My personal heroes


“Ia să vedem: Albuţa e acolo unde stă de obicei, uite-l şi pe Negriciosu’, n-o văd pe Prinţesa, a, ba da, e acolo, uite-l şi pe ăsta cum doarme cu labele spânzurate în afara trotuarului, ăsta-i ăla pe care l-a lovit maşina, săracul, vai de capul lui! Cum arată? Spune-mi sincer, crezi că arată rău? Zici că nu? Nu zici aşa, doar aşa ca să-mi fie mie mai bine, da? Bine, te cred … uite-i şi pe Trei Picioare şi pe soră-sa, Grasa; asta-i Cora? N-am mai văzut-o de mult. Cora o fi? Ea e, dar ce-o fi căutând aşa departe de casă? A!, uite-o şi pe prietena ta, Tzuka, ne-a văzut, să vezi că vine după noi, ah, uite-o cum aleargă după maşină! E singură? Nu, e cu Vasile. Vai, la garaje n-am mai fost de 3 zile să le dau de mâncare, sunt lihniţi, terminaţi, dar nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot, pe cuvânt!”

*

Cea care vorbeşte aşa e Alice. Alice şi atât pentru că, deşi o ştiu de câţiva ani, nu-i ştiu numele de familie. Într-un fel îmi place chestia asta, dacă mă gândesc mai bine. Relaţia noastră are un aer familiar, intim, autentic. Ştiu despre ea tot felul de lucruri cu adevărat importante, chiar nu avem o relaţie formală şi protocolară. Numele de familie e un amănunt. Ceea ce este ea, ce face ea e mult mai important.

Alice are grijă de mai toţi câinii din bucăţica noastră de cartier. Din acest cvartal plin de blocuri mari de 10 etaje cu scări multe şi alte câteva clădiri de 4 etaje, toate înghesuite pe o suprafaţă insuficientă faţă de amploarea lor şi de necesităţi. Faţă de numărul de oameni care locuiesc aici. Spaţiile libere au fost invadate de maşini, există puţine locuri de joacă, niciun loc pentru seniorii care vor să stea afară vara, niciun loc pentru animale de companie; şi chiar puţinul spaţiu verde aflat nu foarte departe a fost ocupat de nişte blocuri ANL. Nişte blocuri construite neinspirat într-o zonă unde le-a fost inundat aproape imediat subsolul. Mii de oameni ne înghesuim pe bucăţica asta aglomerată, copii se joacă pe trotuar sau pe stradă, mai degrabă stau pe biciclete in faţa scărilor de bloc pentru că n-au unde să se plimbe, pensionarii stau tot acolo, beţivii noştri sunt adunaţi ceva mai încolo, în faţa mini-marketului local  – lipsa facilităţilor minime menite să ne ridice calitatea vieţii duce la tensiuni, la încordare, la supărare dar nimeni nu pare să cerceteze cauza –  iar printre noi, cu ajutorul a câtorva persoane inimoase, supravieţuiesc şi câinii comunitari.

Bine zis comunitari. Căci după eforturi câteodată supraomeneşti, cea mai mare parte s-au integrat şi au fost acceptaţi de comunitate. Aşa cum e ea, cu oameni cărora le e frică de câini atât de tare încât recurg la gesturi extreme ca să-i extermine, cu alţii care doar sunt dezgustaţi, cu indiferenţii dar şi cu iubitorii de animale. Cu cei care le aruncă pe geam de mâncare deşi nu e igienic şi nici eficient. Dintre toţi, Alice a făcut cele mai multe pentru câini. Îi ştie pe toţi pe de rost, le ştie originea, familia, istoria, bolile. Cel mai adesea tot ea îi hrăneşte. Nu e singură în toate aceste demersuri. Multă vreme s-a ajutat, a uzat până la limită de bunăvoinţa unui doctor veterinar care locuieşte tot la noi în cartier: Nicolae B. Un fel de Doctor House local – foarte asemănător celebrului personaj din serialul cu acelaşi nume, exceptând bastonul şi şchiopătatul – energic, cinic dar cu infinite resurse de răbdare şi, în fond, cumsecădenie. Practic şi dur, înţepător ca o aromă prea tare, nu se sfieşte să-ţi trântească în fată adevărul cu toare costurile de rigoare. Te diagnostichează rapid şi pe tine şi animalul tău de companie, pentru că, mi-e uşor să comentez de pe margine, câteodată suntem mai bolnavi decât animalele noastre. A tratat pe gratis sau pe preţuri de nimic ani de zile câinii aduşi de Alice. Pe mulţi i-a salvat de la moarte. I-a castrat. I-a deparazitat. Am trecut şi eu prin momente dramatice în cabinetul lui, atunci când încercam s-o salvăm pe Tzuka de o otrăvire cu anticoagulante. Da, cu anticoagulante. Atât de înrăiţi au devenit unii oameni. Nu ajunge că omoară animalele – născute pe stradă în fond numai din vina noastră – dar încearcă să le omoare în modul cel mai crud cu putinţă. Din frică, din cauza unor frustrări care, de cele mai multe ori n-au pornit de la văzutul unei cozi de căţel fluturate în vânt. Am petrecut deci 3 zile tensionate acolo, în cabinetul doctorului Bercaru, şi am văzut pe viu cum, vorba lui înţepătoare, care deobicei mă face să mă simt într-un fel de nesiguranţă – e una din foarte puţinele persoane care mă fac să mă simt aşa – se transformă într-o voinţă de fier, într-o concentrare şi conectare cu problema pe care o are de rezolvat, de 100 %. „Ori moare ori trăieşte” – m-a ameninţat în ultima zi cu siringa plină probabil de vitamina K şi eu am gândit: „ei da, de parcă ar mai exista ceva între”. Dar într-o secundă, toată hotărârea lui şi toată voinţa lui de-a lupta cu nenorocitele alea de anticoagulante m-au făcut să accept fără să clipesc tratamentul şoc pe care-l pregătea. Şi aşa Tzuka a scăpat. Şi şi-a făcut rost de o stăpână – eu – şi apoi de încă doi tutori – vecinii mei Tia şi Vasile – care o scot la plimbare în fiecare după-masă. Doctorul Nicolae B. i-a făcut carnet de sănătate şi tot cu el i-am ales numele ăsta trăznit. L-a amuzat teribil: „hehehe” – îmi spunea în timp ce completa acolo la carnet – „acum o să spui tuturor că nebunul ăla de doctor i-a dat numele ăsta şi l-a scris aşa cu tz şi k”.

Păi da. Chiar vreau să profit de această ocazie şi să spun tuturor. Veterinarul ăla nebun, Nicolae B., a salvat zeci de căini fără stăpân de la moarte, şi alte mii cu stăpâni cu tot, a castrat nenumăraţi, a ajutat-o pe Alice cât a putut, a salvat-o pe Tzuka şi i-a dat numele ăsta trăznit, scris aşa cu tz şi k.

*

Tzuka s-a născut pe stradă, cine ştie unde. Pe când era doar un căţelandru a lovit-o maşina. Eu am auzit asta din bucătărie şi aşa am făcut cunoştinţă cu ea. Am tratat-o tot la Nicolae B., şi am adoptat-o parţial. O ţineam doar sub obervaţie, o programasem pentru sterilizare, o deparazitasem. Dar n-o ţineam în casă. Credeam că merge şi aşa, dar n-a mers. În câteva luni a devenit şefa haitelor de câini din cartier, spaima copiilor, bătrânilor, biciliştilor, motocicliştilor, pritenilor lui Bachus. Jurase probabil moarte tuturor cauciucurilor sau roţilor aşa urât se arunca la ele. Se dădea mare probabil. Avea prieteni şi duşmani. Pe Betho îl ştia de când era puiuţ. Betho – prescurtare de la Bethoven – era unul din preferaţii Atenei şi Melei, două vecine care fac şi ele destul de multe pentru câinii de pe stradă. Şi o ajută şi o susţin moral şi pe Alice. Betho crescuse mare şi lăţos – de aici şi numele – şi hălăduia prin cartier cu Tzuka pe vremea când aceasta nu se mutase la bloc şi nu-şi făcuse rost de stăpâni. Betho era un simpatic şi un mare mâncăcios. Aşa se face că n-a lăsat-o pe Tzuka să mănânce mâncarea otrăvită: cea mai mare parte a mâncat-o el. A murit în chinuri groaznice şi ne-a întristat pe toţi. Şi a salvat-o pe Tzuka.

*

… de când s-a mutat din stradă în casă, s-a transformat din spaima cartierului într-un căţel pe care nici nu-l văd, nu-l aud. S-a schimbat. Nu numai ea. La câteva săptămâni după ce s-a mutat în apartament, într-o seară când ne întorceam de la plimbare, vecinul de vis-à-vis căruia îi rupsese o dată pantalonii, îmbărbătat foarte tare cu mult, tare mult alcool, ne-a aşteptat în faşa uşii cu un ciocan în mână. „E pentru ea, nu pentru tine” – mi-a zis bălăbănindu-se nesigur pe picioare. Mâna mi s-a încleştat pe telefonul mobil din buzunar. Prima intenţie a fost să sun la 112. L-am sunat în schimb pe administrator care a venit imediat împreună cu soţia lui. L-au liniştit cum au ştiut. Şi au lut-o pe Tzuka în grijă. Pe vecin doar am ameninţat că-l pârăsc la poliţie. Asta a fost acum 3-4 ani. Acum 3-4 luni, acelaşi vecin mi-a arătat pe muţeşte – nu prea îi mai vorbesc de atunci – că şi-a luat o căţea. E mică-mică şi o cheamă Zuzi. „Pentru fetiţă” – mi-a zis. Două săptămâni a ieşit fetiţa cu ea (păi nu? Câte zicem că facem pentru copii şi nu ducem nimic la capăt? Responsabilitatea proprietăţii unui animal de companie e pe măsura lor şi totuşi, câţi dintre noi insistăm să ducă acest exerciţiu până la capăt? ). Acum îl văd mai mereu pe el, o ţine tot timpul în lesă, cam zmucit, cam brusc, dar, esenţial, a făcut fără să vrea un pas în tabăra cealaltă. „Aşa-ţi trebuie” – îmi zic şi zâmbesc larg, pe după pălărie, sau din maşină, sa nu mă vadă şi să se simtă nu ştiu cum – „să vezi şi tu cum e”. Am învăţat ceva fundamental din aventura asta fioroasă. Cu multă răbdare şi sub influenţa unui exemplu bun şi oamenii şi câinii se pot schimba în bine.

*

Aşa că nu ne-am lăsat. Mela are grijă de exemplu de o familie mare de câini, cam sperioşi, cam sălbatici şi cam agresivi cu cei pe care nu-i cunosc. Nu se lasă atinşi nici măcar de ea, care le dă în fiecare zi de mâncare. Ziua stau ascunşi pe sub maşini şi nu-i vezi. I-a castrat aproape pe toţi, au mai rămas unul sau doi pe care nu-i poate prinde. Cu niscaiva ajutor specializat, cu ceva tranchilizante, ar putea rezolva şi problema asta. Astfel familia aceea de câini s-ar împuţina relativ repede în mod natural – dintre toţi câinii noştri ei o duc cel mai prost pentru că fiind mulţi nu şi-au găsit cuşti libere sau scări de bloc lângă care să se aciuiască. Alice, Ani, si Cornelia l-au salvat şi pe Trei Picioare şi au castrat-o pe Grasa, soră-sa. După ce a stat săptămâni în şir amărât din cauză c-avea laba ruptă, şi-a revenit spectaculos după amputare. E vesel şi prietenos şi, împreună cu Grasa au fost acceptaţi în spatele unor blocuri de 4 etaje. Au găsit acolo chiar 3 cuşti libere. Cornelia le duce apă în fiecare zi şi câteodată mâncare. Mulţi dintre cei ce locuiesc în acele blocuri se laudă că fac câte ceva pentru ei şi am observat că toţi cei ce au maşini parcate acolo se feresc să nu-i lovească.

*

Pe scurt, toţi câinii din bucata noastră de cartier sunt supravegheaţi şi în mare parte castraţi. Unii dintre maidanezi sunt şi deparazitaţi primăvara datorită tot ajutorului dat de doctorul Nicolae B. Tzuka are tot mai mulţi prieteni şi tot mai puţini duşmani, deşi şi azi mai sunt câţiva care se feresc din calea ei când o văd, în ciuda faptului că iese doar însoţită. Una peste alta dacă n-ar mai fi aruncaţi din alte părţi generaţii noi de pui, pe ăştia i-am putea, chiar i-am putea ţine sub control. Noi ăştia care facem câte ceva, cât putem, puţin, şi Alice care face restul. Alice.

*

„Mă laşi aici la colţ să-i plătesc oasele lui Salman? Azi trebuie să mă duc la garaje ăia n-au mai mâncat nimic de trei zile”. Alice are un salariu de 1200 de lei din care plăteşte chirie, mănâncă ea şi fiul ei şi hrăneşte şi doftoriceşte 50 – 60 de câini. A cerut ajutor? Da, dar asociaţiile de profil sunt depăşite de situaţie şi nu prea au cum s-o ajute. Pe vremuri, tot din banii ăştia plătea hingherii s-o anunţe din timp când vin ca să-şi ascundă căinii; iar câteodată mai scotea câte unul din mâinile lor, câte unul mai fraier care nu fugise la timp. Mulţumesc lui Dumnezeu, măcar stresul ăsta nu-l mai are acum. Cum trăieşte din banii ăştia? Cum face atât de multe din atât de puţin? Nu mă întrebaţi că habar n-am. Mi se pare imposibil. Cred că nici nu-mi vine să mă gândesc ce viaţă au unii. M-aş speria. N-a mai făcut nimic pentru ea de cel puţin 10 ani, poate mult mai mult. N-a mai fost la un dentist sau la vrun control medical din mileniul trecut probabil … are prietene cu probleme atât de grave şi de complicate încât, de câte ori îmi povesteşte îmi vine să-i zic: „ia mai dă-le încolo, nu le ai destul pe ale tale?” Dar n-o fac, pentru că în adâncul sufletului ştiu că oameni atât de încercaţi ca ea nu găsesc înţelegere decât la alţi semeni care au o viaţă la fel de grea. Nu are altă familie în afara fiului ei. Tătăl ei a murit în Germania în 1989, mama a maltratat-o şi a chinuit-o toată copilăria iar acum n-o primeşte în casă deşi are vreo 2-3 apartamente în zonă. Închiriate.  “Dar cum măi Alice, cum de te bătea aşa, nu intervenea poliţia pe vremea aia, nu existau servicii sociale?” „… eh, existau pe naiba!” – îmi răspunde ea cu năduf. Nu mai insist căci nu vreau s-o necăjesc, are destule pe cap. Şi uite aşa îmi explic cumva efortul extraordinar pe care-l depune pentru ajutarea acestor fiinţe nevinovate. Dragostea lor necondiţionată umple golul lăsat de atâţia oameni.

*

În rest, ce să vă mai spun? Alice, Nicolae B., Cornelia, Mela, Ani şi toţi câinii care s-au străduit să ne înţeleagă şi să ne accepte aşa cum suntem sunt eroii mei personali din ultima vreme. Sunt convinsă că peste tot în ţară există astfel de oameni, că peste tot e la fel. Doar că … oameni de felul ăsta … nu se văd. Oricum nu la televizor. Prin presă foarte puţin. Mulţi se feresc de ei deşi, doar Dumnezeu mai poate înţelege de ce. Alice e mai degrabă catalogată ca nebună, deşi toate eforturile ei ajută mica noastră comunitate. O fac mai bună. Există destui oameni extraordinari în ţara asta, oameni care fac lucruri incredibile, oameni cu un fond pozitiv imens, care trec neobservaţi, total ignoraţi. Oameni care au început să lupte să schimbe ceva în noua societatea pe care, cel puţin teoretic o construim acum. Din păcate nu sunt susţinuţi în eforturile lor, deşi, în acest caz specific cu un minim ajutor specializat, Alice ar face minuni. Nici nu vreau să mă gândesc câţi bani aruncă administraţiile locale pe prostii, pe lucruri de care NU avem nevoie, cât de puţin îşi cunosc teritoriile pe care le administrează şi pe oamenii care locuiesc acolo. De fiecare dată când se pune problema castrării cânilor sunt vehiculate sume astronomice, soluţii fantasmagorice, neputinţe mimate. Nimic mai neadevărat. Mare parte treaba a fost făcută deja, iar costurile au fost acoperite de oameni. Din buzunarele lor, sărace sau nu.
*

Am ajuns acasă. Cu un căscat prelung, Tzuka se dă jos din pat – căci din Mare Vagaboandă a ajuns Mare Prinţesă – se întinde puţin, trece cu grijă pe lângă Pătuţu – un motan de 12 ani, conservat perfect, el e Regele aici şi nu trebuie deranjat -, şi vine şi mă amuşină cu botul ei cald şi umed. E felul ei de-a mă întreba unde am fost. O mângâi pe cap şi sub barba ca de ţap, mai stă 5 minute cu mine, apoi se duce şi se-ntinde pe covorul roşu din sufragerie. Închide ochii liniştită: nimic rău nu i se mai poate întâmpla. Adoarme. Fie ca şi somnul vostru să fie senin şi fericit ca cel al unui căţel. Şi Dumnezeu s-o ajute pe Alice şi să-i mai uşureze povara mult prea grea!

Anunțuri

2 gânduri despre „My personal heroes

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s