Toti fiii mei – la TNB

Simt nevoia de o introducere:

Să găseşti bilete la anumite piese, jucate în anumite teatre (din Bucureşti) cere deja o îndemânare aparte, cere efort, cere atenţie.  Trebuie să te interesezi, să fii alert, să dai telefon, să rezervi, să ştii când se afişează spectacolele pentru perioada următoare, să faci cumva să te duci dimineaţa (când ar trebui să fii la serviciu)  la casa de bilete, să vezi acolo ce şi cum şi când şi de ce şi multe altele. Toate astea mă bucură nespus. Publicul s-a reîntors în teatre. Lumea vrea să vadă spectacole, să vadă teatru, să vadă actori, să vadă idei regizorale.

Şi tocmai acum … nu prea are ce vedea!

Piese sunt. Sunt şi premiere. Pe scenă sunt actori mari. Dar lipseşte tocmai … teatrul. Sunt spectacole, dar nu e magie. Ce păcat!

Aseară am văzut „Toţi fii mei”, piesa lui Arthur Miller, pusă în scenă la TNB de Ion Caramitru, cu Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Dragoş  Stemate în rolurile principale, în scenografia lui Dragoș Buhagiar.

Mmmmmnu. Nu le-a ieşit. Scenografia lui Dragoş înăbuse scena întocmai cum te îneacă şi cartierul Pipera, dar fără prostul gust de acolo. Casa din scenă e una inspirată din bunul gust al unui Breuer sau a unui Frank Lloyd Wright.  Minunată de privit dar fără legătură cu actualitatea. În prezent, în România, noii îmbogăţiţi – ca cei din piesă – îşi construiesc case urâte, nu case frumoase.  Piscina de pe scenă, inutilă – nu se face aproape nicio referire la ea în text, nici măcar actorii „n-o joacă”  – omoară spaţiul de joc. Arată bine cu toate frunzele alea moarte în ea, dar sincer n-am înţeles de ce trebuia să fie acolo. În schimb, una din metaforele cele mai importante din piesă: copacul căzut în furtună, moment căruia toate personajele îi acordă o importanţă aparte, ei bine, treaba cu copacul căzut e aproape trecută cu vederea scenografic.  Si regizoral. Mai ales regizoral. Ca și cum Caramitru s-ar fi ruşinat de o aşa imagine desuetă şi vetustă a decăderii sau căderii unui simbol. Şi a (şi-)zis: „puah, ia stai tu mai colea, mai într-o dungă, mai într-un colţ!”.  Hmm! Dacă vi s-a părut desuetă piesa, de ce aţi mai pus-o? Nu s-or mai plăti drepturi de autor pentru Miller, sau …?

Ca să intri în pielea acelor personaje, trebuie să crezi că mai există oameni care îşi pun problema moralităţii felului în care îşi câştiga banii. Oameni care dacă fac un compromis, suferă, se perpelesc, se zvârcolesc și într-un final, îşi pot anihila viaţa. Asta n-am văzut pe scena. Ha! Ştiu, azi toţi facem compromisuri şi ni se par necesare. Cine nu ştie să se descurce, să facă un ban în viaţă – e prooost. Cine nu face ce trebuie să facă ca să-și cumpere o casă de aia mare în Pipera – e looser.  Dacă n-ai casă ş-o maşină, de ce să mai exişti, chiar aşa! Azi nu ne mai facem probleme dacă „drumul” până la obţinerea acelei case e moral. Arthur Miller îşi făcea. Le și scria. În nişte piese de teatru.  Ca să-l credem – trebuie ca cei de pe scenă să creadă asta.  Să creadă că există oameni cu astfel de probleme sufleteşti. Wow! Da! Ar fi fost o minunataă lecție de viaţă să vedem aşa ceva pe scenă. Reale mustrări de conştiinţă pentru greşelile făcute în numele unor idealuri false sau adevărate. Poate se mai stârnea şi în noi ceva-ceva … o scânteie cât de mică de conştiinţă. Dar n-am văzut.

*

Vă recomand totuşi să-l vedeţi: pentru text, măcar, şi problemele pe care le pune. Pentru casa frumoasă şi inutilă de pe scenă. Să-l vedeţi … dar nu flasci şi blegiţi. Mergeţi la teatru cu spiritul treaz, formulaţi-vă o părere după reprezentaţie, bună sau proastă; comentaţi-o cu cei din jur. Teatrul nu e „ca la televizor”. Altfel v-aţi dus degeaba