterea și moartea sînt probabil cele mai banale experiențe umane, pentru că se întîmplă fiecărui om în parte, dar nah… mai sînt cei ce consideră că numai cu ei copiii lor pot avea experiențe, că totul trebuie să se întîmple într-un mediu sterilizat și atent selectat. eu le mulțumesc pe această cale alor mei că n-au făcut așa ceva cu mine și că am amintiri extraordinare și fără ei. am cunoscut cîțiva adulți de seră din ăștia și sînt groaznici, n-au nicio bucurie oriunde se duc. iarba are căpușe pentru ei, bulgaria are niște mardeiași ascunși în iarbă care-i așteaptă fix pe ei, parisul e murdar și plin de pericole, londonezii sînt niște măgari, totul le pute și ei sînt cei mai deștepți. și, în ultimă instanță, nu insist să vă conving deși sper, cum am sperat de la început că măcar pentru o secundă i-am făcut pe unii să se gîndească la ce le fac copiilor lor.
Doamna Laura, sub o forma sau alta am avut o copilarie plina de experiente oarecum asemanatoare cu a dumneavoastra. Nu judec, imi exprim un punct de vedere. Nu judec pentru ca nu v-am incaltat papucii. Dupa parerea mea intotdeauna exista alternative pentru orice, trebuie schimbat decat unghiul din care privesti. Nasterea poate fi unul din cele mai banale lucruri, este insa cel care face o mare diferenta in viata fiecaruia. Pentru mine a fost cruciala, m-a invatat ce este aceea responsabilitate, m-a invatat sa iubesc neconditionat, m-a invatat compasiunea. Sa nasti o fi simplu ( in multe cazuri nici asta nu este) sa iei decizia de a creste copiii si sa o faci, nu mai este nici banal, nici simplu.Si ceea ce cred ca este cel mai important, decizia de a da viata unui copil, odata implinita nu mai poate fi schimbata. Calitatea de parinte nu ti-o ia nimeni, depinde de fiecare om cum decide sa isi exercite acest drept. Nu vreau sa convind pe nimeni de nimic, spun decat ca lucrurile pot avea si alte culori in afara de alb si negru. In ceea ce priveste copilul doamnei Placinta presupun ca este un copil neascultat, lipsit de prezenta parintilor in copilaria lui, crescut cu ideea ca totul i se cuvine. Aceeasi generatie care a facut o mie si una de nazbatii azi reactioneaza asa. De ce? Totul in lume se dublica, oamenii si mai ales copiii fac ceea ce vad, dupa ce au trecut prin filtrul lor de gandire, in functie de propriile experiente, actioneaza. Asta este pentru mine un semn de intrebare… daca se intampla asta care o fi fost cauza?…. dupa parerea mea, lipsa de atentie si faptul ca nu au fost ascultati, au fost raniti sufleteste si inca nu si-au vindecat ranile. Dureros este ca o parte transmit fix acelasi impuls si generatie urmatoare. Si doamna nu este tarziu sa invatati sa schiati :). Eu experimentez des copilaria, poate si pentru faptul ca nu am trecut de vreo -10-11 ani si inca joc sotronul, ma cocot in copaci, manac verzituri ( in tobogan nu prea mai incap.. 🙂 ), joc pititea, si leapsa pe minciuni si sticluta cu otrava si curse de biciclete, si rata… :)…
domnu cristi, io vă șterg comentariile astea. oți avea o zi proastă, poate nu puteți preluca (=înțelege) ce ați citit, cine știe, dar nu merită să le las în conversație, așa pline de ură și gînduri și negre și stupide. să nu vă sonați de tot copilul ca să vă simți important. atît. adio. nu aștept răspuns și nici n-am să-l public.
Il chema Lalica,copil de tarani.Era altfel decat ceilalti copii,era putin asimetric si avea grave deficiente de vorbire,dar a fost singurul meu prieten adevarat caruia-i port si acum un dor nostalgic. Au trecut 52 de ani de atunci. Am copilarit impreuna in lunca Dunarii ,langa Turnu Magurele.Am cazut amandoi de mii de ori impunsi de puii de capra.Noi fugeam dupa iezi iar ei fugeau doar nitel in zig-zag,apoi se intorceau brusc , se uitau la noi cu cornitele in pozitie de atac si se luau de data asta ei dupa noi pana ce ne ajungeau si ne impungeau,apoi iar fugeau ca sa-i alergam noi , ca era randul nostru ,si tot asa..astea nu sunt povesti..asa a fost!Aveam in jur de 5-6 ani,eram murdari pana si-n gura, plini de praf si aveam mereu coji de bube nevindecate in genunchi sau pe coate.Primavara se revarsa Dunarea pana in curtile oamenilor,inca nu aparusera digurile inaltate de comunisti in anii ’70 .In apa aia revarsata ,plina de namol cu pesti si raci,am invatat sa inotam cu niste tugi legate cu sfoara pe sub piept , in loc de colaci din plastic.
Iarna,ne desparteam de sanie dupa cel putin 4-5 ore de stat afara, in cel mai serios ger si aproape toata iarna ne smiorcaiam nasul dar n-a fost nici-o tragedie in familie,era ceva normal,astea erau mizilicuri, treceau neobservate…
Cine nu s-a jucat impreuna cu prietenii din copilarie fara admonestarile bunicilor sau parintilor in
intervalul de la varsta de 5 la 12 ani,atunci cand ziua ti se parea o luna si vacantele o vesnicie,
nu a avut o copilarie adevarata..Cu asa ceva nu te-ntalnesti de doua ori in viata.
cam asta am vrut și eu să transmit. unii au înțeles, alții nu 🙂
Ai avut o copilarie riscanta ca mine si ca multi dintre noi pentru ca in momentele acelea nu erai supravegheata de parinti. Cel putin in cazul meu ieseam afara fara parinti si facem toate nebuniile posibile. Copii din parc probabil erau micuti , ce sa inteleg ca tu ai amintiri de la 3-4 ani facand ce te taia capul cand erai cu parintii in parc? Sau amintirile tale sunt de mai tarziu? 7-15 ani?
acesta se numeste Sindromul mamei grijulii si aceasta afecteaza foarte mult personalitarea copiilor. Mai tarziu ori vor deveni rebeli ori o vor suna pe mama sa o intrebe daca are voie sa manance inghetata sau mai rau cu cu sa se imbrace la balul de absolvire sau cu ce baiat/fata sa se casatoreasca.. iar cand copilul(devenit adult de acum )se va casatori ,mama soacra isi va baga nasul in familia ei\lui ca sa vada daca baiatul sau fata ei o duc bine…Viata nu ii va cocolosi ca mama si va rebui sa lupte singuri cu mai mult efort decat decat daca ar fi fost lasat samia singur propriile decizii. Aeasta eu o numesc privare de libertate….