butonul magic


mă uit în jur şi mă întreb: cât mai durează până se declanşează o epidemie de … nebunie în Bucureşti? Toate semnele sunt acolo: claxoane intense şi repetate fără niciun motiv, feţe distorsionate de furie şi ură, îndărătul geamurilor, mâini agitându-se spasmodic în jurul capului, unghii înfipte în carne, gesturi bruşte, trageri de volan, ieşiri în peisaj, iar claxoane, ferestre coborâte agresiv, capete scoate pe geam, ochi ieşiţi din orbite. Toate acestea le poţi vedea, mereu în alte interpretări ce respectă cu sfinţenie aceleaşi canoane, la 11, la 12, la 1, 2 sau 3  sau oricând şi oriunde în capitală. Gestul precede mânia care precede furia cu o rapiditate uluitoare. Nu se pune problema că ai făcut ceva care să provoace o aşa manifestare, AICI, în acest oraş TOŢI facem aşa ceva în fiecare zi.  Toti gresim, fără excepţie. Toţi tragem de traficul ăsta insuportabil să ajungem undeva, cu cât mai repede cu atât mai bine. Ştim bine toţi că nu poţi merge în mai mult de 3 locuri diferite si îndepărtate unul de altul în Bucuresti în aceeaşi zi (poate doar noaptea), pentru ca pur si simplu timpul nu-ti ajunge. Toti contribuim la situaţia asta măcar şi prin delăsare, prin lipsa atitudinii şi a revoltei, si prin felul nostru unic în lume de a aştepta şi acum şi mereu ca problemele noastre să ne fie rezolvate de undeva de sus. Toţi aruncăm gunoaiele pe jos, NU sortăm deşeurile, toţi ne-am luat maşină – una veche, mare şi care poluează mult dacă se poate – toţi consumăm prea mult şi nu producem nimic, toţi mai degrabă am fura decât să muncim cinstit. Toţi construim case urâte fără aprobare, aproape toţi am dărâma ce e vechi şi frumos de dragul unui P + 16, toţi parcăm maşina pe trotuar  (fără să cerem vehemet primăriei parcări sau mijloace de transport eficiente). Toţi ne angajam rudele şi prietenii la locul de muncă, mai ales dacă sunt indolente şi insolente, şi cel mai bine daca sunt incapabile. Toţi ne dorim lucruri care nu ni se cuvin şi niciunuia nu-i place adevărul.  Aşa ne comportăm, aşa trăim, aşa e lumea din jurul nostru. Ceea ce se întâmplă e un rezultat normal şi firesc, şi de aceea nu înţeleg de unde atâta disperare şi agitaţie.

*

Pentru că, culmea!, când vorbeşti liniştit cu fiecare în parte, adică în micul răstimp cât încă nu te-ai decis să-i rupi capul ăla urât de pe umeri celuilalt – dacă poţi -, fiecare în parte deci, e total nemulţumit de încâlceala asta de viaţă socială în care ne zbatem în fiecare zi. Fiecare înjură primarul, preşedintele sau premierul, şeful idiot şi curva aia de secretară. Dar doar atât. E doar un efluviu de furie şi manie, de aroganţă, câteodată transpusă în pumni şi palme, vene umflate şi fălci trosnind, care ne sufoca în fiecare zi. Transpusă în nervi, banalii nervi, care trebuie să suporte toată aceasta tensiune inumană, bestială, neomenească. Cât despre a face ceva practic şi util pentru a schimba lucrurile … ehehehe …  Romanii încă aşteaptă pe cineva să vina şi să apese pe butonul acela magic, să ridice receptorul roşu – ce ne mai place acest mit – şi să de un ordin scurt, care să rezolve tot. Şi întârzierea acestui cineva care nu mai vine o data sa ne salveze din viaţa asta ne înnebuneşte pe toţi, suntem de-a dreptul isterici, dezumanizaţi, gata să ieşim în stradă şi să sfâşiem beregata celui de lângă noi, doar-doar s-o întâmpla ceva, poate sângele aproapelui care ne-a incomodat, pe stradă, în trafic, în scara blocului sau la serviciu să ne mai răcorească.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s