Romanii si telefonul mobil


Românii au o nevoie aproape organică de a vorbi la mobil. Însoţită fireşte de aceea de a avea un mobil scump, zgomotos şi sclipicios. Cine a avut măcar 14 – 15 ani prin  ’90, când a apărut telefonia mobila la noi, poate-şi aminteşte frustrarea celor care n-aveau telefoane mobile şi „înălţarea în grad” pe care o simţeau cei ce aveau.  Cazurile extreme mergeau până într-acolo încât unii  plecau de acasă cu o telecomandă neagră, mai subţirică, pe care o foloseau să-i păcălească pe alţii, mai proşti ca ei, să-i facă să creadă, da, că sunt dotaţi cu instrumentul suprem al desăvârşirii, fericirii şi succesului pe o anume scară socială.

Vă mai amintiţi vremurile acelea? E, nu ne-am schimbat mult de atunci. Ne cumpărăm tot aşa, fără rost telefoane mobile, vorbim la ele tot aşa, de impresie, a celorlalţi că a noastră … doar că acum, concitadinii, concetăţenii noştri sunt tot mai greu de impresionat. Estimp, s-au mai bătucit şi ei şi se lasă mai greu. Aşa că, apelăm la tot felul de trucuri noi, sonerii care mai de care mai zgomotoase, mai chicioase, mai băgăcioase în sufletele altora, telefoane mai scumpe decât salariul nostru pe o lună, vorbitul îndelung şi foarte vocal, mesăgiuitul, bipăitul, fotografiatul, cetuitul,  şi … în fiecare zi mai poţi adăuga ceva pe lista asta. Toate astea în speranţa că, în sfârşit, vom beneficia de atenţia pe care o merităm……..

( ăştia din jur, nesimţiţi, nu se uită suficient la noi, … ‘n mama lor de lipsiţi de simţ artistic. ce bă, ei au auzit de …. că era să zic ceva urât acum! N-au văzut că sunt prin preajmă? N-au remarcat cât sunt de special, n-au simţit aroma, boarea, atingerea de geniu? Eh, las’ că-i trezesc eu din amorţeală).

Finally, după ce ne-am cumpărat telefonul mega-ultra-scump şi o maşină maare şi sclipicioasa, ne-am vândut apartamentul din Berceni şi ne-am mutat la ţară la Pipera, acu’ de când avem fosă septică şi generatoare de rezervă, şi multe, foarte multe datorii la bănci, toţi ochii celor din jur vor fi aţintiţi asupra noastră. Atenţia celor din jur, eh, iată o răsplată pentru care suntem în stare să mergem departe, foarte departe. Puţine lucruri din viaţa noastră au atâta valoare pentru noi. Pentru clipa aia de strălucire, clipa în care ochii mari şi goi ai tuturor celor care ne înconjoară ne-au măsurat cu genele din cap până în picioare, pentru clipa aia … ah, cât de departe am fi în stare să mergem pentru clipa aia … un telefon de 5000 de lei o să ne aducă mai aproape de ea?  Să fie, să vină, e vreun magazin deschis la ora asta de unde să-l pot cumpăra?

Într-un fel barbar şi sumar, ne asemănăm cumplit şi neavantajos cu indienii ce puteau fi păcăliţi să-şi vândă aurul pe nişte mărgele de sticlă colorată.

*

Săptămâna trecută am fost la Viena. Una din multele concluzii personale care s-au întărit după aceasta călătorie a fost aceea că romanii au o legătura speciala cu telefonul mobil. O legătură care nu-i caracterizează pe cetăţenii altor ţări. Nici francezii, nici nemţii nici austriecii (3 ţări pe care le-am vizitat în ultimul an) nu vorbesc pe stradă la telefon. De auzi pe cineva vorbind pe stradă la telefon în timp ce te plimbi liniştit cu iubirea vieţii tale de mână pe malul Senei la Paris, ciuleşte urechea mai bine. Mari şanse sunt ca respectivul să fie român. Dacă nu e român sigur e algerian, marocan, ceva de genul ăsta. În Germania şi în Franţa, am remarcat după un timp, că nu aud  soneria niciunui telefon. Nici pe stradă, nici în metrou, nici la restaurant. Pur şi simplu, lumea nu vorbeşte la telefon în astfel de spaţii publice. Nimeni nu are urgenţe, nimeni nu are ceva atât de important de spus încât să apeleze la telefonul mobil.

În ultimele luni încerc sa colaborez cu o româncă stabilita în Germania de 30-40 de ani. E nemţoaică deja. Când mă sună, mă sună pe telefonul fix de la serviciu. Nu m-a sunat niciodată pe telefonul mobil. Îmi amintesc şi de prietenul meu D. stabilit la Paris din ’89, nici lui nu-i suna telefonul decât atunci când se afla în vizită în ţară.

Au străinii telefoane mobile. Dar le folosesc exact atunci când trebuie. Când au nevoie.

Ceea ce mă duce la concluzia că noi suntem diferiţi, speciali. Noi avem nevoie tot timpul. Oare de ce?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s