sonorul filmelor românești


aseară am încercat să mă uit pe HBO la „După dealuri”, mult lăudatul și premiatul film al lui Mungiu dar n-am reușit. Șopocăiala cu accent moldovenesc, presărată pe alocuri cu icneli și suspine a fost pentru mine neinteligibilă preț de 10 minute, atît cît am am avut răbdare să mă uit la film. Apoi am schimbat canalul iritată. Asta în condițiile în care știu povestea, am cartea Tatianei Niculescu Bran și am văzut și spectacolul regizat de Andrei Șerban pe aceeași temă, spectacol care m-a impresionat profund la vremea lui. Dar filmul e film, chiar dacă cunoști povestea, cînd te așezi în fața ecranului te aștepți să îndeplinească niște minime și obligatorii condiții: să poți auzi – să poți înțelege! – și să poți vedea.
*
Condiții obligatorii și în teatru, apropo.
*
Nu accentul moldovinesc m-a deranjat (aviz amatorilor de reacții rapide și negîndite, degrabă vărsătorii de sînge nevinovat). Ci faptul că nu am înțeles. Nu sînt obligată să cunosc toate accentele locale din România. Dacă încep să vorbesc și eu pe aici în felul pe care l-am auzit la mine în Banat, în copilărie: „mem în tăleci după ciuparcă? adă niște lebăr din șpais.” – o să aveți majoritatea nevoie de traducere. Dacă tu, ca artist recunoscut, premiat, alegi să folosești atît de intens o culoare absolut locală, mă întreb de ce n-ai făcut-o accesibilă tuturor printr-o subtitrare. Pentru jurii de la Cannes s-a subtitrat, ei au fost deci mai norocoși ca noi, au putut citi tonele de text și l-au evaluat ca fiind remarcabil. Noi nu l-am putut auzi pe alocuri, mulțumită tradiției românești în sound design (cineva îmi spunea aseară pe FB că problema sonorului prost persistă de 50 de ani!! helăău! 50 de ani?), iar cînd l-am auzit nu l-am înțeles, pentru că nu ne-am născut în zona respectivă.
*
Mă bucur sincer că artiștii noștrii sînt recunoscuți pe plan internațional, premiați pe la festivaluri renumite. Dar mă simt prost în propria-mi țară cînd nu înțeleg nimic din filmele lor (nu înțeleg textul/dialogul pentru că e neinteligibil). Cînd jumătate din film dau sonorul mai tare sau mai încet, în funcție de ce actor intră în cadru, modific setările de pe două telecomenzi, și transpir nemaiștiind pe ce butoane să apăs, pentru că uite, au mai trecut 15 minute din film și iar n-am auzit bine nimic. Știți ce? Cînd se întîmplă asta mă simt … disprețuită, ignorată, neluată în seamă. Iritată. Și renunț să le mai văd. Aseară am schimbat „După dealuri” cu un policier de categoria B, cu Jason Statham într-unul din rolurile principale, un film absolut previzibil dar inteligibil. Și culmea, frate!, pe Jason Statham îl înțelegeam, deși nu vorbea în limba mea maternă. Nu vorbea nici o engleză de Oxford. Și totuși! De subtitrarea lor n-aveam atîta nevoie cît am avut nevoie la filmul lui Mungiu.

Poate sînt eu cel mai prost spectator. Am văzut cîteva mii de filme de toate genurile, am terminat o facultate și un master cam de specialitate, dar să zicem că-s cel mai prost spectator posibil. Și chiar și așa, de ce nu vreți să faceți filme și pentru mine? În România se fac filme doar pentru juriile diverselor festivaluri europene? Ce folos că a luat la Cannes premiul pentru cel mai bun scenariu, cum se laudă în trailerul de mai jos, dacă jumătate din țara lui – cel puțin – nu-l poate înțelege?

Anunțuri

4 gânduri despre „sonorul filmelor românești

  1. buna. da si eu am vazut aseara filmul asta ,, dupa dealuri,,( sau cel putin am incercat ) si nu am inteles mare lucru din el in afara de cateva injuraturi. nu este vorba aici despre accent fiinca si eu sunt moldoveanca si ar fi trebuit sa inteleg ce se vb in film dar din pacate ….am sa incerc sa-l caut online , imi instalez boxele si sistemele de la pc pt un sonor corespunzator si poate am noroc sa-l vad cum trebuie fiindca povestea in sine e interesanta.

    • Se numeste ilustratie sonora ceea ce cauti tu. Sau post-productie. Folley (arta de a inregistra efecte sonore care par naturale, scoase din locul cu pricina in care s-a filmat), dubbing (dublare – si asta se refera la refacerea vocilor trase prost, dar nu numai). Toate astea, probabil, nu le avem. La montajul audio se pierde tot atat cat si la cel video. La filmare, pe platou (on location) trebuie sa ai microfoane directionale, trebuie field-recordere ce costa 4-5 mii de euro bucata, trebuie sa fie toate sincronizate la nivel de frame (cadru) si asa mai departe. Scoala care te invata asa ceva este aproape inexistenta in Romania. Romanii sunt surzi, asculta muzica la „boxe de calculator” si de obicei cand se uita la filme, in casa e galagie, se „rontaie” chestii, comenteaza peste film si asta e. Nu e vina noastra, toata revolutia hi-fi la noi s-a intamplat in 40 de ani pe radio-ul VEF sau picap-ul PACEPA sau cum se traduce, MONO. Deci, why bother?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s