femeia muta


oareşicum în surdina ascult radioul împreună cu colegul meu de vis-a-vis, el are boxe, ergo, ne este superior şi în fond a devenit un DJ local. Noroc ca e cumva sensibil la sugestiile noastre asa ca ascultam un post de radio rezonabil, nu ceva ZU-per naspa.

şi iaca asa îl aud pe unul din fraţii Vintila, habar n-am care, citind mesajele unor ascultători, fiecare spunând ce ar inventa şi dez-inventa în viata lui = cu efecte în viata tuturor.

*

pai şi unu zice c-ar inventa femeia muta.

*

pai zic şi io atunci. Daca maximum cu care poţi relaţiona este o femeie muta … cât de dezvoltat mental eşti tu? Poate nu eşti în stare sa porţi o conversaţie? Si atunci preferi o femeie muta ca în fata ăleia crezi ca n-ai sa te faci de ras? N-ai mai citit o carte din liceu şi la filme nu te uiţi pentru ca adormi? Crezi ca bicepsul e muşchiul cel mai important din corp?  Sau cu ce tip de femei de înconjori dacă le dispreţuieşti atât conversaţiile? Poate ţi se mai spune Iri Columbeanu? Poate ţi-ar sta mai bine lângă un animal, deşi şi acela s-ar putea sa miaune, sa latre, sa chiţăie, sa behaie, sa cucurigaie.

*

Am mai auzit …”chestia” asta de câteva ori în viata. Niciodată n-am înţeles-o. Nu as putea sta lângă o persoana muta, la figurat, nu la propriu. Sigur, nu as rezista prea mult nici lângă un idiot care-mi spune cretinisme, lângă un blazat morocănos căruia nu-i mai place nimic, ma rog lângă unii care debitează exclusiv platitudini. Langa unu’ care n-a mai citit o carte din liceu si zice ca el citeşte pe net (deobicei anunţuri matrimoniale 🙂 ) . Dar nici fără comunicare, pe multe nivele şi satisfăcătoare pentru ambele parţi, nu vad cum as putea avea o relaţie cu cineva.

*

Cum va puteţi dori o femeie muta?

Reclame

Sonetul 116


SONNET 116

Let me not to the marriage of true minds
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O no! it is an ever-fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth’s unknown, although his height be taken.
Love’s not Time’s fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle’s compass come:
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
If this be error and upon me proved,
I never writ, nor no man ever loved.

Shakespeare

Colonelul Christopher Brandon


of course, colonelul Christopher Brandon e tipul de bărbat la care visam noi toate. TOATE. E şi mai în vârstă, are o istorie tragica în spate, a aşteptat ani de zile pana sa mai întâlnească pe cineva de care sa se îndrăgostească; e un fluviu de compasiune şi un ocean de atenţie şi înţelegere. Oh … şi are atâta pasiune … Nu ştiu de cine s-a îndrăgostit mai degrabă Jane Austen ( de colonel sau de mai tânărul şi „vrăjitorul” Wiiloughby?) când a scris marele ei roman, Sense and Sensibility, dar cred ca, la orice vârstă poţi vedea farmecul indiscutabil al aparent impenetrabilului colonel.

*

iar Willoughby, oh Willoughby! Nu ne-a tras-o el noua tuturor măcar o data în viata asta? Nu ne-a dat-o-n bot pana ne-a ieşit pe nas?! N-am plâns şi n-am sughiţat măcar o data după unul ca el, ignorându-l ca oarbele pe cel blând şi bun care nu avea ochi decât pentru noi? Si nu ne-a dat el prea uşor, nu ne-a schimbat pentru bani, sau faima, ori poziţie sociala ori altceva mai efemer, mai superficial … nu a plecat precum un las, după ce ne-a ridicat în heaven, făcându-ne sa credem ca raiul s-a întors din nou pe pământ? Dupa ce ne-a făcut sa credem, da-da, ne-a făcut sa sa credem pana într-atât ca ne iubeşte încât ne-am fi pus viata gaj pentru asta … şi l-am iertat, oh, l-am iertat, i-am fi găsit şi scuze … şi măcar de-ar fi fost un colonel Brandon lângă noi sa ne tina de mana după aceea.

*

Brandon e acolo, sa ne tina de mana … asta doar în carte şi în film. Si Doamne, bine c-ai lăsat măcar filmele pe lume şi actorii, mai ales, astăzi pe Alan Rickman sa tina locul atâtora care lipsesc.

*

şi dac-ar fi pe lume măcar încă un bărbat în stare sa privească sincer cum o priveşte Alan Rickman în film pe femeia de care s-a îndrăgostit personajul lui, eu ma duc şi ma prosternez la picioarele lui şi-l rog sa ma lase sa i le şterg de praf  cu parul.

*

şi uite asa, ma duc şi eu fericita la culcare cu Alan al meu!

––––––––––––––––-

da-da, ştiu. In ultimii ani l-a jucat pe profesorul Plesneala din Harry Potter. Ei bine, găsesc ca Alan al meu are un umor nebun dacă poate face asta după ce l-a jucat pe colonelul Brandon!!!

––––––––––––––––-

Despre ce am vorbit în acest post? Go buy „Sense and Sensibility” filmul ŞI cartea şi o sa înţelegi.

La noi nu se poate … vol. 2


pai răsfoiesc paginile virtuale după noutăţi, ştiri, prostioare – orice altceva decât ceea ce se vede pe posturile româneşti de ştiri. Jur ca atunci când am sa ma mut de aici, nu-mi mai pun cablu, nah …

*

… şi pe yahoo, pe front page, găsesc un exemplu clar şi fără echivoc de atitudine sociala: aflu cum fanii şi ascultătorii dar şi managementul posturilor de radio l-au pus pe lista neagra pe Chris Brown, da, ala de-a pocnit-o pe Rihanna şi-a lăsat-o cu buza umflata în noaptea aceea a premiilor Grammy. Adică nu-l mai cumpără, nu-l mai asculta, nu-l mai difuzează. Punct.

*

Nu pentru ca n-ar cânta bine sau ar fi un artist naspa. Ci pentru ca e un om naspa. Pentru ca s-a purtat naspa.

*

Dar asta nu se întâmplă în România, of course. Ci în Statele Unite. Credeţi ca am putea învăţa ceva din acest exemplu de atitudine sociala? Ca i-am putea bana şi noi din vieţile noastre pe toţi cei ce (ne) greşesc? Sau acest nivel social este haaaat, peste puterile noastre?

*

Sad news is in abundance this week, starting with the former prince of pop Chris Brown. Brown, who has been vying for a way to revitalize his career following his 2009 assault on ex-girlfriend Rihanna, has resorted to desperate measures to stage his comeback.

The 20-year-old singer-dancer, who plead guilty to felony assault and is on probation for five years, recorded an audio message Wednesday on Say Now asking his fans to „bring [him] back.” A humbled Brown said he needs his fans’ help. „Some radio stations aren’t playing my records,” he said. „They’re not being that supportive and I wouldn’t expect them to. But it’s on the fans…It’s in your power to bring me back.”

pitziponcul


n-am mai „ieşit” de ceva vreme, recunosc, şi asta, pentru că nu am mai avut starea necesară. Îţi trebuie aşa, un flux prin vene – acu’, nu neapărat de alcool – ci un flux aşa, un bâţ undeva în partea dorsală, ca să aştepţi să se facă 23.30 – 00.00 şi să ieşi din casă.  Şi fluxul ăsta trebuie musai să te mega energizeze pentru că, o să te ducă  într-un loc plin de fum, cu muzică la dispoziţia fluctuantă a unui DJ, printre oameni ieşiţi să se uite, nu să socializeze. Şi tu o să te pregăteşti, o să te freshuiesti, accesorizezi, machiezi … fâţâi prin faţa oglinzii; o să-ţi pregăteşti această ieşire en detail, ca mai apoi să stai în văzul tuturor de vorbă exclusiv cu cei cu care ai venit şi ăia 2-3 pe care-i cunoşti şi se află întâmplător acolo. Conversaţiile o să fie formate din propoziţii scurte şi onomatopee, pentru că orice altceva n-o să auzi. De fapt, mult din ceea ce ţi se va spune, n-o să auzi oricum dar pentru asta îţi pregăteşti un zâmbet năucitor, dai ochii pe spate şi spui daahaaha. În rest, dacă chiar n-ai ce să faci, bagi mâna în geantă sau în buzunar şi te sprijini în telefon.

*

Marea mea distracţie aseară, în clubul de super fitze şi ultra glamour, la petrecerea cu temă rafinată „design yourself”, care lansează acţiunea cu acelaşi nume – of course, copiată după celebra carte*** de acu câţiva ani … marea mea distracţie a fost „pitziponcul”. Mai mult decât atât, o ceată de pitziponci. A flock – cum spun englezii. S-au aşezat în stol ordonat în mijloc ca să-i vedem toate. Erau de toate mărimile şi în toate genurile stilistice la modă acum. Overdressed şi overdue. Multe variaţii retro ( cu finisaje vintage, hihihi)  sau gen english university boy; vreo două căciuli rămase de la Dani Oţil de anţărţ, şi un afro rasta cu un coc mai mare decât mam’ mare; a da, si un action man cu muşchii rămaşi pe afară dintr-o vestă de fâş. Frumoşi, decorativi, mmm-mmm-mmm, ce sa vă spun. Îşi etalau cu sârg pieptul lat, dorsalii, pectoralii şi fesierii bine lucraţi; da-da, mai multa masă musculară şi  mai puţină grăsime şi fără burta de bere = se poate dacă te preocupă şi vrei;  … şi în plus faţă de 99 % din bărbaţii români, aceşti pitziponci îşi lăsaseră părul mai lung de 1 cm. Asta chiar mi-a plăcut la ei: aveau freze. Bărbaţii români n-au, în general. Tunsoarea universală este acea de 1 cm, pe motiv că e mai comod şi că aşa nu le cade părul. Sau mă rog, nu-l văd ei când cade. Ce mai … am avut ce studia. Ba, după o vreme, pentru că m-am plictisit să-i vad numa’ dintr-o parte, l-am rugat – mai în glumă, mai în serios – pe tipul care stătea lângă mine, să se ducă să le spună să se mai întoarcă şi pe partea cealaltă, să mai facă schimb de locuri, etc …Tot holbându-mă la ei, am început să mă simt ca un baştan cu ban şi mertzan pe cale sa-şi aleagă pitzipoanca lui de pe ring.

*

Si în timp ce oarecum involuntar făceam aceasta analiză, mă întrebam: „bine-bine, îl agăţ pe unu, că prea par disponibili … şi … p-orma … ce-am să vorbesc eu cu el?”

*

Vedeţi că n-am înţeles nimic?

***

Cartea la care ma refer a fost scrisă de designerul Karim Rashid, se numeşte „Design Yourself”, i s-a făcut multa reclama şi pe la noi … şi este într-adevăr o carte specială scrisă de un om special.

Karim Rashid este unul dintre cei mai populari designeri contemporani, cu un portofoliu de peste 2.500 de proiecte. Lucrările sale sunt prezente în colecţii permanente in 14 muzee importante din întreaga lume, printre care San Francisco Museum of Art (SFMoMA) şi New York Museum of Modern Art (MoMA) .

La noi nu se poate


Cred ca romanii au pierdut perspectiva generala a vieţii … toţi trăiesc exclusiv aici şi acum, în acest interval în care totul pare blocat şi ca şi cum n-ar exista trecut care sa-i inspire şi nici măcar viitor la care sa spere.

De asta, când spui c-ai vrea sa schimbi ceva, îţi rad în nas şi te întreabă în diverse nuanţe de cinism şi ironie: chiar crezi ca se poate schimba ceva? – după care trag tot singuri concluziile: nu se poate. Si cu asta au terminat. Si-au închis orizonturile, şi-au înfundat viata, au exclus oricare alta varianta posibila. Viata lor se poate doar în „lumea” nu se poate.

Sa ne îmbunătăţim viata? Nu se poate. Sa facem cumva sa trăim într-un oraş mai curat? Nu se poate. Sa găsim soluţii pentru traficul enervant? Nu se poate. Sa găsim soluţii pentru spitale mai omeneşti? Nu se poate. Sa mâncăm mai sănătos? Nu se poate … Sa fim mai amabili? Nu se poate. Mai îngăduitori, mai buni, mai înţelepţi … Nuuuu, asta chiar ca nu se poate.

Întrebaţi-i pe cei din jur … ce cred ei ca se poate rezolva. Eu cred ca vor răspunde … nu se poate.

*

Păstoresc un blog colectiv pe site-ul companiei la care lucrez, casamea.ro . Încercăm sa creem acolo putina atenţie pentru imobilele de patrimoniu lăsate în ruina de dragul bunăstării unor dezvoltatori imobiliari. Ce răspunsuri primim? Aaaa, pai la noi? Nu se poate.

„Ideile generoase pot deveni realităţi doar atunci când exista cel puţin trei condiţii: oameni bine intenţionaţi, bani nedrămuiţi şi voinţă politica. Trei condiţii ideale şi nerealizabile.” – asa mi se spune/scrie pe acel site.

*

De exemplu, eu cred ca „voinţa politica” suntem tot noi. Doar ca nu avem voinţă.

*

Oare cum am evoluat din evul mediu; cum am scăpat de sclavagism, de analfabetism … de multe alte tare? Cum şi-au salvat alţii din alte tari patrimoniul? Cum şi-au construit o viata mai buna? Cum s-a scăpat de dictaturi, de monarhii, de iobăgie? Cum şi-au câştigat femeile dreptul la vot … Cum am scăpat de Hitler – şi am dat de Stalin unii dintre noi – apoi am scăpat şi de Stalin … si da, mereu e ceva de luptat şi de depăşit

*

Si de ce la noi nu se poate? De ce ne-am blocat în aceste 3 cuvinte?

the hurt locker


… sau dependența de adrenalină.

Unul din motoarele războaielor de tot felul este dependența de adrenalină. Altul ar fi dependența de ură, adînc înrădăcinată şi cu cauze uitate de mult. Probabil şi banii sînt cealaltă cauza, în acest triumvirat total mortal. Dar fără cei animaţi şi posedaţi de cele două dependențe menţionate mai sus nu s-ar întîmpla nimic din cele mai rele conflicte din lume.

The Hurt Locker despre asta vorbeşte. E povestea războiului unor bărbaţi ori prea fricoşi ori prea curajoşi, ori prea demenţi, ori prea săriţi, dar dependenţi de adrenalină, a unor naţiuni întregi dependente de adrenalină, talentat „pictată cu camera” de o femeie. Filmul merita văzut, are un scenariu bine scris şi interpretări pe măsură. Nici regia nu-i de lepădat.

… că tot sîntem în ajunul Oscarurilor, e interesant de urmărit lupta celor doi foşti soţi, ambii regizori, James Cameron cu al lui Avatar şi Katherin Bigelow al său Hurt Locker.  Parcă îşi duc lupta conjugală post divorţ şi în spatele camerelor de filmat; el făcând o pledoarie pentru pace şi renaştere spirituală, ea despre cît de puţine îţi mai plac în viață în afara unui război. Culmea!

*

În plus, eroii din Hurt Locker sînt portretele idealizate ale unor bărbaţi așa cum numai o femeie şi le poate închipui. Așa le trebuie, să vadă şi ei, bărbaţii, cum e să-i descrii într-un mod ideatic, la care nu se pot raporta, nici încadra şi nici ajunge 🙂